Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Arca sufletului rus de Carmen Brăgaru


Ce reprezintă Ermitajul? Iată o întrebare la care, de regulă, găseşti răspuns într-un ghid sau într-un album. La acest nivel, Ermitajul este prezentat ca unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, găzduind în interiorul zidurilor sale o comoară de opere de artă şi relicve aparţinând mai multor culturi şi epoci. Colecţia muzeului atinge astăzi aproape trei milioane de obiecte, dintre care un sfert sunt expuse permanent în cele peste trei sute de săli: peste 16000 de pânze, 600000 de gravuri, schiţe şi desene, 12000 de sculpturi, 250000 de obiecte de artă aplicată, peste un milion de monede şi medalii. Denumirea, atât de improprie la prima vedere, provine din franţuzescul ermitage, ce desemna iniţial locuinţa unui pustnic, a unui er(e)mit, aşadar un loc de retragere, de recluziune. Ulterior, termenul a ajuns să denumească un mic palat izolat sau un pavilion retras din incinta unui parc sau a unui palat. După moda apuseană a secolului al XVIII-lea, au fost construite şi pentru ţarii Rusiei asemenea ermitaje în care slugile, aflate la parter, îşi serveau stăpânii şi oaspeţii acestora, de la etaj, cu ajutorul unor mecanisme asemănătoare lifturilor, fără a-i mai inoportuna astfel cu prezenţa lor. Neavând nici un parc în jurul Palatului de Iarnă, Ecaterina a II-a a cerut să i se construiască o clădire nouă, la nivelul mezaninului, în care să amenajeze o grădină şi un loc de retragere, un ermitaj. Acesta cuprindea două mese a câte şase locuri fiecare, iar pe pereţi, împărăteasa luminată atârnase, spre delectarea musafirilor ei, tablouri alese din colecţia existentă în Palatul de Iarnă. Prima achiziţie importantă, considerată a fi şi data de naştere a Muzeului Ermitaj, a fost făcută în 1764, când un număr de 225 de tablouri, majoritatea aparţinând şcolilor flamandă şi olandeză, a fost trimis de negustorul berlinez Gotzkowski, în schimbul banilor pe care îi datora trezoreriei imperiale ruseşti. Ulterior, Ermitajul a intrat în posesia altor colecţii celebre, precum cea a contelui Brühl (1769), a bancherului parizian Crozat (1772), a lordului Walpole (1779), a împărătesei Josefina (1814) etc. Complexul muzeal şi arhitectonic cuprinde cinci clădiri legate între ele prin arce şi pasarele acoperite: Palatul de Iarnă, clădirea principală, ridicat în stil baroc, între 1754 şi 1762, de Francesco Bartolomeo Rastrelli (şi refăcut, după incendiul devastator din 1837, de Vasili Stasov şi Aleksandr Briullov); Micul Ermitaj, cel care a împrumutat numele întregului complex, construit, la cererea Ecaterinei cea Mare între 1764 şi 1775 de Jean-Baptiste Vallin de la Mothe; Vechiul Ermitaj, construit de Iuri Velten între 1771 şi 1787; Teatrul Ermitaj, ridicat în stil renascentist între 1783 şi 1787 de arhitectul Giacomo Quarenghi şi, în fine, Noul Ermitaj, cea mai târzie clădire, construită de Vasili Stasov şi Nikolai Efimov între 1839 şi 1850, pentru a găzdui expoziţiile Ermitajului Imperial, deschis spre vizitare din 1852. Galeria imperială începuse să capete trăsături de muzeu încă de la începutul secolului al XIX-lea. Vizitarea acesteia necesita însă un bilet special şi ţinută obligatorie: civilii, numai persoane demne de această înaltă cinste, trebuiau să poarte frac, iar militarii, uniformă. Orice vizitator, după prezentarea biletului de acces, era însoţit obligatoriu de un paznic-valet. Existau, în mod excepţional, şi permise permanente, de genul celui obţinut în 1832 de poetul Vasili Jukovski pentru prietenul său A. S. Puşkin.

Dincolo de celebre pânze, sculpturi, colecţii, Ermitajul închide în zidurile sale, precum un chihlimbar, istoria Rusiei pe o perioadă de aproape trei secole: budoare, sala tronului, saloane, săli de bal ce încă par să păstreze foşnetul rochiilor ample, parfumul buchetelor ornamentale, clinchetul veselei şi al paharelor ciocnite, acordurile valsurilor somptuoase. Într-un colţ de geam, spre Neva, se pot încă vedea câteva slove scrijelite de ultima ţarină, în timp ce privea gânditoare la Nicolae al II-lea, soţul ei, căruia i se prezenta garda. Dacă zidurile ar putea să vorbească, ne-ar povesti ele, nu vocea monocordă de pe casetele tip ghid, despre mărirea şi decăderea dinastiei Romanovilor.

Este şi motivul pentru care regizorul Aleksandr Sokurov a ales să creeze, pentru sărbătorirea celor 300 de ani de existenţă a oraşului Sankt-Petersburg, al cărui simbol este, fără îndoială, şi Ermitajul, nu un documentar clasic dedicat muzeului şi istoricului acestuia, ci un film poetic, în descendenţă tarkovskiană: Russkij kovceg/ Arca rusă, 2002 (prezentat în cadrul recent încheiatului Festival BIFEST, alături de Moloh, 1999, şi Tată şi fiu, 2003, purtând semnătura aceluiaşi Al. Sokurov). Clasicul narator al filmelor ruseşti ne poartă prin cele mai importante săli ale Ermitajului, adică prin principalele momente ale istoriei sale, povestite nu într-o ordine strict cronologică, ci într-un amestec savant de epoci, idei, replici, imagini, mentalităţi. Îi zăreşti sau îi auzi strigaţi (dacă ştii cum să priveşti şi să asculţi) când pe marchizul de Custine, când pe Puşkin şi pe a sa Nathalie, când pe Ecaterina cea Mare, când pe Griboedov, alături de puzderie de conţi şi contese, baroni şi baronese, ambasadori din Răsărit sau din Apus, vizitatori din diverse epoci ale muzeului, inclusiv contemporani, ba îl recunoşti chiar şi pe actualul director, împovărat de imensa responsabilitate ce-i apasă umerii. E un fel de vârtej postmodern al tuturor vârstelor muzeului-reşedinţă imperială, alimentat de două fluvii distincte: cel al actanţilor propriu-zişi şi cel al publicului mai mult sau mai puţin avizat. Dintre aceştia se distinge unul doct, ce întruchipează Europa cu toate bunele şi relele ei: cu prosternarea în faţa unor exponate preponderent apusene, cu repudierea altora, autohtone, mai greu de asimilat, cu poncife în aprecierea valorii unor compozitori, arhitecţi, artişti, dar şi cu pătrunzătoare judecăţi despre istorie, artă, popor. Este, dacă vreţi, un soi de Enciclopedie a sufletului rus, tratată însă nu în maniera vulgar-depreciativă a romanului omonim al lui Viktor Erofeev. Titlul filmului lui Sokurov şi cadrul final (în care, una dintre ferestrele deschise lasă să se vadă nu peisajul de afară, ci magma timpului care curge precum Neva cea din apropiere) sugerează o altă dimensiune a Ermitajului - şi, prin extensie, a oricărui alt muzeu - aceea de arcă sacră, păstrătoare de-a pururi a spiritualităţii unui popor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara