Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Arcade, arabescuri, poduri de Grete Tartler

Deşi nu recunosc întot- -deauna, romancierii şi autorii prozelor de călătorie sunt fascinaţi nu numai de structurile orientale, ci şi de „umplutura” podoabelor care le anluminează scriitura cu aurării, decoraţii florale, animaliere şi geometrice, irizări ca în sticlăria după străvechi tehnici egiptene – punând, cu ajutorul acestora, „carne” pe simboluri. Trei volume apărute relativ recent la Polirom mi-au atras atenţia asupra acestui trend care aduce în prim plan cuvinte şi imagini strălucitoare, potrivite punerii în valoare a unor idei foarte actuale, legate de migraţie şi de echilibrul legăturii Orient-Occident.


Elif Shafak, Ucenicul arhitectului, Traducere de Ada Tanasă, Iaşi, Editura Polirom, 2015

Elif Shafak, devenită în ultimul deceniu una dintre cele mai citite romanciere, a preluat, parcă la concurenţă cu Orhan Pamuk, construcţiile melancolice ale prăbuşirii Imperiului Otoman, tehnici de povestire medievală, dar şi cele erudit-sapienţiale în genul răspândit de Borges, Marguerite Yourcenar ş.a ( mai nou, pleiada de scriitori arabi care scriu în germană – precum Rafiq Schami). Ucenicul arhitectului e, aproape, un curs despre epoca de glorie din perioada lui Suleyman Magnificul (dar şi a tatălui său, Selim, şi a urmaşului său), când bogăţiile adunate de-a lungul secolelor de otomani îşi găsiseră înflorirea în ştiinţe şi arte, întâietate având, ca de altfel în orice epocă islamică, arhitectura. Sunt şi trimiteri la simbolurile masonice, însă în prim plan e povestea celui mai cunoscut arhitect (real), Mimar Sinan, şi a ucenicului său (fictiv), Jahan. Arhitectura e o adevărată mândrie pentru islam când vine vorba de pecetea pusă asupra culturii europene: Spania, Italia, Franţa, dar nu numai, sunt pline de arcadele în formă de trifoi sau potcoavă, bolţile, crenelurile, turnurile ca nişte minarete, reliefurile străpunse, desenele geometrice multicolore, inscripţiile cu litere kufice, etc. Cu atât mai mult reprezintă ea, pe malurile Bosforului. o cale de descifrare a complexităţii umane, o temă a identităţii şi amintirii.

Alături de „turcisme” stereotipic recurente (harem şi execuţii, piraterie şi înrobire, pericole şi coincidenţe miraculoase ş.a.), arhitectura e contrastant durabilă, o piatră solidă în caracterul fluid al locului, „oglindă pentru armonia şi echilibrul din lume”. Universul e opera Arhitectului. Când încheie zidirea moscheii Süleymaniye, Jahan se întinde pe jos, între cele patru coloane, spre a vedea cum cupola se uneşte cu bolta de deasupra. „Căzu în genunchi, fără să-i pese cine-l vedea. Se întinse pe chilim, cu ochii inchişi, cu braţele şi picioarele depărtate, devenind iarăşi băiatul de sub mesteceni. Singur în moschee, doar un grăunte în întinderea ei parcă fără margini, Jahan vedea pur şi simplu lumea ca pe un şantier uriaş. În timp ce meşterul şi ucenicii lui ridicaseră moscheea, universul le clădise soarta. Niciodată până atunci nu se gândise la Dumnezeu ca la un arhitect. Creştini, evrei, musulmani, zoroastrieni şi oameni de atâtea alte credinţe trăiau sub aceeaşi cupolă nevăzută. Pentru ochiul în stare să vadă, lumea întreagă era opera unui arhitect. [...] I se părea că într-o clipă se apropiase, pe neştiute, cu un pas de Miezul Universului.”

Venise la Istanbul cu un elefant alb, un dar pentru sultan, dându-se cornac deşi nu era (aşa cum în Fortăreaţa Albă de Orhan Pamuk povestitorul venit pe o corabie din Veneţia se dă vraci, ca să scape cu viaţă, şi chiar ajunge să vindece). Cunoscuse iubirea, întâlnind-o pe prinţesa Mihrimah, intrigile de la curte, ajunsese chiar şi în închisoare, trăind între condamnaţi, salvat de nişte ţigani – dar toate aventurile prin care trece Jahan nu înseamnă nimic faţă de aventura construcţiei de sine. Dintr-un băiat rătăcit, silit să înveţe meşteşugul hoţiei, ucenicul devine un învăţat. Unul din momentele cheie ale transformării de sine este cel în care Mimar Sinan îl trimite să cumpere o carte, fără să-i spună care, iar anticarul îi dăruieşte Divina Comedie: „Anticarul nu vru să primească nici o para.— Ţine-ţi banii, tinere. Învaţă italiana. Dacă-ţi plac podurile, ar trebui să fii în stare să vorbeşti felurite limbi”.

Deşi plin de clişee (inclusiv cel al bibliotecii-paradis, preluat şi de Borges), romanul devine, dincolo de latura aventuroasă, o desluşire a formării intelectuale: „Astfel ajunse învăţăcelul să-şi petreacă multe dintre ceasurile tinereţii în prăvălia anticarului, care avea să devină încet- încet un rai, un cămin. Între pereţii aceia nu se simţea ca un străin. Pierdut printre cărţi, izbuti să-şi afle calea”. „Când stăpâneşti o limbă, parcă primeşti cheia unui castel. Ce găseşti inăuntru depinde numai de tine.”


Elif Shafak, Palatul Puricilor. Traducere de Ada Tanasă, Iaşi, Editura Polirom 2014.

Palatul puricilor e un „palais” (imobil) construit pe terenul unui fost cimitir desfiinţat în vria modernizării Stambulului. Modelul ar fi nu numai Istanbul de Orhan Pamuk, ci şi mai puţin cititul în România (deşi excelent tradus tot la Polirom de Nicolae Dobrişan) Bloc iakubian de Ala al- Aswani. Ca în Egipt (dar, veţi recunoaşte, şi ca pe la noi…), ziarele au atacat fapta „asasinilor de sfinţi plătiţi de guvern” (căci, între altele, fuseseră dezafectate nişte morminte de sfinţi musulmani): „politicienii care pretindeau în public că susţin obiceiurile şi tradiţiile, bagatelizând în secret tot ce ţinea de plebe”. În relaţia Orient-Occident, în care „Occidentul este femeia şi Orientul – bărbatul”, cel din urmă ar trebui să fie „în mod firesc, capul familiei”. Elif Shafak nu rămâne însă la dimensiunea pamfletului politic, nici la aceea a realismului naturalist amintind de Zola, pe care-l exersează spre a arăta că „are vână” (şi că e în stare să scrie – altfel decât se întâmplă în proza feminină – despre gândaci, gunoaie etc. Mi-am amintit de Mircea Eliade înghiţind pastă de dinţi şi insecte spre a-şi dovedi capacitatea de autostăpânire). O adiere metafizică salvează descrierile stereotipe: „În doar cincisprezece ani, înfăţişarea zonei se schimbase în întregime. Nu mai era nimeni care să-şi aducă aminte că sub birourile maiestuoase, magazinele elegante şi apartamentele moderne ce străluceau de-a lungul bulevardului ca nişte dinţi de porţelan perfecţi fuseseră odinioară – ba chiar mai erau încă – sute de morminte. Cele mai multe blocuri aveau ascensoare strâmte, cu două uşi şi mochetă pe podea. Dacă aceste ascensoare ar fi circulat nu numai între parter şi etajele de sus, ci şi hăt departe, sub pământ, ai fi putut vedea, precum feliile tăiate dintr-un tort uriaş, toate segmentele mecanismelor lăuntrice ale vieţii”. Palatul Bomboană, cu coşurile de gunoi răsturnate de Nedreptate Turcpur miercuri, 1 mai 2002, are locatari stranii, precum gemenii coafori Celal şi Cemal (şi ei personificând îngemănarea Orient-Occident, fiindcă unul, Cemal, se gândea numai la Australia, unde lucrase o vreme, în timp ce al doilea, Celal, se declara definitiv legat de Stambul. Totuşi, prin talentul de povestitor şi cel lingvistic, Cemal se vădeşte la rândul lui oriental : astfel întruchipând hibrizii care umplu acum Europa, orientaloccidentalii între care o putem număra şi pe Elif Shafak). Detalii despre „zumzetul” şi mirosul oraşului colorează această schemă uşor descifrabilă: „Cu ani în urmă fratele meu a călătorit la Cairo. A spus că auzeai un «zumzet» de cum te dădeai jos din avion. Zumzetul de Cairo ! Deşi aeroportul era destul de departe de oraş. Se pare că un oraş îşi propagă zumzetul pe kilometri întregi. Gândeşte-te numai ce fel de oraş trebuie să fie, ce soi de oameni trebuie să trăiască în el ca să se reverse aşa ! Istanbulul nostru nu-i şi el aidoma…? Cairo zumzăie, iar Istanbulul miroase”.

Alte personaje precum administratorul Hadji Hadji, preocupat doar de legendele şi basmele spuse nepoţilor (ca ilustrare a dihotomiei basm/realitate), Meryem, mama superstiţioasă (avem, datoriă ei, o enciclopedie a superstiţiilor turceşti, în care cititorul român va desluşi obiceiuri bine cunoscute), sau Muhammet care credea că pescăruşii iscodesc păcatele oamenilor şi le povestesc îngerilor-funcţionari socotitori de bune şi rele, etc. – toţi aceştia alcătuiesc un singur tipar tipologic, TURCUL, cum ar spune orientaliştii secolelor trecute (care înţelegeau prin ”turc” un personaj de oriunde din Orient, quasi fictiv, inspirator de teamă deoarece are un mod de viaţă necunoscut.) Multele „limbi din interiorul unei limbi”, despre care vorbeşte pe larg autoarea, ilustrează şi ele această stratificare, fiindcă „fiecare om îşi petrece viaţa căutându-şi propria imagine [...] ca să devină una cu ea şi să se descopere în ea”. Aşa încât un afiş al blocului stambuliot ar putea fi privit ca deviză a timpurilor moderne: „În grădină e îngropat un sfânt. Nu aruncaţi aici gunoiul!”


Ian Morris, Veneţia. Traducere de Laura Ciochină, Iaşi, Editura Polirom, 2016

Deşi nu e vorba de un roman, ci de o carte menită să stârnească dorul de călătorie, Veneţia de Jan Morris foloseşte aceleaşi tehnici care descătuşează fabulaţia, plăcerea de a povesti, analiza minorităţilor, dar şi a ghetto-urilor mentale, a sentimentelor religioase şi laicităţii, a căutării de soluţii care împacă trecutul, prezentul şi viitorul. Poetică, amuzantă, senzorială, dar şi atingând înalte trepte spirituale, descrierea Veneţiei, care „face legătura dintre răsărit şi Apus”, cândva stăpână peste Marea Adriatică şi estul Mediteranei, trăind din negoţul cu Orientul – nu doar cel apropiat, ci şi Persia, India, China – se potriveşte imaginii unui Marco Polo (şi el veneţian): „În Veneţia începea Orientul. Marco Polo era veneţian, iar negustorii veneţieni, căutând noi linii de comerţ profitabile, băteau centrul Asiei în lung şi-n lat. Gătită cu podoabe orientale, Veneţia a devenit cel mai flamboaiant dintre toate oraşele – [...] un paradis al mătăsurilor, smaraldelor, marmurilor, brocarturilor, catifelelor, al ţesăturilor cusute cu fir de aur, al porfirului, fildeşului, mirodeniilor, parfumurilor, maimuţelor, abanosului, indigoului, sclavilor, al marilor galioane, al evreilor, mozaicurilor, al domurilor strălucitoare, al rubinelor şi al tuturor mărfurilor minunate aduse din Arabia, din China şi din Indii. Era ca un cufăr cu comori. În cele din urmă, Veneţia a fost ruinată de cucerirea Constantinopolului de către musulmani, în 1453, care a pus capăt supremaţiei ei în Levant, şi de călătoria lui Vasco da Gama în India din 1498, ce a anulat monopolul ei asupra comerţului cu Orientul. Cu toate acestea, timp de încă trei secole şi-a păstrat eleganţa şi fastul.” Invidiată, suspectată, temută, „nu s-a încadrat în nicio categorie de naţiuni. A fost un leu singuratic”, făcând comerţ deopotrivă cu creştinii şi musulmanii, „sfidând teribilele pedepse ale papalităţii (este singurul oraş creştin marcat pe renumita hartă a lui Ibn Khaldun din secolul al XIV-lea, alături de locuri precum Gog, Oman, Ţinutul Pestilenţial, Ţara Pustie, Soghd, Tughuzghuz şi Ţinuturile Pustii şi Reci din Nord).” „Chiar şi în secolele XVII-XVIII, când, din toată creştinătatea, a fost aproape singura care le-a ţinut piept turcilor triumfători, Veneţia nu a fost niciodată văzută cu ochi buni de celelalte naţiuni. Era precum un grifon sau o pasăre phoenix, trăind în izolare ş….ţ S-a născut sub semnul pericolului, a avut o viaţă grandioasă şi nu a renunţat niciodată la individualismul ei insolent. «Nişte paiaţe!» – aşa i-a descris un curtean francez pe veneţieni în secolul al XVI-lea, luându-l gura pe dinainte, drept pentru care Excelenţa Sa, ambasadorul Veneţiei, i-a ars o palmă peste obraz.”

Cetatea cu flote incomparabile, atrăgând cei mai mari artişti ai lumii, independentă timp de 11 secole, dar rămânând ea însăşi până în ziua de astăzi („Veneţienii au devenit de mult cetăţeni italieni, dar sunt în continuare o rasă sui-generis, comparabili doar cu ei înşişi”, spunea Goethe) are un stil insular : rezervat, protocolar, politicos, nu foarte latin: „Probabil îi curge sânge slav prin vene sau poate austriac; nu sunt excluse nici unele rădăcini orientale din trecutul îndepărtat”. O anumită „îngâmfare” provine din detaşarea de lume şi e subliniată de limba proprie, un dialect folosit de Goldoni – „hibrid dificil, derivată parţial din franceză, parţial din greacă, parţial din arabă, parţial din germană şi, probabil, parţial din paflagoneză”. Negociatori chibzuiţi, oameni de acţiune, au între ei personaje pe care autoarea îi conturează aproape romanesc: gondolierul, ambasadorul (nimeni nu şi-o dorea numirea, dar patricienii nu aveau voie să refuze funcţiile, spre a nu fi dezonoraţi: „Dacă un veneţian era ales în funcţia de ambasador, acesta trebuia în mare parte să întreţină ambasada pe propria cheltuială, ceea ce uneori îl ruina”), hoţii (toleraţi, în mod oriental – fiindcă această îndeletnicire „cere iscusinţă, isteţime şi chibzuinţă” , iar tragerea pe sfoară e considerată „fenomen istoric”), femeile frumoase, având preocupări de „cadâne occidentale” şi bărbaţii spilcuiţi, curioşi, învăluiţi într-un „uşor iz de necinste” („Un veneţian erudit a observat cândva că oraşul său a încurajat trei rele practici necunoscute anterior în Italia – adulaţia, luteranismul şi desfrâul; nu părea însă tocmai critic”). Păsările, mai ales porumbeii, respectaţi prin tradiţie, luxul, spectacolele („calendarul veneţian abunda în sărbători, spectacole şi expoziţii, începând cu marea ceremonie a Căsătoriei Dogelui cu Marea şi terminând cu spectacolele date în cinstea zilei Sfântului Apostol Marcu, când fiecare bărbat îi oferea soţiei sale un trandafir roşu, simbol al fidelităţii eterne.”) au făcut întotdeauna parte din atracţiile oraşului. Fastul cetăţii uluia şi regii (istoricii spun că, după o vizită acolo, descrisă cu amănuntele cele mai mirobolante, „sărmanul rege Henric, care se îmbrăca, de altfel, foarte simplu şi căruia îi plăcea să hoinărească prin oraşe incognito, nu şi-a mai revenit niciodată complet, petrecându-şi restul vieţii într-o stare de perpetuă uluire”). Evenimentele vădit turistice, podurile de vase, artificiile, concertele în aer liber, ca şi, de altfel, festivalul de film, teatrul de păpuşi etc. dau şi astăzi mlădiţe noi pe rădăcinile medievale. Paradisul alchimiştilor, vracilor şi vrăjitoarelor producători de „leacul-tiriacul” (pătruns şi în folclorul românesc) lasă şi acum spaţiu de acţiunile şarlatanilor pitoreşti: „Odată, lângă biserica San Francesco di Paola am dat peste un bărbat care pretindea că poate face unguente miraculoase din secreţii de marmotă, având pe masa din faţa lui două astfel de animale care stăteau abătute...”

Ca în Istanbulul descris de Elif Shafak, gunoaiele inundă lumea, dând şi canalelor veneţiene acea duhoare caracteristică – „ceva între iz de canal şi miros de piatră putregăită”; relicvele religioase sunt folosite cu solemnitate orientală; ceva oriental e văzut de Jan Morris şi în compasiunea, predictabilitatea emoţiilor, sentimentalismul localnicilor – comparaţi, de altfel, şi cu evreii („o aptitudine comună în ceea ce priveşte acumularea de bani, acelaşi umor ironic, acelaşi sentiment de excludere naţională”) sau grecii („Nici măcar astăzi în Veneţia nu te simţi departe de Grecia. Pe lângă tezaurele bizantine din oraş şi substratul grecesc al istoriei şi culturii lui, aproape în fiecare zi de vară poţi vedea un vapor grecesc, alb şi elegant – o boare egeeană – pornind în călătorie odată cu mareea matinală …”). Slujbele ortodoxe ale comunităţii greceşti trimit gândul încă şi mai departe peste Mediterana: „Când preotul apare de după draperiile altarului, cu potcapul său negru şi barba bogată şi înaintează grav de-a lungul naosului, tămâindu-i pe enoriaşi, toţi se pleacă smeriţi, lăsându-se învăluiţi în fumul de tămâie, aşa cum arabii obişnuiau să-şi parfumeze bărbile.” Armenii, germanii lutherani, englezii anglicani completează aura romantică a unui Orient cântat de Browning, Byron, Shelley; caracterul veneţienilor, „fluctuant precum mareea” dezvăluie şi el misterioase subzidiri acoperite de o mâzgă verde”, împrospătându-se periodic din cultura tuturor acestor neamuri.

Palatele amintesc de Roma şi Bizanţ, casele, curţile interioare au scări largi „ca la casele din Damasc şi Bagdad” şi mari holuri „unde, în lunile de iarnă, era adăpostită gondola familiei, trufaşă, uscată şi misterioasă, iar bătrânii aristocraţi care făceau negoţ îşi depozitau baloturile de mătăsuri, grămezile de fildeş, tapiseriile, parfumurile şi chiar maimuţele speriate – din Tripoli, din Mexic şi din Anglia, cum spunea cândva Shakespeare, din Lisabona, Coasta Berberă şi India”. Ascunse printre pietre, încât abia dacă zăreşti o floare de glicină sau simţi mireasma unui caprifoi, grădinile nu lipsesc, cu pini, platani, mirţi, lauri, leandri, rodii şi palmieri, cu vechi fântâni năpădite de buruieni; arcadele podurilor („există Podul pumnilor, Podul paielor, Podul femeii cinstite, Podul politeţii, Podul smereniei, Podul mic, Podul lung, Podul paradisului, Podul îngerului şi Puntea suspinelor”) par născute din visul lui Jahan, ucenicul arhitect din cartea lui Elif Shafak. Ca nişte „case de vacanţă înspăimântătoare”, cavourile spaţioase (Moartea şi Veneţia, cum spune Thomas Mann) amintesc de Oraşul Morţilor din Cairo; decrepitudinea clădirilor, scufundarea lentă în lagună sunt solemn privegheate de lei, grifoni şi alte statui emblematice, întorcând imaginaţia spre alte lumi a căror glorie ţine de alte vremi: „Simt că Veneţia se dizolvă în jurul meu, Apusul se transformă în Răsărit, creştinii în musulmani, italienii în arabi – şi iată-mă într-o piaţă din Orientul Mijlociu, prăfuită şi murdară, în suk-ul dărăpănat din Amman sau în cele de lângă marea moschee a Omeiazilor, sub soarele îndepărtat al Damascului. Aproape că aud bolborositul suav al unei narghilele în cafeneaua de alături, iar dacă mijesc ochii şi mă uit la turnul bisericii Santi Apostoli, de la capătul străzii, pot să jur că îl văd pe muezin sus, în clopotniţă, respirând adânc şi cu smerenie, înainte de a ne chema la rugăciune. În Veneţia – aşa cum sugerează orice vasilisc poleit cu aur – începe Orientul.” Urmele piraţilor berberi sunt descifrabile în dialectul veneţian, dar şi în arhitectură, aşa încât „bazilica San Marco şi Cupola Stâncii sunt, dacă nu surori, cel puţin verişoare îndepărtate”. Secretele sticlarilor, aduse din Egipt, mireasma de iasomie a serilor de vară, franjurile de la copertinele gondolelor, ca nişte harnaşamente de cămile sau pavilionul cu ciucuri al unui şah, hărmălaia şi gâlceava rezolvându-se dintr-o dată, ca printr-o minune… ”

La Veneţia, conchide Jan Morris, ai, ca şi în ţările arabe, „senzaţia confortabilă că, lăsând lucrurile să meargă de la sine şi necerând prea mult de la viaţă, în cele din urmă, vei realiza tot ce ţi-ai propus”. Un oraş care va fi mereu util Europei nu numai prin menirea sa de muzeu al lumii, ci şi prin vocaţia de mediator între culturi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara