Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Ţara locotenentului Schreiber de Marina Vazaca

Andreï Makine, Patria locotenentului Schreiber, Traducere de Constanţa Ciocârlie, Polirom 2015, 193 p. Le pays du lieutenant Schreiber, cea mai recentă carte a lui Andreï Makine, nu este un roman, ci mai curînd un foarte bun scenariu de film documentar. Din punct de vedere literar, e un produs deja specific acestui autor de succes devenit de-acum maestru în montajul de tip cinematografic. Creator al unui stil elegant şi suplu, care nu mai rezervă surprize, dar continuă să placă pentru că din fiecare trăsătură a lui transpare ataşamentul şi reverenţa faţă de limba din care se naşte, Makine sacrifică aici mult din eleganţă şi supleţe, în favoarea notaţiei lapidare, cu schimbări rapide de cadru, racursiuri de efect între trecut şi prezent, treceri de la acţiune la portret. În româneşte, avem norocul să-l apreciem de astă dată în traducerea Constanţei Ciocârlie, care rezistă fără fisură la confruntare (o menţiune specială se cuvine pentru rezolvarea tuturor tehnicalităţilor militare) şi transmite plăcerea traducătoarei de a-i susţine calităţile.1 În acest stil prin urmare, Andreï Makine spune aici povestea unei vieţi şi a propriului text, şi pledează o dublă cauză, care pînă la urmă e una singură: a „ţării locotenentului”, şi a locotenentului însuşi – Jean-Claude Servan-Schreiber, nonagenar acum (născut în 1918), descendent al unei vechi familii de evrei prusaci imigraţi; în ţara adoptivă, familia Servan-Schreiber şi-a dobîndit prestigiul unei dinastii de oameni de presă şi politicieni, dintre care cei mai proeminenţi sînt fără îndoială Robert Servan-Scrhreiber, tatăl lui Jean-Claude, care, împreună cu fratele său Émile, a fondat ziarul Les Échos (1908), cotidian economic şi financiar de referinţă pînă în zilele noastre, şi Jean-Jacques Servan-Schreiber, care, alături de Jean-Claude vărul său, a creat săptămînalul L’Express (1953), cu o influenţă decisivă în orientarea spre stînga a politicii Franţei din a doua jumătate a secolului XX. Pentru a respecta nuanţele, trebuie spus că Jean-Claude a rămas fidel idealurilor lui de Gaulle (la alegerile legislative din 1968, el l-a combătut pe François Mitterrand), ceea ce a dus la despărţirea sa de mult mai celebrul său văr. Pentru Jean-Claude Servan-Schreiber nici un titlu de glorie nu este însă mai presus decît acela de luptător şi de erou al Bătăliei pentru Franţa, în care s-a angajat din cel mai sincer patriotism, sentiment pe care, contrar noilor tendinţe, el nu-l consideră nici deplasat, nici demodat. Din apartamentul său parizian, unde trăieşte înconjurat de fotografii vechi şi de amintiri de tot felul ale unui trecut care îl apără de prezent, în semn de solidaritate intelectuală, i-a scris lui Andreï Makine în 2006: „Stimate domn, Cartea dumneavoastră Franţa pe care uităm s-o iubim m-a mişcat profund. Cu atît mai mult cu cît citaţi două personaje pe care le-am cunoscut bine [...] Dacă vă interesează şi aveţi cîteva minute de pierdut, veniţi să beţi un whisky la mine. […] Am uitat să mă prezint: am optzeci şi opt de ani, am obţinut medalia militară la Dunkerque în 1940, am debarcat pe 16 august 1944 la Nartelle, în fruntea plutonului meu de tancuri, şi am ajuns în Bavaria, la frontiera austriacă, în mai 1945. Sînt comandor al Legiunii de onoare, cu titlu militar. Sunt nepotul unor evrei imigraţi în 1877, şi mîndru de a fi luptat pentru frumoasa mea ţară” (subl. mea MV).

Cette France qu’on oublie d’aimer2 apăruse în acelaşi an, ca răspuns al lui Makine la o comandă a Editurii Gallimard, care lansase un fel de anchetă, sau investigaţie, cu prilejul celebrării Anului Francofoniei (al cărui sommet s-a desfăşurat la Bucureşti!), pentru a afla ce reprezintă Franţa pentru un străin, pentru un francofon. Mai mult ca sigur că din partea autorului Testamentului francez se aştepta un răspuns flatant, în acord cu tonul sărbătoresc al aniversării, dar iată că Makine a livrat un text plin de toată amărăciunea lui decantată în cei peste douăzeci de ani de viaţă în Franţa, în cursul cărora s-a adîncit ceea ce el numeşte „sindromul care îl loveşte pe orice străin îndrăgostit de Franţa”, atunci cînd compară „ţara visată” cu „ţara de astăzi”, cînd face diferenţa dintre „acea” Franţă şi „această” Franţă. Ce semnificativ, în paranteză fie spus, că în franceză adjectivul demonstrativ este ambiguu, şi nu se dezambiguizează pentru a indica „apropierea” sau „depărtarea” decît în context, iar Makine, intitulîndu-ş i eseul Cette France şşi nu la Franceţ qu’on oublie d’aimer, evident că la „acea” Franţă „visată” se gîndeşte, pe ea o descrie – acea Franţă cu uriaşa ei vocaţie modelatoare, formatoare, succesoare a Imperiului Roman în Europa –, pe ea o pune în contrast cu „această” Franţă de astăzi, care se vrea multiculturală şi corectă politic, şi care şi-a pierdut „impetuozitatea intelectuală”. Consideraţiile din acest eseu care nu lasă prea multe iluzii francofoniei i-au atras cîteva critici severe, gîndirea sa a fost taxată de „îngrădită”, iar el a fost acuzat că vehiculează „clişee” preluate de la politicienii de dreapta. Apoi, în jurul cărţii s-a instalat tăcerea, grea şi deplină, pînă la scrisoarea trimisă de Jean-Claude Servan-Schreiber, echivalînd pentru autor cu „o voce amicală pe care-ar auzi-o un om mergînd printr-un deşert.”

Urmarea acestei manifestări de solidaritate a fost începutul unei relaţii de prietenie, consolidată pe măsură ce Makine a descoperit pentru prima dată aspecte din istoria Franţei restituite prin mărturia vie a unui om alcătuit parcă după chipul şi asemănarea Franţei sale „visate”. Amintirile din război ale locotenentului Schreiber sînt uluitoare, iar felul în care povesteşte el curajul şi eroismul ca atitudini fireşti, şi viaţa de zi cu zi în orizontul neschimbat al morţii, timp de patru ani, i-au revelat lui Andreï Makine consistenţa aproape palpabilă a sacrificiului acelor tineri francezi căzuţi la datorie, ale căror nume gravate pe lespezile bisericilor Franţei le evocase în debutul şi în încheierea eseului său din 2006. Asta l-a determinat să insiste ca locotenentul Schreiber să-şi scrie amintirile, şi aşa s-a născut Tête haute. Souvenirs. Carte apărută în 2010 la o editură mică, Pygmalion, condusă de un englez, singurul pe care Makine a reuşit să-l convingă să o publice; dar care după apariţie nu a avut parte decît de verdictul dat de indiferenţă, cel al eşecului total, al retragerii din librării şi al trimiterii ei la topit. De aici revolta lui Makine, şi înverşunarea de a relua în nume propriu povestea locotenentului Schreiber, creîndu-i un fond acuzator: va descrie războiul aşa cum l-a înţeles de la el, va reînvia eroii şi faptele lor cu interes netrucat, cu pasionată şi uimită implicare, într-un ritm pe care intenţionat trebuie să-l fi adaptat atenţiei repede schimbătoare a receptorilor vizaţi, printre care şi tinerii cu dispoziţie „zapantă”, cum îi numeşte el. De aceea probabil că a renunţat şi la aura de poezie şi dramatism reţinut care dădea o notă de personalitate inconfundabilă stilului său francez; dar evocarea sa capătă relief suplimentar prin regizarea contrastelor, cum ar fi de pildă tulburătoarea „placare” a vieţii întru moarte care este războiul pe imagini din viaţa Parisului ocupat, unde în efervescenţa unor fiestas însufleţite, vorba cîntecului, de Wein, Weib und Gesang, se năştea existenţialismul, iar autori consideraţi curajoşi îşi publicau cu aprobarea Gestapoului opiniile considerate curajoase. Întrun astfel de montaj bazat pe contraste puternice, Makine oferă o a doua şansă amintirilor de război relatate cu „capul sus”; cu avantajul, în plus, de a aduce foarte pregnant în primplan şi personalitatea şi chipul memorialistului – un străin de fapt, devenit francez din convingere moştenită, şi catolic prin revelaţie, chiar în timpul războiului; care a iubit şi a slujit Franţa în ciuda tuturor resentimentelor ei faţă de el.

Patria locotenentului Schreiber nu poate fi despărţită de Franţa pe care uităm să o iubim, pentru că este ilustrarea eclatantă a tuturor remarcilor de acolo şi confirmarea îndreptăţirii lor. Ambele texte au din fericire un fond de idei solidar cu al multor altora, unele evocate sau sugerate de Makine însuşi, care ne rezervă şi aici surprize: să fi acordat oare cineva importanţă faptului că Franţa pe care uităm să o iubim îi este dedicată lui Marie- Pierre Daninos, plecat dintre noi în 2005? Marie-Pierre Daninos, nimeni altul decît Pierre Daninos, „tatăl” maiorului Thompson (1954), „englezul” care îşi nota în Carnetele sale uimirea vecină cu fascinaţia în momentul descoperirii Franţei şi a francezilor. Din perspectiva acestei dedicaţii, eseul lui Makine se citeşte ca o replică în registru grav dată ironiei lui Daninos, cînd tandre, cînd muşcătoare, faţă de ţara lui, care admite bucuroasă că e „făclie a civilizaţiei”, dar nu-şi recunoaşte titlul de campioană a contradicţiilor.

Ar mai fi de semnalat că amîndouă textele lui Makine sunt afíne şi cu eseul lui Cioran Despre Franţa, care a creat un şoc la apariţie, deoarece Franţa afla că un alt autor fetiş al ei îi era vechi judecător, şi îi arunca în faţă adevăruri teribile.3

Coborînd cu încă o sută şi ceva de ani în timp, vom da peste un breton de viţă veche, Chateaubriand, care poate şi el să-l susţină pe Makine (şi cu ce puteri!). În Memoriile de dincolo de mormînt, reflecţiile sale privind viitorul Franţei sunt de multe ori implacabile. Iată una dintre ele: „De cînd într-o piaţă publică, un suveran cu părul tăiat, cu mîinile legate la spate, şi-a înclinat capul sub paloş, în sunetul tobei; de cînd un alt suveran [Ludovic-Filp], înconjurat de plebe, s-a dus să cerşească voturi pentru alegerea sa, în răpăitul aceleiaşi tobe, într-o altă piaţă publică, cine- şi mai păstrează cea mai mică iluzie în privinţa coroanei? Cine crede că această regalitate schingiuită şi pîngărită mai poate să impună respect lumii? […] Monarhia europeană ar fi putut să meargă mai departe dacă s-ar fi păstrat în Franţa monarhia mamă, fiică a unui sfînt şi a unui mare bărbat, dar sămînţa lor a fost împrăştiată: nici un rod nu va mai da. [...] Franţa, cea mai matură dintre naţiunile actuale, se va duce probabil cea dintâi.”

Dacă Andreï Makine, scriitor rus naturalizat francez, se adresează Franţei de astăzi în apărarea Franţei de odinioară atît de vibrant cum o face în Patria locotenentului Schreiber, este şi pentru ca această profeţie să nu se împlinească.

Marina Vazaca

________________
1 De observat că Andreï Makine are în limba română o mulţime de „voci”: din multele sale cărţi traduse, rar se întîmplă ca două sau trei să aibă acelaşi traducător. Inexplicabilă inconstanţă, cel puţin aparent! Vocea sa îşi păstrează totuşi personalitatea, ceea ce dovedeşte că e o „voce” puternică.
2 Franţa pe care uităm s-o iubim, traducere de Gabriela Creţia, Humanitas, 2007.
3 Scris în româneşte în 1941 şi rămas în manuscris, a fost tradus în franceză de Alain Paruit abia în 2009 (Editons de l’Herne), după eseul lui Makine; în România a fost publicat la Editura Humanitas în 2011 (ediţie îngrijită de Constantin Zaharia).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara