Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Arheologia cenzurii comuniste de Gabriela Gheorghişor

Liliana Corobca este cunoscută îndeosebi ca prozatoare, prin romanele Negrissimo (2003), Un an în Paradis (2005) şi Kinderland (2013). Autoarea a fost însă şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu“ din Bucureşti, iar anul acesta a publicat un studiu despre Controlul cărţii, elaborat în cadrul programului „Spurensuche/În căutarea urmelor – Studiul moştenirii totalitarismului în Europa de Sud-Est“, susţinut de Fundaţia Robert Bosch, în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller.
Despre cenzura din perioada comunistă s-a mai discutat în spaţiul cultural românesc, fie în sintezele de istorie literară (v. Ana Selejan, Eugen Negrici), fie în volumele la temă coordonate de Ilie Rad sau de Marian Petcu, fie în analizele oficiale asupra sistemului dictatorial (v. Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România). Nicio privire către trecutul recent, indiferent din ce zonă a disciplinelor socio-umaniste provine, nu poate ocoli problematica spinoasă a cenzurii ideologico-politice. Lucrarea Lilianei Corobca are însă meritul de a fi prima cercetare de autor cu ambiţii monografice. Ea urmăreşte naşterea instituţiei cenzurii, structura acesteia şi mecanismul de funcţionare. Deşi focalizat pe activitatea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, ca instituţie specializată a sistemului opresiv, studiul investighează fenomenul cenzurii dincolo de programul oficial. DGPT a funcţionat între anii 1949-1977, dar cenzura a existat şi înainte, şi după respectivul interval de timp, implicând şi interiorizarea constrângerilor, ca formă de autocenzură, aceasta fiind „finalitatea oricărui sistem“ dictatorial (Jean-Paul Valabrega). Liliana Corobca valorifică, în primul rând, fondul desecretizat al DGPT, în special documente care reprezintă comentariul cenzorial, numit de specialişti „metacenzură“ (André Glucksmann). Este vorba, de fapt, despre rapoartele cenzorilor, reproduse in extenso, pe parcursul volumului, de numeroase informaţii tehnice, inventare şi statistici. Din acest motiv, lectura Controlului cărţii, marcată de repetabilitatea limbajului de lemn al exemplificărilor, este ca ingurgitarea prelungă a unui aliment rânced, care provoacă o groaznică indigestie. Dar, cum bine ştim, cunoaşterea presupune, uneori, şi astfel de dezagremente.
Un alt merit al cercetării Lilianei Corobca este perspectiva comparatistă, prin trimiterile consistente la Glavlit, instituţia sovietică a cenzurii, care a constituit un model pentru ţările fostului bloc estic comunist (născută în Republica Moldova, autoarea cunoaşte limba rusă, fapt care i-a facilitat incursiunea în istoria cenzurii din U.R.S.S., prin documente ori studii dedicate). De altfel, cenzura în România îşi află originea în aplicarea Convenţiei de Armistiţiu (semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova), supravegheată de Comisia Aliată de Control. Practic, această misiune străină, prin intermediul consilierilor sovietici, introduce „controlul preventiv“, mai întâi al presei, apoi şi al cărţilor. Aşa a început „pogromul“ înfiorător al cărţii, odată cu descinderea în ţara noastră a aliaţilor „eliberatori“: „În anii 1944-1946, atribuţiile cenzurii erau disputate între Secţiunea Culturală a Ministerului Propagandei, Serviciile de cenzură ale prefecturilor, Secţiile de Poliţie, care se subordonau Ministerului de Interne, Serviciul Central al Cenzurii Militare, subordonat Ministerului Forţelor Armate, apoi Consiliului de Miniştri, întreg procesul fiind coordonat şi controlat de Serviciul Cenzuri Sovietice şi de ofiţerii şi funcţionarii Comisiei Aliate de Control“. DGPT se înfiinţează în cadrul Ministerului Artelor şi Informaţiilor (în care se încorporase şi Propaganda), având o structură fluctuantă de-a lungul vremii, însă făcută după pattern militar, cu unităţi (Direcţii, Servicii, Secţii), organizate iniţial conform etapelor de lucru ale cenzurii, ulterior şi în funcţie de specializări. În privinţa criteriilor de epurare a cărţilor, în ciuda încercărilor de clarificare ale cercetătorilor, lucrurile rămân în continuare destul de tulburi, mergând până la utilizarea termenului „arbitrar“. Dacă primele directive urmăreau „defascizarea“, treptat interdicţiile şi „epurabilul“ s-au multiplicat/ diversificat, iar excesul de zel, iniţiativele personale şi tendinţele abuzive ale slujitorilor regimului au dus la arderea unor întregi biblioteci (mai ales particulare) şi la distrugerea masivă a patrimoniului naţional spiritual. „Arestarea“ ori masacrarea cărţilor (suprimarea unor cuvinte sau fragmente), listele cu titluri condamnate la topire sau la retragerea din circuitul public (astfel au luat naştere Fondurile Speciale, secrete ori cu acces controlat draconic) au mers mână în mână cu interdicţia de publicare şi chiar cu pedeapsa cu închisoarea a unor autori. Controlul cărţii analizează şi locul instituţiei cenzurii în ierarhia Puterii, subordonarea faţă de partid, în imperativul său de creare a „omului nou“, dar şi colaborarea cu Securitatea ori cu alte instituţii care i-au şi preluat prerogativele, după „decesul“ aparent din 1977: Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Partidului Comunist, editurile, Uniunea Scriitorilor. Secţiunile despre autocenzură, limbaj esopic, complicitate, luptă cu cenzura prezintă mărturii de scriitori şi opinii critice despre modul de producere a literaturii în comunism. Dezbaterea aceasta, care nu s-a încheiat încă, nu eludează implicaţiile etice (v. reacţia lui Paul Goma), paradoxalele „beneficii“ estetice (v., de pildă, părerea lui Şt. Aug. Doinaş), şi nici interogaţia asupra valabilităţii în timp a literaturii „codificate“, a „şopârlelor“ (cu răspunsuri sceptice, precum cel al lui Eugen Negrici).
Fenomenul cenzurii nu a fost inventat de comunişti. Istoria înregistrează, încă din antichitate, atentate la adresa cărţilor, în fond, a libertăţii de gândire şi de expresie. Cu toate acestea, scrie Liliana Corobca, „niciodată puterea nu şi-a exercitat influenţa asupra creaţiei cu mai multă intensitate decât sub regimurile totalitare. Niciodată numărul cărţilor distruse sau puse sub lacăt nu a fost atât de mare, ca sub regimurile comuniste“. Se poate spune că acest sistem socialpolitic, fluturând flamura comunismului, îşi adjudecă întâietatea şi la genocid, şi la bibliocid. Controlul cărţii reprezintă, de fapt, o acţiune arheologică, în mâlul mizerabil al arhivelor comuniste, pentru reconstituirea scheletului şi a trăsăturilor monstrului care a sfârtecat şi a înghiţit vagoane de reviste şi de cărţi. Un animal scos parcă dintr-o pre-istorie lipsită de orice umanitate. Un Cerber al Infernului pe pământ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara