Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Arghezi, într-o superbă traducere franceză de Dinu Flămând

Între traducerile româneşti tipărite pe ultima sută de metri pentru acel „Salon du livre” care ne-a dat atâtea emoţii, o mare surpriză a constituit- o apariţia unei antologii cu poeme de Tudor Arghezi.

Laude se cuvin, de la bun început, prestigioasei edituri pariziene „La Différence”, care a publicat până acum cel puţin cinci poeţi români, mai cu seamă în această colecţie bilingvă „Orphée”, ajunsă după două decenii şi ceva de existenţă la a treia serie, dirijată de unul din cei mari mari poeţi de azi ai Franţei – Claude Michel Cluny. Şi mai îndreptăţite laude i se cuvin însă antologatorului, traducătorului şi prefaţatorului Benoît-Joseph Courvoisier. E un tânăr profesor de „lettres modernes” care, în mod evident, a făcut o pasiune pentru limba şi literatura română, dovedind deja că le cunoaşte profund, în chiar spiritul lor, nu doar ca materie de studiu. A mai tradus şi publicat deja un volum de versuri (din Matei Vişniec), şi anunţă alte două antologii – una din lirica populară, cealaltă din poezia cultă, cu care va ajunge cronologic pînă la sfârşitul veacului trecut. Iar această antologie Arghezi este, pur şi simplu, excepţională. Titlul ales, A cânta cu gura închisă, selecţia, studiul introductiv, notele, echivalenţele inventive găsite, polisate şi aclimatizate în franceză cu o răbdare meşteşugărească „argheziană”, pe unele din cele mai dificile texte ale poetului român (cu reputaţie de a fi intraductibile) ni-l descoperă până şi nouă, cititorilor români, într-o lumină proaspătă, chiar suprinzătoare, pe autorul Cuvintelor potrivite.
Întâmplarea face că pe lista de apariţii a editurii pariziene, la numărul 226, Arghezi urmează imediat după unul din părinţii modernismului latino-american, Rubén Darío. Comparaţia e tentantă. Arghezi ar fi meritat notorietatea nicaraguanului, dar nu o are. Cu tot decalajul, de peste o generaţie, dintre cei doi, Arghezi a fost, la noi, tot un părinte al modernismului, cel care a sintetizat postromantismul şi postsimbolismul, uneori cu delicii parnasiene, într-o viziune absolut originală, şi care a influenţat mai multe generaţii, deşi a rămas inimitabil. Paul Celan se apucase la un moment dat să-l traducă în germană, alte traduceri sporadice s-au semnalat pe la mijlocul veacului trecut, culminînd cu apariţia, în 1963, a unei antologii în faimoasa colecţie „Poètes d’aujourd’hui” de la Editura Seghers. Dar încă traducătorul de atunci, Luc-André Marcel deplângea faptul că „unul dintre cei mai marcanţi poeţi europeni” este atât de puţin cunoscut în Franţa (şi aproape mai deloc cunoscut în restul Europei). La cincizeci de ani de la acea ediţie, noul traducător şi prefaţator al lui Arghezi constată situaţia neschimbată, şi încearcă să avanseze câteva explicaţii: să fie de vină tematica uneori vetustă, imaginarul său agrar sau acele trimiteri locale la forme de religiozitate populară, greu de echivalat, nu doar lingvistic, ci şi cultural, în spaţiul altei literaturi? Să fie de vină bascularea, încă indecisă, între tradiţie şi modernitate? Sau, pur şi simplu, limbajul lui Arghezi, adevărată răscruce lingvistică indo-europeană, este un spectacol lexical care deseori ocultează şi complică sensul, punînd deja la acest nivel dificultăţi insurmontabile de traducere? Probabil toate acestea împreună, dar şi mediocritatea traducerilor precedente, au ocultat adevărata originalitate argheziană. Las că şi puţinele antologii din lirica românească, chiar cea din 1968 de la Ed. Seuil, erau puternic marcate de un aer proletcultist şi de inconsistenţă (toţi tovarăşii realismului socialist se voiau prezenţi, ca să uimească Franţa!). Iar traducătorii occidentali cu marcate sensibilităţi de stânga, care, pe bună dreptate, îi promovau pe Vallejo, pe Neruda sau pe Nazim Hikmet, nu se simţeau îndemnaţi să semnaleze şi cazul unui român împotriva căruia se dezlănţuise toată propaganda jdanovistă a ţării sale şi-i intentase un stupid proces pentru „putrefacţie” şi „pornografie” pretinzând că el, pălmaşul şi proletarul, ar fi poetul decadent al boierimii! Noul său traducător aduce în discuţie toate aceste aspecte, şi restabileşte multe adevăruri. Tot el constată însă, aproape admirativ, dificultatea limbajului arghezian, de natură să-i dezarmeze pe cei care îl traduceau folosindu-se, deseori, de traduceri brute aproximative sau îl simplificau abuziv: „Sunt convocate toate cuvintele limbii, cuvântul de origine latină se învecinează, de exemplu, cu unul de origine slavă, arhaismul cu neologismul, regionalismul alături de cuvântul preţios, argoul cel mai căutat stă în vecinătatea celor mai obişnuite şi prozaice cuvinte, făcând unele cu altele schimburi de categorii în versuri când fin cizelate, când aflate la limita manierismului, uneori ciocănite cu violenţă, alteori lăsate pe marginea incorectitudinii”.
Mi-a venit imediat în minte o strofă chiar din faimosul Testament arghezian, arta poetică ce pune „cartea” la temelia unei noi seminţii: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi./Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/Al robilor cu saricile, pline/De osemintele vărsate-n mine.” Ştim cu toţii poezia de la şcoală. Dar nu cred că există vreun elev român, şi poate nici un critic literar, care să se fi întrebat ce vrea să spună imaginea cu şirul de sclavi care, încă din strofa precedentă, „suie” prin râpi şi gropi adânci, iar apoi „varsă” în poet osemintele (ale cui?). Şi nu e sigur că robii transportă spre interiorul poetului acele oseminte, sau le iau de unde erau ele deja depozitate, iar această mişcare devine o întemeiere testamentară, şi e substanţa cărţii, mărturia suferinţelor. La nivelul acestui tip de ambiguitate, când limba română recurge la empatie mai mult decât la logică, cititorul român înţelege, vag, că poetul e depozitarul suferinţelor îndurate de mai multe generaţii anterioare. Ne-am familiarizat cu acest tip de ambiguitate, chiar limba română are ceva alunecos care, cel puţin în poezie, deseori solicită prezenţa unei complicităţi afective, polivalente. Aşa că citind poemul arghezian percepem atmosfera tensionată de gravitatea gesturilor şi a cuvintelor, iar ea face (aproape) inutile întrebările. Dar traducătorul francez e obligat de rigoarea limbii în care traduce să propună un enunţ clar, şi abia acestuia să-i încredinţeze, la o adică, zone secundare de abiguitate. Ceea ce face că Benoît- Joseph Courvoisier traduce cât mai suplu posibil, dar introduce, de obicei, şi o interpretare, adică realizează o traducere hermeneutică de rară fineţe. Iată fragmentul respectiv: Dépose-le à ton chevet bien pieusement./Il est votre tout premier mandement/Serfs qui avez versé dans ma carcasse pleine/Ces os que vous portiez sous les sayons de laine. În varianta franceză apare mai clar postura poetului, cea de depozitar al generaţiilor precedente. Robii vin spre el să-şi depoziteze propriile lor oase, adică mor în el, generaţii după generaţii. Atmosfera, muzicalitatea, chiar şi acel aspect rugos pe care şi-l dorea Arghezi când nu mai voia să „potrivească” perfect cuvintele sunt fin percepute şi deseori echivalate măiestru în aceste noi traduceri: „Auzi?/Cartofii sunt lehuzi” devine, supereb: Tu entends/Les patates enfantant?; sau finalul din Belşug: „E o tăcere de-nceput de leat./Tu îţi întorci privirile-napoi./Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/Îi vezi lăsată umbra printre boi.” – devine: Il se fait un silence d’un autre âge,/Et tu te garde de tourner les yeux./Car le bon Dieu, marchant dans ces parages,/Laisse passer son ombre entre les beufs. Pot fi citate, la întâmplare, numeroase fragmente care menţin şi în franceză jocuri de rime interioare, narativitatea ludică, modificările bruşte de ritm, într-un cuvânt, acea prospeţime orală care face specificul lui Arghezi atât în poemele de mare senzualitate (Tinca, Rada, Mirele, Logodnă), prezente în sumar, cât şi în unii psalmi sau în celebra De-a v-aţi ascuns...
Extrem de interesantă e şi perspectiva în care plasează prefaţatorul aceste poeme: Cristos cel din Duhovnicească (poem ne inclus dar citat în prefaţă) e comparat cu uniunea dintre Messia şi om aflată la sfântul Julien al lui Flaubert; este evocată subtilitatea pascaliană în oscilările dintre credinţă şi tăgadă, se face o justă apropiere între Florile de mucegai şi Florile răului din partea celui care l-a adaptat cu ardoare oltenească pe Baudelaire. În universul carceral arghezian, dar şi în tablourile răzvrătirii împotriva divinităţii se disting trăsăturile unei arte populare intenţionat naive, ca în icoanele populare.Iar despre imaginile învierii şi ale neantului, despre orizontul hermetic al morţii din tradiţia populară se fac, de asemenea, remarci de mare fineţe, tot în prefaţă, cu exemplificări dintr-un alt poem absent din sumar, Între două nopţi, care îşi va găsi, probabil, locul, într-o ediţie viitoare mai puţin încorsetată de dimensiunile actualei colecţii. Extrem de interesantă este întreaga prefaţă semnată de acelaşi Benoît-Joseph Courvoisier.Este şi un îndreptar ce justifică selecţia, concentrând atenţia pe originalitatea inoxidabilă a poetului, dar se recompune din trăsături sigure, îndărătul cărora se ghiceşte o riguroasă documentare, şi destinul tragic al acestui permanent răzvrătit, de două ori închis, pentru ceea ce s-ar numi astăzi delict de opinie. Traducătorul scoate în lumină şi traumele adolescentului părăsit de tată, silit doar din cauza sărăciei să intre în ordinul monahal – de unde şi încăpăţânarea lui ulterioară de a imagina, în poezie, un paradis infantil. E reparcurs tot procesul stalinist intentat lui nu doar de Sorin Toma, dar şi de Miron Radu Paraschivescu, eliminarea lui din circuitul literar după criterii proletcultiste agresive. Iar prefaţatorul consideră că Arghezi e nedreptăţit din nou, în zilele noastre, căci poeme precum Cântare Omului şi 1907 – peisaje ar fi pe nedrept socotite opere de circumstanţă, cu care poetul şi-ar fi obţinut reabilitarea. Ar trebui, de fapt, să vedem în ele, mai ales în vastul poem dedicat răscoalei ţărăneşti, aceeaşi vână subversivă din poemele de tinereţe, acelaşi „violent sentiment de revoltă socială şi metafizică”. Înclin să-i dau dreptate, dacă mă gândesc că reveneau sub pana lui Arghezi nu doar ororile plasate în perioada ultimei răscoale ţărăneşti anacronice din Europa, de o bestialitate cu care tardiva Românie latifundiară de pe atunci s-a umplut de ruşine, dar se puteau citi şi aluzii la samavolniciile la care erau supuşi ţăranii români chiar în perioada când apărea poemul – ticăloasa colectivizare. 1907 este un mare poem satiric, şi deseori regăsim aici forţa expresionistă a celui care scrisese în tinereţe blesteme sau pictase tablourile crude ale închisorilor prin care trecuse. Trebuie uneori să vină cineva din afară, ca să ne deschidă ochii!
Să sperăm că Arghezi va ajunge să intre în circuitul marilor poeţi europeni, odată cu această traducere, care promite să fie amplificată pentru o nouă ediţie. Adevărul este, însă, că traducerea şi difuzarea marilor poeţi români moderni în câteva limbi de circulaţie şi în traduceri care să se situeze la nivelul acestei antologii Arghezi abia încep. Este incredibil de târziu şi inexplicabil de nedrept ceea ce s-a întâmplat cu ei, numai pentru că România comunistă devenise o imensă gaură neagră în istoria veacului trecut. Nici Arghezi, nici Bogza nu au intrat în circuitul internaţional, în momentul în care discipoli ai lor, în diversele stadii ale avangardei româneşti, s-au salvat doar fiindcă au părăsit România şi au început să scrie în alte limbi, de obicei în franceză. Nici Blaga nu beneficiază încă de traduceri şi ediţii internaţionale semnificative, nici Ion Barbu, nici măcar Bacovia (să sperăm că recenta traducere datorată poetului Miron Kiropol va avea difuzarea pe care o merită). Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Dimov, chiar Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Angela Marinescu, Adrian Popescu, Ion Mircea şi atâţia alţi poeţi români trebuie să fie cooptaţi rapid în „uşoara şi înaripata gintă”, pe circuitul numeroaselor edituri internaţionale care menţin, în ciuda tuturor crizelor repetate, financiare sau de valori, interesul pentru poezie al noilor generaţii de pe toate meridianele. Cei mai tineri poeţi par să fi înţeles, ca dovadă că nu puţine sunt blogurile şi paginile lirice afişate pe internet, mai bune sau mai rele. Nu există poezie intraductibilă. Atenţie însă la calitatea traducerii. Iar condiţia este ca un traducător care dovedeşte el însuşi calităţi de autentic poet, cum este Benoît-Joseph Courvoisier, să aleagă texte puternic individualizate, cele care rezistă până şi la malpraxisul unei traduceri mediocre.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara