Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Argument în favoarea administraţiei Bush de Virgil Nemoianu


Acum vreo 13 ani (mai exact în 1992) publicam, mai curînd într-o doară, un articol într-o mică publicaţie româno-americană, explicînd de ce partidul republican este preferabil celui democrat (sau, ca să traducem în termeni europeni, de ce liberalii sunt mai de dorit decît social-democraţii, sau dacă vreţi, în termeni româneşti, de ce "Alianţa" e întrucîtva mai bună decît PSD-ul). îndată doi anonimi, pe cît de ignoranţi, pe atît de înfierbîntaţi, s-au năpustit să mă înjure şi să mă împroaşte cu noroi. Nu m-am ostenit să le răspund.

Între timp văd însă că lucrurile au luat amploare. Intelectualitatea română, fidelă liniei trasate de Le Monde şi de New York Times se înghesuie să condamne pro-americanismul şi pe actualul preşedinte american îndeosebi, clamînd sus şi tare credinţa sa într-o (iluzorie de fapt) "viziune europeană". (Un exemplu deosebit de rizibil am găsit într-un obscur mensual unde un traducător de spaniolă repeta papagaliceşte divagaţiile bătrînului anti-american de profesie Jeremy Rifkin. Oamenii cu minimă experienţă a lecturii politice ştiu prea bine că America îngăduie şi chiar încurajează texte de tip Rifkin din simplul motiv că tot dinamismul american se bazează pe dialectica afirmaţie/ripostă; negativul e necesar progresului, dar asta nu îl face adevărat.) Să nu disper. Există şi excepţii. Dintre acestea voi alege eseurile strălucite ale lui Traian Ungureanu care ştie despre ce vorbeşte şi ştie cum să formuleze lucrurile. Cum am spus şi altădată, mă bucură tot ce citesc sub semnătura lui.

Dar să trecem la temă. Linia actuală a Partidului Republican din Statele Unite se întemeiază pe principii care s-au constituit acum vreo cîteva decenii în jurul unor oameni de stat de mare prestigiu şi influenţă cum ar fi Barry Goldwater, Ronald Reagan şi Newt Gingrich şi a pleiadei de străluciţi intelectuali care le puneau la dispoziţie o armătură de idei desprinse din tradiţiile filozofiei politice de la Aristotel, Montesquieu şi Părinţii Fondatori ai Constituţiei americane încoace.

Cum şi-au organizat programul de guvernare republicanii sub egida lui George Bush? De ce îl aprob şi îl sprijin? De ce m-au bucurat rezultatele electorale de acum cîteva luni din America? Mă voi mulţumi să schiţez un plan aproximativ de la care cei interesaţi pot apoi merge mai departe, mai în adîncime.

Să începem cu economicul. Partidul Republican este garantul şi apărătorul proprietăţii private şi a iniţiativei particulare în America. George Bush a vorbit răspicat despre "ownership society" (o societate a proprietăţii). Propunerile sale legislative, dintre care unele vor reuşi, altele nu, iar altele vor fi implementate parţial, merg toate în aceeaşi direcţie. Coborîrea impozitelor (prea modestă, după mine). Desfiinţarea prohibitivelor şi nedreptelor taxe de moştenire. Primii paşi spre o privatizare bine controlată, măcar parţială şi în orice caz treptată a sistemului de pensii. Limitarea penalizărilor judiciare destructive ale producătorilor care, în America, duc la îmbogăţirea fără margini a păturii avocăţeşti şi mult mai grav, la sporiri de preţuri pentru bunuri şi servicii şi la îngheţarea iniţiativelor inovatoare. Toate aceste propuneri şi măsuri (şi altele încă) au fost primite cu furie disperată de socialiştii (sau, după excelenta vorbă de spirit a lui Vladimir Bukovski: "menşevicii") din Partidul Democrat. (Sigur, aceştia sunt o parte numai, dar din păcate, o parte importantă a acestor ample coaliţii zise partide într-o ţară de dimensiuni continentale.) în realitate, cum spuneam, ele mi se par destul de modeste. Oricum, rezultatele s-au văzut: dobînzile împrumuturilor sunt cele mai scăzute de 50 de ani, rata şomajului e disparentă (circa 5% faţă de 11% în Germania, Franţa şi Spania; rata creşterii economice e bună, vînzările de bunuri durabile sunt înalte, nivelul coborît al dolarului pe piaţă asigură schimburi economice internaţionale avantajoase. Un lucru interesant se mai poate adăuga aici: cei mai mulţi din marea finanţă şi industrie - într-un cuvînt: bogătaşii - nu sunt prea încîntaţi de această politică, legaţi fiind de macro-sistemele socializante ale statului. Cei care beneficiază de pe urma acestei politici economice şi prin urmare o sprijină sunt producătorii mici şi mijlocii, liber-profesioniştii, întreprinzătorii inovatori.

Al doilea domeniu al politicii republicane spre care ne îndreptăm privirea aprobatoare este cel care se leagă de vindecarea judiciarului. într-adevăr această ramură a puterii de stat şi-a arogat sieşi drepturi uriaşe, anormale, în ultimele decenii. Ea nu s-a mulţumit să aplice sau fie chiar să şi interpreteze legea, ci a trecut de-a dreptul la înfiinţarea sau interzicerea acesteia. în marea majoritate a cazurilor era vorba de preferinţele şi prejudecăţile unor minorităţi de stînga împotriva voinţei explicite a electoratului, odată cu deformarea gravă a textului constituţional şi a văditelor intenţii originale ale creatorilor Constituţiei celei mai durabile din lume. Astfel puterile centralizatoare au fost învîrtoşate, iar caracterul federal al republicii a fost prea adesea trecut cu vederea. Drepturile criminalului au fost grijuliu cocoloşite, ale victimelor fiind de regulă trecute pe plan secund. Persoana individuală sau familia au fost sistematic subevaluate în favoarea nevoilor sau pretenţiilor clamate de cutare sau cutare comunitate identitară. Agendele cu iz socialist, redistribuţionist (în continuarea liniei legislatorilor de stînga) au fost promovate destul de consecvent. Loviturile îndreptate împotriva religiei au fost frecvente şi contrare dorinţei majorităţilor. Administraţiile republicane au contracarat aceste tendinţe prin numiri judecătoreşti mai raţionale, dar cu succes amestecat. Eforturile specifice ale lui George Bush de a asigura o vindecare în această direcţie s-au ciocnit pînă acum de opoziţia feroce şi pur şi simplu cinică a facţiunii menşevice minoritare şi a mediilor de comunicare (aflate în măsură de 90% în mîinile acesteia, deci capabilă de a influenţa serios opinia publică). în această privinţă bătălia continuă şi rezultatul ei este încă incert. Modelul stîngii americane, uneori sprijinul ei, îl reprezintă fireşte viziunea socialistă a lumii aşa cum se exprimă ea în Europa de Vest şi în multe părţi din lumea a treia.

Fireşte că atenţia multora (din străinătate şi în măsură ceva mai mică din interiorul Statelor Unite) s-a îndreptat mai ales spre politica externă şi militară. Din capul locului, echipa lui George Bush s-a exprimat în prima sa campanie electorală pentru o politică externă de moderaţie, de restrîngere, de intervenţionism extrem de măsurat în treburile globale. Agresiunea sîngeroasă, neruşinată şi lipsită de precedent de la 11 septembrie 2001 a schimbat însă radical datele problemei. Orice preşedinte american ar fi fost la conducere s-ar fi găsit în faţă cu trei opţiuni. Cea dintîi: acţiune poliţienească împotriva unui bătrîn semi-dement şi a unei bande de acoliţi fanatici. în acest caz, evenimentul ar fi fost redus la un simplu episod: ceva ca un accident de circulaţie sau echivalentul unui dezastru natural inevitabil. A doua : o replică dată găzduitorilor şi protectorilor acestor agresori. S-ar fi inventat astfel un "duşman" oarecare, socotit "umbrela" acestor criminali, de urmărit prin mijloacele războiului clasic. A treia opţiune, cea mai îndrăzneaţă şi vizionară, deşi cea mai dificilă. A aprecia că asaltul terorist nu fusese întîmplător, ci provenea dintr-o întreagă stare de lucruri, dintr-o duşmănie ireductibilă faţă de civilizaţia modernă, duşmănie al cărei obiectiv era pînă nu de mult doar statul Israel, dar care acum se simţea destul de încrezătoare pentru a purcede la măsuri de nimicire a întregii civilizaţii umaniste.

Intr-o primă fază, administraţia Bush a optat pentru calea a doua din cele înşiruite mai sus, cea sprijinită aproape unanim de statele lumii, prin distrugerea regimului teocratic/totalitar din Afganistan (una din cele mai mizere şi înapoiate ţări ale planetei). Strict personal mă număr printre cei care n-au fost defel încîntaţi de atacul împotriva Afganistanului. Guvernarea Bush a socotit însă curînd că datoria sa patriotică şi internaţională pe termen lung este să recurgă la măsuri mai radicale, şi anume să transforme fundamental tipul de cultură şi mentalitate regională ce zămisliseră în trecut şi, inevitabil, aveau să producă şi în viitor pericole incalculabile pentru ansamblul lumii civilizate şi democrate. Guvernarea Bush a stabilit o analogie între islamismul radical/ fundamentalist şi fascismul în faza sa iniţială, de germinare, şi a decis ca, mai curînd decît să aştepte deplina maturizare a unui sistem care să nu mai poată fi lovit decît printr-un adevărat război mondial cu nenumărate victime şi suferinţe (să ne gîndim la zecile de milioane care au pierit în anii '40, să ne gîndim la suferinţele celor nevinovaţi din acele timpuri, la distrugerile materiale), să treacă încă de pe acum la acţiuni de restructurare a acestei subculturi maligne. într-un cuvînt, argumentarea a fost: acţiunea ofensivă împotriva minorităţii violente şi destructive a lumii islamice poate avea loc pe calea unui proces de democratizare accelerată şi, la nevoie, forţată, a zonei în ansamblu. Precedentele istorice invocate au fost schimbările de după 1950 în Germania, Japonia, Italia şi alte ţări, precum şi schimbările din Rusia şi din constelaţia sa de sateliţi de după 1990. Toate aceste ţări (care luate laolaltă reprezentau binişor peste jumătate din populaţia globului) şi-au schimbat obiceiurile şi direcţiile, au încetat de a mai fi o primejdie mortală de îndată ce au fost incluse în jocul democratic. Să ne amintim că vreme de peste 40 de ani (1950-1990) lumea a trăit sub norii întunecaţi ai unui posibil dezastru nuclear mondial. Ştim prea bine că arme nucleare continuă şi azi să existe: în schimb, pericolul lor a scăzut radical de îndată ce posesorii au adoptat forme de funcţionare cît de cît democratice.

Recurgînd la opţiunea a treia, era limpede că vor fi dificultăţi. O seamă întreagă de guverne sau de electorate (fie ele chiar nominal aliate) erau categoric opuse: fie din teama neîndreptăţită a hegemoniei americane, fie dintr-o înţelegere simplistă a suveranităţii interne a statelor (fie şi a celor mai brutale), nu lipsită de trîndava pasivitate, fie dintr-o simpatie subconştientă pentru sistemele dictatoriale (inclusiv, în cazul multor europeni, un antisemitism tacit şi inhibat), fie (în interiorul Americii şi aiurea) prin solidaritatea de rubedenie ideologică între menşevism şi bolşevism. Ne amintim prea bine că în anii '80, cînd America (cu acelaşi sprijin al solidarităţii anglosaxone) înfrunta şi sfîrşea prin a nărui imperiul marxist-leninist, aceleaşi milioane şi milioane de europeni, mai cu seamă tineret ignorant şi dezinformat, se dedica unei pasionate "lupte pentru pace", răcneau după dezarmare unilaterală. Ronald Reagan, vizionarul şi implacabilul conducător politic al vremii, figură politică de frunte a ultimilor cincizeci de ani, era demonizat la maximum. Din fericire pentru toată lumea (nu în ultimul rînd pentru România), nervii americani, încrederea în propriile valori, ale omului individual şi ale civilizaţiei multi-milenare pe care se întemeia, au rezistat la aceste presiuni, gloatele oarbe au fost trecute cu vederea, iar lumea s-a văzut împinsă cu vreo cîţiva buni paşi înainte pe calea libertăţii, a normalităţii, a bunăstării şi a dreptăţii.

Aşa şi acum. Acţiunea temerară a administraţiei Bush a implicat şi cîteva erori, probabil inevitabile în astfel de cazuri de mare amploare: cei miopi s-au grăbit să le scoată în evidenţă pînă la saţietate. Tot astfel, au fost necesare, da, şi sacrificii, din fericire mai mult economice decît umane, căci acestea din urmă s-au redus în măsură covîrşitoare la crimele abominabile ale rămăşiţelor totalitarismului irakian.

În schimb, rezultatele pe care orice om obiectiv le vede de pe acum au fost de-a dreptul spectaculoase şi au venit într-un ritm uluitor de rapid. Afganistanul a cunoscut primele alegeri generale din istoria sa. Libia dictatorului Gaddafi a renunţat cu prudenţă şi de bună voie la planurile sale nucleare. Entitatea palestiniană, pe cale de a deveni stat independent şi paşnic, a organizat primele sale alegeri. Egiptul admite pentru întîia oară candidaturi multiple la preşedinţie, în Arabia Saudită şi în Kuwait înmuguresc începuturi de alegeri libere (locale deocamdată, cu posibilitatea participării feminine). Libanul, cîndva acea "Elveţie a Mediteranei", cunoaşte o mişcare extraordinară de redeşteptare la propriile tradiţii şi de eliberare de sub cizma ocupantului dictatorial. Pe locul întîi vom pune însă cele petrecute în Irak însuşi. Nu numai răsturnarea unui tiran odios care se înscria în primele rînduri ale macro-criminalilor secolului nostru, dar mai ales răspunsul de o inegalată bravură şi demnitate al irakienilor de rînd, care sub ploaia obuzelor şi asasinatelor teroriste s-au prezentat la urne în majorităţi considerabile şi au dansat pe străzi, strigîndu-şi bucuria de a-şi fi dobîndit dreptul la libera decizie a propriului viitor. Cît de josnice şi groteşti ne apar în contrast grupusculele vest-europene care "protestau"(!!) public împotriva alegerilor libere sau jena penibilă a marilor organe de presă şi televiziune din toată lumea ce îşi minţiseră vreme de luni de zile ascultătorii şi cititorii privind starea de lucruri din ţara eliberată! Cît de incapabili ne apar guvernanţii eurocraţi care apărau pînă în pînzele albe forţele răului! Politica exernă a guvernării Bush s-a dovedit justificată integral, în pofida opoziţiei, uneori isterice, împotriva ei. Comunitatea internaţională se află incomparabil mai sănătoasă şi mai calmă mulţumită vrednicei şi curajoasei acţiuni a administraţiei George Bush.

Dar nu am ajuns la sfîrşitul listei mele de motivaţii.

Aceeaşi administraţie Bush se vede violent condamnată de materialiştii maniaci ai eurocraţiei şi de cohortele lor din mediile de comunicare. "Vinovăţia" constă în recunoaşterea deschisă a valorilor religioase ca parte a unei societăţi normale şi sănătoase. A elimina astfel de valori din configuraţia vieţii publice li se pare socialiştilor Schröder, Solana, Fischer (omul cu nume şi figură de fotbalist din divizia trei de fotbal din marginile Banatului) sau găunosului Chirac lucru inadmisibil. Ei par să nu aibă habar că vreme de 200 de ani veneraţia religioasă a fost atitudinea consecventă a tuturor preşedinţilor americani, de la Washington şi Jefferson, pînă la (da, da!) John Kennedy şi Bill Clinton. Cu naivitate vinovată, ei trec cu vederea că vreme de peste două sute de ani mişcările politice ale afro-americanilor au fost înscrise în idiomul religios şi au fost ghidate de lideri religioşi (situaţie ce continuă în bună măsură pînă în ziua de azi). Ei par să ignore că în America, spre deosebire de Europa de Vest, circa 90% din populaţie exprimă, mai mult sau mai puţin clar, credinţa sa în Dumnezeu şi în instituţiile religioase. De altfel, observăm aici un unghi interesant. Tocmai etosul muncii (în curs de rapidă dispariţie în Europa de Vest, cea atît de interesată mai ales în pensionari timpurii şi prelungi vacanţe gras plătite, în asigurări sociale comode de la "leagăn la mormînt") este legat de valorile religiei şi ale familiei. Cum spunea altminteri simpaticul filozof anarhist german Peter Sloterdijk avem de ales între credinţa în Dumnezeu şi un sistem bun de asigurări.

Ar fi de adăugat însă cîteva lucruri. De pildă, că tradiţia adînc înrădăcinată a centralizării şi "binecuvîntării" guvernamentale de sus în jos e adînc anti-americană. (Am căutat să explic, poate prea delicat, aceasta într-un articol mai vechi despre Noi şi anti-americanii la care diverşi semi-docţi au ridicat agitate obiecţii). Nu puţini dintre sprijinitorii partidului democrat sunt de natură clientelară, părticele ale puterii guvernamentale şi ale instituţiilor sale, sau beneficiari ale munificenţei acestora, elemente ale sistemelor de control, nu de producţie sau creaţie socio-economică. Sau de pildă că aşa-zisa "corectitudine politică" (varianta mai "subtilă" a comunismului) a fost, da, inventată în America, dar că acolo a rămas o simplă parte a dialecticii politice, a dezbaterilor şi încleştărilor pururi vii şi energice ale comunităţii: cu răul şi cu bunul ei. în schimb, adoptată rigid în Europa, transformată în literă de lege, urmată orbeşte, a dus la inadmisibile deformări ale juridicului, la mărginiri ale democraţiei cu care această parte de lume vrea să se laude, la grave derapări ideologice: Europa pare îngrozită de flămînzi sau de lombarzi, dar îi ia în braţe fără înconjur pe tirani sîngeroşi precum Saddam, Castro şi Chavez. Impoziţiile de tip "corectitudine politică" asupra ţărilor din Est, de-abia scăpate de alte apăsări nu prea diferite, nu pot să nu te umple de dispreţ şi de oroare. Antipatia faţă de Partidul Republican şi de liberalismul magnanim şi viteaz al lui George Bush şi al echipei sale sunt expresii ale unei mentalităţi strîmbe şi bolnave. (De altfel, fie spus că puzderia de comentatori din presa franceză şi cea germană sunt mai adînc marcaţi de această maladie decît cei din cea română). Numai că cei care înfierează agenda politică a administraţiei George Bush alunecă în mod mai mult sau mai puţin conştient pe panta refuzului unei tradiţii americane bipartide de promovare a libertăţii în lume care include pe Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Harry Truman şi John Kennedy, tradiţie şi orientare care, oricîte defecte ar avea (şi are) a salvat totuşi planeta şi Europa în specie de multe catastrofe: nazismul, comunismul şi colonialismul sunt numai o parte dintre ele.

In sens mai general, termenul de "conservator" diferă şi el în utilizarea sa în Europa şi în America. Totul depinde, să zicem aşa, de CE anume este de "conservat". Or, în Europa, vrînd-nevrînd, conservatism înseamnă fie tradiţia feudal-aristocratică (nu că ar fi în aceasta totul rău), fie de un naţionalism populist (iar valoarea acestuia e cel puţin îndoielnică, spre a ne exprima blînd). în schimb, în America se caută "conservarea" unor valori şi a unor moduri de viaţă "burghezo-liberale". Diferenţa e enormă. Ea este încă sporită de faptul că putem de regulă găsi cam vreo 3-4 curente în interiorul "conservatismului" acestuia american, cu alte cuvinte aceeaşi dinamică şi aceeaşi dialectică pe care le recunoaştem pe plan amplu, continental, în America de Nord, le recunoaştem şi în interiorul unei mişcări separate.

Fireşte că, tot personal vorbind, nu sunt de acord cu absolut toate deciziile administraţiei Bush. Sunt îngrijorat de un anume dezechilibru bugetar; legea şcolarizării, oricît de bine intenţionată, duce la inutile omogenizări; politica externă şi militară nu au fost întotdeauna suficient de îndemînatice; durităţi inerente acţiunilor de beligeranţă (fie ele chiar prompt dezvăluite şi sancţionate) nu au lipsit, din păcate; George Bush s-a dovedit cîteodată naiv în alegerea miniştrilor şi aghiotanţilor; măsurile de asanare juridică şi economică nu au fost duse la capăt cu destulă consecvenţă sau intransigenţă; o parte din măsurile de securitate internă mi se pare atît excesivă, cît şi ineficientă. în genere, sunt de mult convins că un stat slab e preferabil unuia cu puteri extinse, oricît ar fi de bine intenţionate aceste puteri. Victoria în alegeri în 2004 s-a datorat numai parţial unei campanii electorale de altfel incontestabil inteligente. Ea a fost mai curînd efectul unui adevărat "tsunami" informaţional: răsturnarea de la putere a tradiţionalelor posturi de televiziune şi organe de presă, zguduite acestea fiind de noile mijloace de comunicaţie, cum ar fi un Internet de un democratism uluitor, cu "blogurile" şi chiar organele sale de presă spontan lansate, cum ar fi posturile de radio interactive (cu intervenţia auditorilor) - această schimbare esenţială în dirijarea sau influenţarea opiniei publice a fost de fapt pe termen lung un eveniment mai important decît simplul rezultat electoral. Sănătatea şi creativitatea societăţii americane par inepuizabile spectatorului obiectiv.

Revenind însă la argumentul ce dă titlul acestui articol, pot spune că, în calitate de cetăţean american, am fost încîntat şi chiar mîndru că am avut prilejul de a vota încă din anii '80 pentru partidul republican (ca şi marea majoritate a româno-americanilor anti-comunişti, aş adăuga), inclusiv cu netă convingere (în 2000 şi 2004) pentru preşedintele George Bush. Nu voi ascunde că mă simt străin (adesea ostil chiar) faţă de toţi acei europeni, faţă de toţi acei români, care se dovedesc incapabili de a înţelege ceea ce mie mi se pare evident: nevoia de a consolida un sistem care să fie radical alternativ celui comunist - industria de produs nemăsurate suferinţe unor zeci sau sute de milioane de oameni - nevoia implicită de a consolida şi răspîndi libertatea şi demnitatea persoanei individuale. Nu-mi fac iluzii: grozav nu stau lucrurile azi în lumea întreagă. Nădejdile oamenilor cu bună judecată şi de bună credinţă se leagă de acea balanţă incertă care, în fond, există mai cu seamă (să sperăm că nu exclusiv) în America. O înfrîngere acolo, o schimbare de putere în 2008, nu e defel imposibilă, dar nu ar fi nici sfîrşitul lumii: aceia dintre noi care sunt încrezători în Dumnezeu ştiu că viitorul rămîne totdeauna deschis. Numai că o înfrîngere a binelui în America, oricît de temporară, ar însemna (ca şi, odinioară, o înfrîngere în faţa comunismului dominat de Stalin sau de Brejnev sau de Mao) o amînare dureroasă a progresului, a prosperităţii, a libertăţii, a normalităţii umane, ar însemna o tristă întîrziere a acelei apropieri de Dumnezeu în şi prin libertate care e, la urma urmelor, scopul existenţei umane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara