Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Ardealul lui Roberto Bolaño de Simona Sora

– o discuţie cu Zsuzsa Selyem –

Am cunoscut-o pe Zsuzsa Selyem la Paris, în martie, la Salonul Cărţii, şi am citit chiar atunci, uimită de formulă şi subiect, romanul ei 9 kg. Récit sur le 119e psaume, tradus din maghiară în franceză. În 2006, romanul a fost tradus şi în germană. Între timp, am aflat că Zsuzsa Selyem este profesoară de teoria literaturii la Universitatea din Cluj, autoare a unor volume premiate, pe care ar trebui să le putem citi şi în româneşte: Animale fictive. Despre formele literare ale rezistenţei (studii, 2014), Politica silvana (publicistică, 2009), La ce te astepţi (nuvele, 2009), Printre albi (eseuri, 2007), Relaţia dintre umor şi sacralitate în proza lui Péter Esterházy (eseu, 2004), Ceva loc (studii şi eseuri, 2001). Iată de ce iau foarte în serios propunerea Zsuzsei Selyem (pe care am transmis-o deja mai departe) de a ne întîlni periodic, la mare – scriitori români care scriu în română, maghiară, germană, turcă, sîrbocroată –, şi a citi tot felul de texte în tot felul de limbi. Ne-ar face bine, cu siguranţă, tuturor şi, în primul rînd, literaturii pe care o scriem. (S.S.)

Dragă Zsuzsa, trebuie să intru abrupt în subiect: cum de nu ne-am cunoscut pînă acum, cum de a trebuit să ne întîlnim la Paris, iar eu să citesc minunatul tău roman 9 kg. Récit sur le 119e psaume (Jacques André Editeur) în franţuzeşte, deşi scriem amîndouă în România, tu în maghiară, iar eu în româneşte?
Trebuie să mărturisesc, Simona, după ce am citit Hotel Universal, această călătorie a sufletului feminin plin de voinţa de a-i ajuta pe cei din jur, dorinţă de cunoaştere şi umor sublim, m-am gîndit: ne cunoaştem de o mie de ani. Ce mai contează această contingenţă de a ne întîlni în primăvara timpurie şi friguroasă a anului 2015?

Mie, 9 kg mi s-a părut un extraordinar roman (de amor) despre puritate şi, în acelaşi timp, un roman filozofic despre trup şi dispariţia lui. Eşti de acord?
Un roman experimental, aş zice. Am încercat, mai degrabă, să prezint cititorului o scenă cu întîmplări care pot fi legate între ele în mai multe feluri, în funcţie de sensibilitatea specifică a fiecăruia. Puritatea, amorul, corpul, filozofia... da, împreună cu pasagerii random ai unui autobuz, dar şi o mare crăpelniţă în tren, experienţa folosirii unei buzi fără uşă sau împuşcarea a doi tineri care joacă fotbal într-o suburbie a Parisului. Mă interesează acele acţiuni şi acele feluri de a gîndi care leagă lucrurile, fenomenele, straturile sociale etc. Legăturile care se întîmplă, fără a fi forţate. De exemplu, cînd am scris 9kg (subtitlul românesc ar suna cam aşa: Poveste despre psalmul 119), eram cu o bursă la Akademie Schloss Solitude şi, într-o convorbire cu Jean-Baptiste Joly, am pomenit de capitolul LAMED, care în psalm este un imn al facerii lumii. La mine, aici apar episoade cu matematicianul Kurt Gödel, cu David Hilbert şi cu alţii, iar la un moment dat, un episod cu Albert Einstein, a cărui teorie a relativităţii ar implica fără doar şi poate dilatarea universului pînă la destrămare. Nu i-a plăcut nici lui Einstein această idee, aşa că a inventat o „constantă cosmologică” ce ar împiedica nimicirea. Demonstraţia impecabilă a contrariului de către Edwin Hubble a făcut ca Einstein să-şi retragă această constantă cosmologică, admiţînd că a fost cea mai mare eroare din cariera sa de fizician. Ei bine, în una dintre ultimele zile de la Solitude, am primit de la domnul Joly, într-un plic, un articol din ziua respectivă decupat din Le Monde, care, bazîndu-se pe cercetările din SNLS, demonstra că Einstein avea totuşi dreptate cu constanta sa cosmologică. În fine, poate că această concluzie s-a schimbat de atunci din nou, însă, oricum, dacă lucrurile continuă astfel, noi nici nu vom apuca nimicirea, pentru că ni se vor termina oxigenul, apa şi celelalte lucruri necesare supravieţuirii. În ce mă priveşte însă, nu voi uita că, într-un moment în care chiar am scris despre el, Einstein avea dreptate.

M-am identificat, cum ştii, cu modul tău scriitoricesc de a vedea lumea, diversele tipuri de relaţii, credinţa. Crezi că există un ethos comun al scriitorilor din Ardeal?
Absolut, dar trebuie să pleci din Ardeal ca să realizezi lucrul ăsta. Citind romanul tău, mi s-a părut familiar că povesteşti cu cea mai mare naturaleţe despre personaje cu diferite etnii, provenind din diferite straturi ale timpului, legătura fiind spaţiul concret din strada Gabroveni nr. 12. Ardealul şi New York-ul aşa sunt, omul nu este şocat dacă cineva vorbeşte o altă limbă, poartă altfel de zdrenţe sau se roagă la diferiţi dumnezei. Dar nu ştiu dacă există un ethos comun... Ar fi oare posibil ca în acest moment Roberto Bolaño să fie autorul preferat de toţi scriitorii provenind din Ardeal?

Crezi că există semne distinctive ale literaturii scrise în Ardeal – în româneşte, maghiară, germană? Contele Miklós Bánffy (a cărui Trilogie transilvană am citit-o, tot în franţuzeşte, în paralel cu romanul tău, pentru că nu e încă tradusă în română), scriitorii maghiari plecaţi din Ardeal în Ungaria (Ádám Bodor, György Dragomán, Attila Bartis), Eginald Schlattner, poeţii etici germani, Herta Müller vin din acelaşi spaţiu literar?
Da, poate; depinde şi de unde priveşti. Dar relaţiile între aceste opere se datorează nu numai spaţiului comun, ci şi experienţelor comune. Ádám Bodor, György Dragomán, Attila Bartis, Eginald Schlattner, Herta Müller au această experienţă a dictaturii stil „Geniul Carpaţilor”. Miza literaturii ca tehnică de eliberare şi bucurie a diversităţii creşte în condiţii de opresiune şi uniformizare.

Aşadar, ce e literatura? Care sînt scriitorii tăi preferaţi?
Îmi place ce zice Julia Kristeva despre literatură: experienţa literaturii se petrece în punctul de intersecţie dintre general şi individual, prin faptul că problematizează limbajul, identitatea subiectului şi a legăturilor sociale, pentru a le deschide, a le suprima, a le înnoi. Ceea ce fac eu prin scris este o încercare de a imagina realitatea aceasta incognoscibilă. Îmi plac acei scriitori care nu vor să cucerească cititorul cu orice preţ, nu-l copleşesc pînă nu mai ştie pe ce lume trăieşte; îmi plac Kafka, Bernhard, Jelinek, îmi plac acei scriitori care te invită la reflecţie, provoacă idei noi, ca Woolf sau Joyce, şi-i citesc mereu cu bucurie pe cei care dau formă unei pofte de viaţă realizabile pentru toate lumea, cei care te întăresc nu prin linguşeala că ai fi special, că ai fi printre cei privilegiaţi, ci printr-o viziune inclusivistă a lumii – de pildă, Thomas Pynchon sau László Krasznahorkai. Curcubeul gravitaţiei de Pynchon a fost tradus de colegul meu din Universitatea Babeş- Bolyai, Rareş Moldovan; Krasznahorkai are în româneşte numai primul său roman, Satantango, dar ar trebui traduse şi Melancolia rezistenţei, Război şi război sau Seiobo, care e de o frumuseţe infinită şi fără iluzii.

Ai scris proză scurtă, teatru, roman, studii esenţiale despre relaţia între umor şi sacru în proza lui Péter Esterházy, despre metaroman, neoavangardism sau noile literaturi minore. Cum împaci ficţiunea cu teoria şi critica? Şi mie mi se par nu doar compatibile, ci şi necesare una celorlalte, dar trăim într-o lume în care e supraevaluat scrisul genuin, talentul sprijinit în vid, inventarea apei calde, cu icneli şi poticneli, în fiecare nouă carte...
Cred că se poate şi aşa, cu teorie, cu plăcerea de a citi cărţi. Totodată, admit că numai din citit şi din teorie nu merită să faci încă o carte, pe lumea asta descotorosită de tot ceea ce nu poate fi exprimat în valută. Supraevaluarea ignoranţei, de care vorbeşti, consider că are raporturi foarte apropiate cu tendinţa de manipulare. Cineva care se pricepe la ceea ce face este mai greu de manevrat; în schimb, ariviştii literari nici nu-şi dau seama că scriu ideile altuia.

Te-ai ocupat de relaţia dintre politică şi literatură în timpul dictaturii. Cît erau de strînse şi de perverse aceste relaţii?
Enorm de strînse şi de perverse, erau artişti care se autoflatau că prin colaborarea lor cu serviciile secrete pot să influenţeze soarta unei ţări. În perioada respectivă, critica literară fiind intens ideologizată, dirijată de şefi de partid, o mare parte din ceea ce se numea literatură era, de fapt, propagandă cretină.

Ce e Colegiul Invizibil?
După terminarea Facultăţii de Matematică, am dat la Litere unde, împreună cu profesoara Éva Gyimesi şi cu alţi zece colegi, am înfiinţat un fel de atelier interdisciplinar, Colegiul Invizibil, care rezistă şi azi – o posibilitate pentru studenţi de a înţelege şi a discuta ideile, diversele fenomene contemporane.

Cum s-a produs trecerea de la matematică la literatură? Ce e The Fibonacci novel – Laszlo Krasznahorkai’s Hommage to Mario Merz in Seiobo There Below?
Cînd eram în liceu, în anii ’80, nici nu mi-am dat seama că ar fi vreo legătură între textele din manualele şcolare de literatură şi cărţile lui Thomas Mann, Dostoievski, Nietzsche, Kierkegaard, Blaga sau Salinger, pe care le citisem atunci. Acestea aveau mult mai mult de-a face cu matematica, ştiinţă care nu amestecă miciurinist lucrurile pînă devin toate la fel, ci este sensibilă la diversitate. Matematica este o disciplină radicală, nu acceptă soluţii propagandistice. De exemplu, seria Fibonacci descrie compoziţia diverselor forme spiralate care se găsesc în natură, este un model deschis, infinit – o frumoasă structură pentru a face din diverse povestiri un roman, Seiobo járt odalent şSeiobo a umblat acolo, josţ.

Spui, în revista „Provincia“: „Există în lume un loc numit Erdély, sau Transilvania, sau Siebenbürgen, şi sunt scrieri care ar fi putut fi scrise oriunde în lume, dar care s-au născut totuşi aici, iar acest dar înseamnă totuşi ceva“. Ce înseamnă acest „dar”?
Poate că literatura transilvană este într-o situaţie mult mai bună decît Transilvania propriu-zisă, cu drumurile ei pline de gropi şi cu şoferi ultranervoşi, cu pădurile transportate în alte ţări, cu şcolile în care se predau ignoranţa şi nepăsarea. Nu ştiu dacă se poate schimba ceva prin cuvinte şi forme. Dar noi tot încercăm.

Ce-ar fi de făcut ca să ne cunoaştem mai bine, să ne ştim cărţile, să ne citim aici, unde trăim, nu la Paris?
Două propuneri: a) Forme noi (cele comandate de sus, în timpul internaţ ionalismului tendenţios sau al multiculturităţ ii insensibile la chestiuni sociale, erau mai degrabă superficiale sau fără relevanţă artistică – desigur, cu cîteva excepţii). De exemplu: să facem la Vama Veche cîteva zile de literatură pe plajă, în amurg, cu lecturi publice din texte scrise în diferite limbi. b) Imre Kertész scria în Kadiş pentru copilul nenăscut: „Propoziţiile de care ai într-adevăr nevoie o să te caute”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara