Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Arhipelagul amintirilor de Mircea Anghelescu

Radu Ciobanu, Arhipelagul. roman, ediţia a doua, Editura Limes, Floreşti, 2015, 255 pag.

Subintitulat „roman“, Arhipelagul prozatorului Radu Ciobanu a apărut în prima sa ediţie într-un moment de speranţă dar neprielnic literaturii, în toamna anului 1987, puţin înainte de revolta muncitorilor de la Braşov, dur reprimată de autorităţile de atunci.

În consecinţă, nici receptarea sa n-a fost pe măsura acestei cărţi cu totul deosebite care vorbea despre o lume a normalităţii, a copilăriei şi a devenirii: a fost recenzată pe scurt şi precaut de Cornel Ungureanu, care a spus însă câteva lucruri esenţiale despre ea, fără să insiste. A doua ediţie a cărţii n-a fost semnalată nici măcar pe sfertul de pagină ocupat de recenzia colegului meu timişorean acum trei decenii, în „Orizont”, deşi este vorba de o carte fermecătoare şi emoţionantă, scrisă de unul dintre cei mai personali şi mai importanţi prozatori ai generaţiei mele într-un domeniu deloc lipsit de autori de prima mână.

Arhipelagul este o metaforă pentru a desemna puzderia de amintiri, fragmentare şi încurcate, care alcătuiesc „labirintul acestui arhipelag populat de o lume care a fost” şi din care autorul îşi extrage materia cărţii, structurată pe trei teme majore (Oraşul, Cărţile şi Lumea), fiecare dintre capitole fiind urmate de câte un „excurs” care adună însemnări mai mult sau mai puţin legate de textul care le precede. În pofida aşteptării, dezordinea este doar aparentă pentru că „arhipelagul” reflectă aproape geometric labirintul resuscitării acestor fragmente din care se compune, treptat, construcţia unei duble personalităţi: a copilului rămas orfan de tată în timpul războiului, care se conturează şi se maturizează treptat în mijlocul unei familii numeroase şi iubitoare (aceeaşi care apare în romanul Crepuscul), reflectându-se firesc în cunoaşterea, respectiv luarea în posesie a oraşului.

„Romanul” care găzduieşte acest lanţ de amintiri este doar cadrul îndepărtat al unei iubiri copilăreşti, neîmplinite nici când protagoniştii despărţiţi de război se regăsesc după ani: războiul şi răsturnările care i-au urmat au distrus o lume în care autorul creşte treptat, odată cu cunoaşterea lumii înconjurătoare. Arhipelagul este deci cartea unor rememorări succesive, care se înlănţuie pe nesimţite şi se ordonează într-o arhitectură subtilă, marcată de ceea ce se arată a fi personalitatea născândă a unui intelectual, a unui poet al amintirii. Ele dezvăluie treptat materia renăscută în procesul unei deveniri: copilul întrezărit printre decorurile disparate ale unei case uriaşe, plină de teritorii necunoscute la început, ajunge repede să evolueze într-o lume tot mai vizibilă, mai consistentă, dar revolută, apusă, reflectată simbolic în tonurile sepia ale fotografiilor de altădată. Odată cu lumea, devine tot mai consistentă şi persoana autorului pe care îl conturează nu numai luarea în stăpânire a casei şi apoi a oraşului, cu oamenii pe care îi întâlneşte în jurul său, din ce în ce mai răspândiţi pe străzile şi în cartierele cucerite treptat, prin adevărate expediţii, ci mai ales cărţile din această casă, sugerând – poate involuntar, poate nu – continuitatea unei formaţii intelectuale, deci a unei identităţi. Capitolul dedicat cărţilor care i-au fermecat copilăria şi l-au marcat, care nu i-a plăcut lui Cornel Ungureanu acum trei decenii, mi se pare cel mai consistent şi mai personal din această carte surprinzătoare şi rafinată, unul dintre cele mai emoţionante texte dedicate puterii miraculoase a cărţilor asupra unei personalităţi în formare de un autor credincios tehnicilor tradiţionale ale evocării, din care ştie să scoată efecte impresionante. Aşa este, de pildă, revendicarea unor „aventurieri” precum navigatorul solitar Alain Gerbault, necunoscut azi, citit de el în „minunata colecţie Energia a Editurii Fundaţiilor Regale”, împreună cu alte cărţi de „aventuri” de diverse feluri precum Viaţa lui Pasteur, Autobiografia lui Stanley sau romanul vieţii lui Aurel Vlaicu, de Victor Ion Popa (îmi vine să-l trag de mânecă pe autor şi să-i suflu: şi aventurile lui Rouquette din nordul îndepărtat!). Amintindu-şi de cartea lui Gerbault, copilul de odinioară „îşi descoperă nebănuita posibilitate de a se copilări”, adică dimpotrivă, aptitudinea copilului de atunci de a se introduce în pielea personajelor, de a se visa şi a-şi vedea copilăria cu ochi de matur, ceea ce îi permite să simtă aici „măreţia aceea virilă şi fără de pereche a solitudinii, pieptul i se umflă de briza depărtărilor şi buzele i se umezesc de spuma sărată a oceanului” etc. Fiecare dintre aceste cărţi are istoria ei şi povestea pătrunderii sale în acest arhipelag mirific al amintirii, şi nu numai cărţile obişnuite de aventuri, ci şi aventurile unor eroi ai lui Thomas Mann, Camus, Călinescu.

Cărţile sunt elementul magic care produce explozia creşterii, împlinirea copilului ajuns în contact cu substanţa divină a lecturii şi deci a cunoaşterii: aceea care devine o obişnuinţă, o plăcere inefabilă care le domină şi le determină pe celelalte, cum este aceea de a imagina, de a proiecta în viitor jocuri ale unei vocaţii de explorator sau de... scriitor: ele sugerează, de pildă, pătrunderea în lumea mirifică a Orientului, în care visa, ca un precursor, la unificarea statelor, la fertilizarea Saharei sau la viitoarele magistrale unind colţurile acestei lumi traversate, în cărţile lui, doar de cămilele tuaregilor sau ale lui Old Shatterhand, devenit Kara ben Nemsi din romanele lui Karl May. Pătruns prin abuz relativ în debaraua în care se păstrau lucrurile rămase de la tatăl său, mort în război, este fermecat de cărţile găsite acolo şi nu e fără semnificaţie că primele teancuri sunt din vechea „Bibliotecă pentru toţi” din care menţionează, în primul rând, pe cele de un tip anume de aventuri, adică romane ale întemeierii, între care Robinson Crusoe, Insula misterioasă a lui Jules Verne ş.a. Peste ani, copilul ajuns scriitor apreciază superlativ capacitatea de „a putea citi orice... o forţă reală, câtuşi de puţin utopică. E însăşi puterea care-ţi guvernează devenirea”. Şi încă, într-un excurs mai târziu, o vorbă mai veche care i se potriveşte: „Pentru cine ştie citi, o carte vorbeşte în primul rând despre cel care a scris-o” (p.119).

Înainte de cărţi însă, imaginea fotografiilor vechi este prima dintre cele care proiectează umbra trecutului asupra unor amintiri pe care, în text, copilul le desfăşoară treptat, readucând faptele trecute într-un prezent al tipurilor eterne; dar aceasta e prima dintre cele care conduce pe cititor într-o lume de hârtie, de imagini încremenite în posturi hieratice. Aşa este una dintre bunici, fotografiată la tinereţe, cu „o expresie visătoare, cu ochii aţintiţi în gol şi cu mâna stângă parcă mângâind o vază suplă în care se află câteva flori incerte, întunecate, probabil artificiale, poate din catifea, din recuzita domnului Naschitz”. Alte obiecte sunt prezente şi în fotografii şi în amintiri, dar nimeni nu mai ştie cum au dispărut aceste lucruri, „pur şi simplu într-un anumit ceas, fără îndoială tainic, probabil într-o noapte, când toţi ai casei sunt prăbuşiţi într-un somn greu şi nefiresc, căci nimeni nu ştie după aceea când şi unde au putut să piară chiar aşa, fără nici o urmă... vase de flori, scrumiere, o canapea tapisată cu pluş cărămiziu, cutii cu muzică, un tablou de Băncilă înfăţişând un bătrân ţăran pregătindu-se să rupă dintr-un coltuc” etc. Simbolurile înzestrate cu facultatea de a sugera ieşirea din timp sunt lucruri prin ele însele insinuante, ca mirosurile subtile din frizeria domnului Abediere (poreclit aşa după salutul „habe die Ehre”, adică „am onoarea”, cu care-şi întâmpina muşteriii) sau şirul dublu de oglinzi care se reflectau una în alta „în care vedea totul multiplicat la nesfârşit, până la depărtări ameţitoare...” producând efectul de orizont infinit.

Aşa cum sugestia fracturii timpului, a trecutului, se insinuează prin imaginea fotografiilor îngălbenite, pe cartoane cu înscrisul arborescent cu numele vreunui meşter neamţ, sugestia varietăţii, a diversităţii, se face prin intermediul călătoriei cu tramvaiul prin oraşul pe care îl traversează ca să ajungă în marginea pădurii, într-un loc nu mai puţin miraculos în care copilul şi vechea prietenă a familiei, Tana, pătrundeau cu sfială, „se trezeau vorbind în şoaptă şi căutând mai mult în sus, unde razele soarelui aureau frunzele din vârful copacilor... oraşul rămăsese departe în urmă, îl uitau pentru ca de la o vreme să nici nu mai existe” etc. Era o lume fermecată pe care începuse să o cucerească, odată cu bucuria de a-i cunoaşte reprezentanţii, pădurarul Onkel Klaus, vesela Rita şi ceilalţi nemţi bătrâni din casa lui Hänsel şi Gretel pe care-i va vedea după război plecând într-un lagăr, departe în Est, de unde nu s-a mai întors, târziu, decât Rita... Acum însă, aceste escapade şi pătrunderea într-o lume cu totul diferită de a lui, dar aparţinând tot „oraşului” (niciodată numit, oraşul omniprezent este, desigur, Timişoara) îi mijloceau intrarea într-un spaţiu privilegiat, interzis altora, dar accesibil lui şi mai târziu, când „însăşi rememorarea tainică pe care şi-o face sieşi dobândeşte acea aură de naivitate a poveştilor” (p.28).

Refăcând textul iniţial estropiat probabil de cenzură nu doar în locuri evidente (Editura Fundaţiilor este Editura Fundaţiilor Regale, un roman ilizibil produs al proletcultismului este Mitrea Cocor etc.), Radu Ciobanu are prilejul de a adăuga în câteva locuri pasaje scrise mai recent, după cum sunt şi unele la care renunţă, de pildă note dintr-o călătorie în fosta Iugoslavie. Inutile, probabil, în roman, câteva precizări asupra acestor reveniri ar fi fost utile memoriilor pentru că toate decurg din aceeaşi arhitectură gândită cu atenţia cu care scriitorul îşi documentează romanele istorice şi meditează asupra diverselor straturi (lingvistic, istoric, mitic ş.a.), alt capitol implicit al cărţii sale care oferă prilejul unor posibile şi nesfârşite comentarii asupra scrisului. De la Rebreanu şi de la Camil Petrescu nu ştiu prozator care să fi lăsat note atât de ample şi de interesante asupra subiectului. Prozator cu un loc consolidat în istoria romanului românesc contemporan (între altele, în 1972 a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România), Radu Ciobanu este şi un memorialist de primă importanţă; pentru generaţia lui, implicit şi a mea, Arhipelagul decupează cu infinită poezie trăsăturile epocii în care o istorie implacabilă aruncă într-un trecut îndepărtat o lume care începuse să ne fie familiară, să fie a noastră.

Nu l-am întâlnit niciodată pe Radu Ciobanu, care de altfel trăieşte în Germania de mulţi ani, dar m-am simţit solidar cu amintirile lui, puse într-o carte care m-a fermecat şi am ţinut să o spun aici, cu gratitudine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara