Numerele 38, 39, 40, 41 din 2012 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.
|
Geo Dumitrescu
Ei bine, am în faţă o revistă bună, interesantă, efervescentă, care-mi place şi acum, după 30 de ani, (şi pe care n-aş face-o altfel, dacă ar fi să...). Titlul ei - mi-aduc aminte - mă intimida obsedant şi-mi impunea - bănuiam eu – obligaţii ş răspunderi mari: doar era vorba de România literară adică revista ţării întregi, dar şi purtătoarea unor semne de libertate şi înnoire, anunţate, cu patos revoluţonar, chiar de şeful statului, şi primite cu delirant entuziasm (şi cu imensă credulitate!) de întreaga suflare românească, în frunte cu - cred că se poate spune - scriitorii. Era nevoie, deci, de o deschidere largă, naţională, pătimaş devotată culturii, trebuiau atrase, poate chiar sistematic şi într-un spirit mai nou şi parcă mai liberal, toate condeiele valoroase ale ţării, fără obişnuitele suspiciuni şi discriminări, trebuia înlăturată din capul locului formula publicaţiei de cerc închis, de gaşcă, dar, nu mai puţin, trebuia busculată şi o anume inerţie comodă ce stăruia în presa literară a vremii, cu zilnicăriile ei mărunte, rutiniere, cu toropitele suficiente ori resemnări şi cu unele anchiloze exclusiviste, intolerante (păcate de care nu era cu totul scutită nici baza de lansare a viitoarei reviste, bătrîna Gazetă literară, în ciuda redactiei sale valoroase si experimentate).
Ştefan Aug. Doinaş
De-a lungul celor 30 de ani de existentă, România literară a avut trei conduceri demne de remarcat, care şi-au lăsat amprenta asupra orientării şi continutului ei: Nicolae Breban a marcat-o cu grifa ascuţită a personalităţii sale în plină afirmare, imprimându-i un caracter provocator; George Ivaşcu i-a impus profesionalismul său capabil să se strecoare printre furcile caudine ale unei culturi dirijate; Nicolae Manolescu i-a asigurat, în aceşti ani ai libertăţii, aspectul complex al unei tribune care nu se cantonează exclusiv în fenomenul literar. In tot acest timp, România literară a rămas principala revistă a Uniunii Scriitorilor, împletindu-şi destinul cu acela al breslei noastre.
Laurenţiu Ulici
Pot spune, de aceea, fără să ezit, că pe măsură ce ştreangul politico-ideologic se tot strîngea la gîtul spiritului liber din România anilor ^70 si ^80, România literară făcea tot mai mult impresia unui adăpost care, dcă nu avea consistenţa unui bunker, oferea o anume protecţie spiritului liber, mai cu seamă prin exploatarea inteligentă a slăbiciunilor şi complexelor regimului ceausist. Atît de puternică a devenit această impresie în lumea intelectuală românească, şi nu doar în cea literară, încît pînă şi obolul inevitabil (plătit la ocazii de felul celor pe care le-am enumerat mai sus) era citit oarecum esopic, ca plin de subînţelesuri. Dar, înainte de toate, revista a ţinut cu dinţii să nu-şi trădeze sau compromită calitatea titulară, cultivînd cu obstinaţie literaritatea literaturii şi refuzînd veleitarismul şi, mai ales, deturnarea axiologiei literare în spiritul naţional-comunismului ce transformase treptat România într-un ţarc. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, cititorul României literare, mă simţeam mai aproape de mine, colaboratorul României literare ori de cîte ori acesta din urmă se dovedea a fi umbra celui dintîi. Şi poate că asta a fost regula nescrisă însă mereu respectată la România literară de-a lungul celor trei decenii de prezenţă în peisajul publicistic autohton. Deşi multe pare că s-au schimbat după 1989, şi multe chiar s-au schimbat, am motive să cred că regula aceasta se păstrează...
Nicolae Manolescu
In fine, din 1990 sînt directorul României literare. N-o fac singur, ca G. Ivaşcu. E drept că şi vremurile s-au schimbat: nu mai trăim în totalitarism. Dar o privesc altfel, din lăuntru, pentru prima oară, după patru decenii de cînd o citesc. Ca simplu cititor, o veneram, mi se părea formidabilă; cînd eram colaborator, simpatizam sau compătimeam cu ea, găsind-o cea mai bună dintre toate revistele literare românesti, dar departe de a fi infailibilă; ca director, o privesc cu luciditate şi îngrijorare, şi nu mai sînt dispus să-mi fac din ea icoană.
Regret într-un fel perspectivele anterioare, mai naive. Cum nu mi-am pus în cap să mor director, trag nădejdea că le voi regăsi la bătrînete, cînd mă voi trezi în fiecare dimineaţă de miercuri plin de nerăbdarea de a cumpăra de la chioşcul din colţ România literară. Ca în vremurile bune, viata mea va curge în ritmul revistei: dacă e miercuri, e România literară.
|
|
)
