Numărul curent: 42

Cultură:
"Ţara turcită" de Alexandru Muşina

Poate că, dacă în nr. 2/2003 al României literare, eminenta noastră ( mult) mai tînără şi mult mai activă - colegă, Rodica Zafiu nu s-ar fi ocupat de "turcismele" româneşti, în perspectiva "purismului" am fi ezitat a scrie aceste rînduri. Dar, după cum afirmă şi domnia sa, "purismul" este foarte puţin legat de elementele turco-otomane pătrunse în limba, cultura şi civilizaţia noastră - mai ales în cea din Muntenia şi Moldova. De aceea încercăm a relua în perspective actuale problema "influenţei orientale" cum o numea marele lingvist ( nedreptăţit, nerecunoscut) Lazăr Şăineanu ( Saïnéan, după expatriere).
           
1. În ce măsură sîntem prin limbă şi prin mentalitate sub impactul Orientului ( în speţă, turcesc)? Ce însemnătate structurală are acea "cincime" de cuvinte turceşti evaluate de A. de Cihac ( 1825-1887) în al său Dictionnaire d^étymologie daco-roumaine ( 1870) atunci cînd conform aceluiaşi socotitor ea este egală cu... o "cincime" de elemente de origine latină?
          
Iată, dintru început, cîteva întrebări pe care lingvistica românească nu şi le-a pus sau nu a... îndrăznit să le pună. Ne-am ocupat îndelung de la Şcoala Ardeleană din sec. XVIII şi pînă astăzi de originile, evoluţia şi structurile noastre latine ba chiar de... "neamul" nostru daco-roman pentru a nu uita sau a nu ţine seama că româna reprezintă o romanitate off-limits al cărei mare şi unic merit a fost acela de a asimila şi a adapta, modelînd în structuri latino-romanice CA LA ORICE ALTĂ LIMBĂ ROMANICĂ - elemente eterogene, non-latine, non-romanice. Am arătat şi altă dată că româna a fost o lengua-puente între romanitate şi non-romanitate. Am adăugat, ulterior, că româna a fost un factor activ de romanizare în răsăritul Europei ( a se vedea întinsele zone pînă unde se vorbeşte româneşte în Răsărit, în Nord şi Nord-Vestul României de astăzi): dar o romanizare prin românizare, adică prin structurile latino-romanice ale limbii române Altfel spus, "impurităţile" non-latine azvîrlite prin "glosarii" ( nedemne de a fi înscrise în dicţionar) au fost supuse unui "tratament" structural-gramatical prin excelenţă latino-romanic ( dar nu în totalitate) şi au fost înglobate în limba română, îmbogăţindu-i conceptele, lexicul şi semantica denotativă şi conotativă. Într-un amalgam de etnii, au carrefour des empires ( cum ne considera un jurnalist francez care ne descoperea prin anii ^30), într-o succesiune culturală slavă, bizantino-grecească ( şi, bineînţeles, turcească) limba noastră "cea română" cum spun Basarabenii a reuşit să-şi păstreze identitatea etnică-lingvistică.
          
2. Dar A. de Cihac şi, după el, Alexandru Philippide şi, mai ales, Lazăr Şăineanu-Saïnean au relevat, în studiile lor, complexitatea eterogenă - istorică - a limbii, culturii şi chiar a identităţii noastre etnice: sîntem Români, vorbim o limbă romanică, dar cu multe alte componente "ni-i amestecat graiul". Poate că, dintre cei de mai sus, Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române ( 1900) este cel care a dezvăluit, în toată amploarea, caracterul eterogen, plurilingv şi multicultural al romanităţii noastre. "Amalgamul" lexical non-latin nu este altceva decît rezultatul multiplelor ( succesive) procese de aculturaţie.
          
Cum să mai putem face uz de "purism", cum să eliminăm "străinismele", "barbarismele", într-o limbă a unor comunităţi romanofone care au beneficiat secole de-a rîndul de contacte culturale ex toto orbi romano, mai ales oriental care au dezvoltat-o şi au îmbogăţit-o?
         
3. În această perspectivă am încercat să luăm în considerare "turcismele". Contactele noastre cu Turcia încep atunci cînd Imperiul otoman ajunge să se extindă pe linia Dunării: la sfîrşitul sec. XIV, adică nu mult după autonomia Ţării Româneşti ( Valahia), în 1330, şi întemeierea statală a Moldovei ( 1359), amîndouă eliberate de sub suzeranitatea maghiară (Turcii cuceriseră întreaga Peninsulă Balcanică şi se îndreptau spre centrul Europei, spre Budapesta şi Viena). Dobrogea lui Mircea cel Bătrîn devine provincie otomană în 1484, iar ţările româneşti, în cursul sec. XVI, intră sub dominaţie turcească, după ce, în mai multe rînduri (Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare) au încercat, prin conflicte armate, să i se opună. Incursiuni punitive, jafuri, întronări şi detronări ( maziliri) ale domniilor valaho-moldave, lupte sîngeroase, acte de supunere ( capitulaţii), respectate sau nu, toate au sfîrşit cu o puternică imixtiune turcească în viaţa socială, administrativă şi economică a Românilor, dar numai în zonele dintre Carpaţi şi Dunăre. Domnii celor două ţări agreaţi de "Sublima Poartă" plăteau haraci, contribuind, în plus, la corupţia imperială prin peşcheşuri grele. Monopolul comercial, sărăcirea treptată a populaţiei rurale, prezenţa şi presiunea turcească devin deosebit de oprimante. Mai ales atunci cînd, în epoca domniilor fanariote, se adaugă şi exploatarea proconsulilor greci "hodspodari". Se poate astfel înţelege intensitatea şi însemnătatea influenţei orientale turceşti ( şi greceşti) în istoria culturii şi a limbii poporului român.
          
3. Problema "turcismelor" ar trebui considerată o caracteristică internă a românei. Ele nu au fost decît în foarte mică măsură şi pentru puţină vreme "Fremdwörter" şi contactul multisecular le-a făcut să fie o parte integrantă din structurile limbii române, atît cantitativ cît şi prin prezenţa lor în aproape toate compartimentele limbii române. Turcii ne-au adus nu numai pare-se "o cincime" din lexicul românesc, dar au şi contribuit la consolidarea unor elemente fonologice şi morfologice. Al. Graur arăta, cu dreptate, că fonemul /h/ iniţial, pe cale de dispariţie în limbile romanice şi "revenit" în sistemul fonologic românesc prin slavă, a fost întărit odată cu pătrunderea masivă a elementelor lexicale turceşti precum habar, hain, hal, haimana etc. La fel, fonemul /ë/ care apare în bacşiş, iadeş, paşă. Să adăugăm la acestea sufixe de tip iu ( cu u semivocală), precum giu ( papugiu, geamgiu) şi liu ( misirliu, hangerliu, hazliu, unele devenite nume proprii), care au proliferat în formarea cuvintelor româneşti ( în cuvintele de origine latină, -iu, cu u semivocalic, forma, în special, adjective: albăstriu) pentru ca să înţelegem mai bine penetraţia turcismelor în limba română (sufixul lîc, folosit în formaţii lexicale cu conotaţii ironic-comice, este exclusiv turcesc).
          
Lazăr Şăineanu, în valoroasa-i lucrare neînlocuită şi actuală, încă - Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române ( 2 vol., Bucureşti 1900) a semnalat şi a cercetat, în detaliu, asemenea aspecte să le numim de structură.
          
4. Dar, după cum s-a mai scris, influenţa turco-otomană este mai ales o problemă de lexic şi de semantică. Lăsînd deoparte terminologia politico-administrativă ( hatişerif, haraci, ( h)avaet, titluri boiereşti: ciohodar, ratihvan, becer, divictar, zabit etc.), cuvinte rare şi pasagere, "împărăţia" turcească a adus, în limba română, termeni, concepte şi cuvinte, sensuri şi conotaţii pînă atunci inexistente. Nu-s oare de origine turcească tutunul şi cafeaua, caldarîmul, fanarul, cîntarul, odaia, duşumeaua, giurgiuveaua, geamul şi bagdadia ( direct sau indirect pătrunse în română), marama-năframa, tichia, testemelul şi mosorul, tot astfel cum sînt ligheanul, salteaua, cearşaful, muşamaua, cişmeaua ( Cişmigiu), divanul, giuvaerul ( giuvaergiu), schela ( "port nautic"), perdeaua etc. etc. Cum se poate afirma că Turcii nu au îndeplinit şi o acţiune de "aculturaţie" efectivă, atunci cînd observăm că ei ne-au adus numeroase elemente de civilizaţie materială precum cele de mai sus? Pînă şi alimentele noastre şi preparatele culinare ghiveci, musaca, baclava, sarailie, şerbet etc. sînt preluate din lumea orientală mahomedană O înşiruire lexicografică ar fi lungă şi nu-şi are locul, aici. Dar dacă ne gîndim că termeni peiorativi, chiar injurioşi, din limba vorbită curent sunt de origine turcă ( precum lichea, puşti de unde puşlama ( v. Al. Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, 1945-1966, ed. rom., Bucureşti, Ed. Saeculum, 2001) , sictir, mangafa, zevzec, tembel, sanchiu, derbedeu, haimana, farfara, pişicher, deliu, babalîc, chior, saşiu etc.), mai putem vorbi de elemente "străine" cărora li s-ar putea aplica "purificarea"? Este interesantă afirmaţia lui C. Negruzzi, citată de Rodica Zafiu, în care cuvintele huzur şi hal i se păreau a fi "două ziceri străine limbei". Să nu le fi cunoscut C. Negruzzi sensul sau conotaţia peiorativă?
          
În orice caz, "locuţiunile şi idiotismele" ( cum le denumeşte Şăineanu) în care figurează cuvinte de sorginte turcească de tipul a bea tutun, a veni ( cuiva) de hac, sau o expresie calchiată din turcă precum în ce ape ( te găseşti) "în ce stare sufletească eşti?" ca şi înjurăturile obscene sau termenii insultători relevă o mentalitate forma mentis comună orientală, turco-românească.
          
5. Dacă avem în vedere poezia noastră populară - mai ales "basmele dunărene", cum le denumea eminentul folclorist care a fost Gh. Vrabie ( Balada populară română, Bucureşti 1966) constatăm că ea abundă în terminologie turcească. Se vorbeşte în ele de ghiulărie, beşlegie ca funcţii administrative înalte, de bulibaşă ( tc. bölack-başy, trecut ulterior în limba Rromilor)1) şi de alte aspecte ale relaţiilor cu Turcii. Nu-i oare aceasta o dovadă că "turcismele" pătrunseseră adînc în straturile "de jos" ale societăţii valahe, adică în limba vorbită de poporul simplu, rural?
          
Prin oraşe apăreau meserii noi, cu lucrători ( băcani, cavafi, cherestegii, ceaprazari, bogasieri, organizaţi în isnafuri ale căror nume se mai întîlnesc, astăzi, în denumiri de cartiere şi străzi valaho-moldave), ceauşi, beşli-aga, zapcii etc., la care se adaugă sacagiul, cu sacaua de apă. Bineînţeles, îmbrăcămintea "de lux" a boierilor şi a cocoanelor boiereşti sulemenite ( purtînd blănuri cazaclii, şaluri şi giuvaeruri) erau aduse din Constantinopol, conform luxului oriental. Boieresele se împodobeau alla turca, ţăranii sufereau sub ceauşi şi zapcii; se pare că, la oraşe, isnafurile o duceau mai bine. În orice caz, monedele aflate în circulaţie erau tot turceşti Leţcaia, ortul, mahmudeaua, firfirica şi irmilicul erau unităţi monetare otomane. Pînă şi leul românesc îşi trage originile din Balcanii subjugaţi de Turci: tc. arslany/ "leu".
          
6. Să ne oprim aici O asemenea difuziune turco-otomană în ansamblul socio-cultural românesc, întreţinută de infiltraţii importante balcanice şi neogreceşti nu mai putea fi dominată de legiferări etnice autohtone, "puriste". Într-adevăr, după cum observă Rodica Zafiu, "turcismele nu apar ca un pericol pentru lexicul cult românesc" în sec. XIX, dar ne întrebăm, ce însemna românesc în amalgamul slavono-turcesc-( neo)grecesc care domina cultura Munteniei şi Moldovei din acele vremi? Ion Neculce, Anton Pann, N. Filimon şi chiar Vasile Alecsandri stau mărturie a ceea ce cu resemnată jale se numea ţara turcită.
          
7. În asemenea împrejurări a apărut - în sec. XVII-XVIII odată cu cronicarii Ion Neculce şi Nicolae Costin, verbul ( a se) turci "a adopta religia şi obiceiurile turceşti" ( este drept, încă din sec. XVI, Domni ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei Mihnea zis "Turcitul" şi Iliaş, fiul lui Rareş - se "turciseră", trecînd, cu recompensă însemnată, la mahomedanism). "Turcirea" era un fenomen religios o "apostazie" care opunea pe creştini celor ce aveau credinţa în Mahomed dar avea, în acelaşi timp, şi o conotaţie grav depreciativă - reflectată şi în poezia populară ( cf. pe cînd el s-a turcit/ Frate-so l-a părăsit). Evoluînd, termenul a trecut în domeniul moravurilor: "prea plecat Turcilor" ( chiar un rege polon era considerat in abstracto "turcit") şi, în sfîrşit, "ţară ocupată şi asuprită de Turci" ( ţară turcită). Astăzi, atunci cînd mai apare, are o semnificaţie cu totul diferită: "ţară trădată", "vîndută unei puteri străine" ( în timpul ocupaţiei comuniste ruseşti, se folosea, adeseori, acest termen)2).
          
8. Într-un astfel de style of life "turcit" ne-a surprins modernizarea noastră prin Occidentul german, italian şi francez. Începînd de la sfîrşitul sec. XVIII, în plină epocă fanariotă, contactele Moldovei şi Muteniei cu Evropa au complicat şi mai mult cadrul cultural românesc. Călători francezi descopereau cu surprindere o societate moldo-valahă în care unii boieri din protipendadă, îmbrăcaţi după moda turcească, fumînd narghilea, aşezaţi pe divanuri, vorbeau franceza, germana şi italiana Către 1840-1850, influenţa europeană devine mai clară: "turcirea" se opunea occidentalizării romanice şi modernizării. Nu întîmplător un tînăr "poet romantic", dintr-o piesă (scrisă în 1850) a lui Matei Millo, se adresa unui "boier bătrîn" astfel: "nu-mi grăi turco-greceşte/ Că-ţi răspund evropeneşte" ( Primii noştri dramaturgi, ed. Al. Niculescu 1956, p. 367). Dar conversaţia se limita la folosirea neologismelor occidentale, "de la şonţi "nemţi" împrumutate"... Vorbirea "get-beget" românească încorporase elementele turceşti, atît la nivelul culturii cît şi în limbajul popular.
          
9. Pompiliu Eliade, în celebra sa lucrare L^influence du français sur l^esprit public en Roumanie ( Paris 1898, trad. rom., ed. Al. Duţu, Bucureşti 1982) a examinat în amănunt epoca de tranziţie culturală a Munteniei şi a Moldovei din Orient către Occident altfel spus, epoca de atenuare, slăbire şi dispariţie a "turcirii" româneşti: inegalităţile sociale, corupţia, jaful, alaiul, privilegiile cinurilor boiereşti au fost treptat corectate şi înlăturate. "Duhul (s)franţozesc" despre care am mai scris , occidentalizarea cuprindea cultura, limba, dar şi mentalitatea elitelor româneşti moldo-valahe.
          
10. Şi totuşi În comportamentul moral şi material al Românilor de astăzi, un Occidental poate distinge caracteristici şi obiceiuri turco-orientale. Mai întîi, în limba română vorbită persistă proverbe, expresii, cuvinte ( unele, vulgare, chiar obscene) pe care nu-i cazul să le amintim. În profunzimea societăţii româneşti - îndeosebi rurale din regiunile moldo-valahe se pot întrevedea canoanele orientale. Citească oricine proza lui Panait Istrati, Fănuş Neagu sau Marin Preda, unele piese de teatru de Marin Sorescu ( în care o românistă din Italia, Angela Tarantino, descoperea "inteferenze turche") pentru a înţelege impactul istoric oriental în ultimă instanţă, turcesc în viaţa materială şi spirituală populară a Românilor.
          
11. Concluzii. De ce să nu luăm act de această caracteristică sui generis a romanităţii româneşti? Spaniolii şi portughezii îşi recunosc influenţa arabă în limba şi în cultura lor. Trăind, veacuri de-a rîndul, într-o "ţară turcită", chiar dacă, rezistînd şi împotrivindu-ne opresiunii şi exploatării, aşa cum şi atît cît am putut, ne-am conservat identitatea etnică, statală, religioasă dar nu ne-am putut sustrage în Muntenia, mai ales, dar şi în Moldova presiunii culturale turco-otomane. Oricît ar încerca să o diminueze manualele noastre oficiale...
          
Ă comparĂm numai oraşele Brăila, Galaţi, Tulcea şi zona dobrogeană cu oraşele transilvănene care nu au cunoscut opresiunea turcească. Să nu uităm că, astăzi, termeni turceşti sînt vehiculaţi prin limba Rromilor valahi ( manele, bulibaşă). Şi, dacă ne este îngăduită o supoziţie titlul Ţiganiada a fost dat celebrului poem eroic-comic de către Ion Budai-Deleanu, transilvănean reprezentant de elită al Şcoalei latiniste, şcolit la Viena şi diplomat la Lemberg (LwÙw) nu cumva pentru că personajele şi acţiunea se petrec în Ţara Românească, printre Ţigani şi Turci?
          
Influenţa turco-otomană a creat clivaje regionale şi sociale în istoria noastră - împărţind, practic, de-a lungul Carpaţilor, ţara în două zone social-culturale. Cîteodată, chiar lingvistice: sînt cuvinte de origine turcească pînă astăzi încă inutilizate sau prea puţin cunoscute în Transilvania....
          
Elementele turco-otomane sînt inerente individualităţii noastre romanice. Prin vicisitudinile unei învolburate istorii, romanitatea românească se înscrie în cultura modernă occidentală lărgindu-şi orizonturile cuprinzătoare mult, către Orient. ( Numai Veneţia, cetatea cuceritoare a Dogilor, a mai întreprins, temporar, o asemenea acţiune.) România şi-a îndeplinit astfel rolul ce i-a fost atribuit: acela de a fi, într-adevăr, Románia Orientalis.


1) Tot din turcă, trecute prin limba Rromilor, provin şi ( azi) actualele manele ( sg. manea/< tc. mane "melodie turcească").

2) Este interesant de remarcat faptul că în alte limbi ale popoarelor care au avut de înfruntat opresiunea imperială turco-otomană există de asemenea conceptul de "turcire" ca termen de apostazie creştină ( catolică) şi de trădare.