Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Apărarea şi ilustrarea literaturii de Iulian Boldea

Alex. Ştefănescu este promotorul unei critici imanente, ce se impune prin aderenţa la relieful operei şi prin refuzul opiniilor prestabilite sau al prestigiilor instituite convenţional.

Criticul manifestă, de aceea, un temperament nonconformist, situat de multe ori în răspărul opiniilor consacrate. Preferinţa, premeditată şi asumată, pentru literatura actualităţii, în detrimentul studiului literaturii mai vechi e explicată în volumul Primplan: „Operele scriitorilor de altădată au fost decupate din ansamblul impur al determinărilor şi ni se oferă ca nişte valori garantate, pe care nu ne rămâne decât să le contemplăm. În schimb, literatura de azi, amestecată cu existenţa zilnică, ne solicită un efort de discernere şi, mai ales, o depăşire a prejudecăţilor, realizabilă doar prin cultură. Iată de ce, cred că nu există motive serioase ca să nu-i considerăm şi pe scriitorii contemporani contemporanii noştri”. Volumul de debut al lui Alex. Ştefănescu, Preludii (1977) este opera unui critic exersat, cu ochi şi scriitură sigure. Interpretările reunesc vocaţia conciziei şi capacitate de concentrare asupra detaliilor, afirmând intuirea unor trăsături dominante, într-un demers critic aplicat, favorizat de contactul viu şi permanent cu textul literar. Celelalte cărţi de critică literară dinainte de 1989 ale lui Alex. Ştefănescu, Jurnal de critic (1980), Între da şi nu (1982), Dialog în bibliotecă (1984) conţin note de lectură, comentarii, interpretări şi opinii, într-un stil original, explicit şi frust, uneori în formă dialogată, ca strategie de persuadare a cititorilor, printr-un limbaj de o simplitate jucată, într-un stil dezinvolt, natural, cu comparaţii inedite, cu paralelisme insolite între elemente ale livrescului şi domeniul realului, din care nu absentează ironia, efectele umorului sau reflexe ale parodicului.

„Epicureismul bine temperat” (Gh. Grigurcu) al criticului este vizibil, mai ales în cartea Între da şi nu (1982), culegere de articole alimentate de un anumit hedonism al întâlnirii cu literatura. Gheorghe Grigurcu e cel care conturează, de altfel, un portret plastic şi veridic al criticului, într-o mixtură de detalii biografice şi de răsfrângeri ficţionale: „Impunător ca volum corporal, tip de picnic roşcat, cu o volubilitate corectată prin momentele, iute instalate, de concentrare tăcută şi cu o înclinaţie spre comoditate corectată prin reacţia promptă, printrun dinamism jovial, ironic, dar mai cu seamă afabil, ambiţios, dar mai cu seamă visător, Alex. Ştefănescu vine în critica literară cu datele unui epicureism bine temperat. Printr-o mişcare neostentativă, însă decisă, înlătură tot ce i se pare complicaţie oneroasă, pedanterie, lipsă de gust (în sensul cel mai sensibil al conceptului), prefăcându-se a nu vedea riscul mortal ce şi-l asumă într-o eră a metodologiei scientizante”. În cazul lui Alex. Ştefănescu francheţea, tranşanţa opţiunilor şi aserţiunilor se împleteşte cu irizările unui impresionism critic (în sensul bun al cuvântului), dar şi cu voluptatea reacţiei empatice faţă cu relieful operei literare. În Dialog în bibliotecă (1984), criticul întreprinde, în fapt, o pledoarie pentru critica impresionistă, aflată în răspărul metodelor şi tehnicilor structuraliste sau formaliste de interpretare a textului literar, declarându-se adeptul unui gen de critică care deplasează accentele hermeneutice asupra sensibilităţii, intuiţiei şi revelaţiilor afectivităţii: „Pentru adevăratul critic, citirea unei cărţi echivalează cu o experienţă pe propria sa sensibilitate”. Recurgând adesea la imagini sau aserţiuni ce frizează simplitatea, criticul repudiază inflamările metodologice sau frazele critice arborescente şi găunos erudite, promovând, mai curând, o relaţie critică empatică, fundamentată pe voinţa de clarificare, pe exerciţiul raţionalizant şi, totodată, relativizant. Refuzul absolutizărilor se raliază unui simţ al proporţiilor şi al geometriei care plasează analiza într-o postură optimă în faţa operei literare, prin care se reunesc într-o cadenţă optimă luciditatea şi senzualitatea critică în perceperea analogiilor dintre opere şi scriitori, dintre principii, tendinţe sau finalităţi estetice. Dialogul cu textul literar este plastic, sugestiv, întrunind accente ale spontaneităţii şi mobilităţii, într-o scriitură substanţială şi problematică, deloc ternă sau lineară. Criticul nu ezită, de altfel, să sancţioneze unele devieri şi degradări ale literarităţii, ca în diagnosticul exact şi obiectiv al Imnelor lui Ioan Alexandru.

În Introducere în opera lui Nichita Stănescu (1986), poetul Necuvintelor este perceput ca un „prototip al modernităţii”, un poet ce a restructurat în profunzime limbajul poetic românesc, raportându-se, însă, permanent la tradiţie, fie prin tentaţia racordului integrator, fie prin distanţare parodică, ironică şi ludică. Principiul care tutelează acest univers liric de o originalitate frapantă este acela al imprevizibilităţii. Criticul disociază mai multe dimensiuni ale poeziei nichitastănesciene: realistă, parodică, sentimentală, epică, „poezească”, vizionară. Referindu-se la sentimentalismul lui Nichita, Alex. Ştefănescu descifrează mai multe laturi ale acestuia, o latură a pitorescului, una melodramatică şi o a treia galantă. Prim-plan (1987) este o culegere de studii ce impun prin rigoarea documentă rii şi plasticitate a expresiei, în care este analizată creaţia unor scriitori precum Arghezi, Blaga, Bacovia, Marin Preda, Ştefan Aug. Doinaş, Ioan Alexandru etc., Alex. Ştefănescu are darul de a fixa, prin formule sugestive, profilul unui autor, în explorări dense, care subliniază statutul estetic al operei, în raport şi cu relieful contextului istoric. Se regăsesc aici observaţii juste, dense (eclipsa eului în poezia de senectute a lui Blaga, estetismul prozei lui Eugen Barbu, tendinţa mitizantă, simbolică şi alegorică a poeziei lui Marin Sorescu), dar şi unele aserţiuni tranşante (Marin Preda ar fi mai important ca personaj decât Ilie Moromete etc.).

Cea mai importantă carte a lui Alex. Ştefănescu este Istoria literaturii române contemporane, carte îndelung discutată şi disputată. În Istorie, criticul radiografiază, dihotomic, literatura falsă (dedusă din ideologia marxistă) şi literatura autentică, care s-a situat „într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de regimul comunist”. Periodizarea lui Alex. Ştefănescu este una „personală”, frapând absenţa – inexplicabilă şi neexplicată – a multor nume importante (Mircea Zaciu, Nicolae Balotă, Paul Cornea, Constanţa Buzea etc.), ca şi prezenţa – discutabilă – a unor autori care nu au confirmat, Istoria lui Alex. Ştefănescu fiind, aşa cum remarca Nicolae Manolescu, o „fotografie în alb şi negru”, în care sunt reunite tranşanţa aserţiunilor şi comparaţiile plastice, dezvoltate, atât de specifice stilului lui Alex. Ştefănescu. Ion Simuţ caracterizează cu aplicaţie această carte: „Istoria lui Alex. Ştefănescu este şi o minunată carte-spectacol, un album cu scriitori, la a cărui realizare, desigur, contribuţia esenţială este a textului critic, foarte inspirat, dovedind înzestrare de prozator, capabil să-şi inventeze şi să-şi susţină personajele, să le înţeleagă individualitatea şi să le releve particularităţile”.

Criticul s-a afirmat, după 1990, şi în publicistica politică, publicând un „jurnal politic” (Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky) intens subiectiv, remarcabil prin vervă caustică, umor bonom, forţa de plasticizare a situaţiilor, personajelor şi moravurilor epocii de tranziţie. Jurnal secret (2005), Jurnal secret. Noi dezvăluiri (2007), Jurnal secret. Dezvăluiri complete (2009) sunt pagini autobiografice redate într-un stil savuros, când trucat, când de o subiectivitate maximă, mereu de o sinceritate liminară, ce trădează, dincolo de camuflaje şi strategii ludicoironice, aspiraţiile secrete ale autorului, ca în pasajul următor: „N-am fost, nu sunt şi nu voi fi vreodată profesor universitar, deşi mi-am dorit să fiu, cu ardoare. Ori de câte ori vorbesc în faţa unei săli pline de tineri (şi fac asta frecvent, fiind invitat la diverse întâlniri cu studenţii, cu elevii, cu publicul în general) retrăiesc visul pierdut. Iar dacă cineva, necunoscând situaţia, mi se adresează cu apelativul «domnule profesor», aproape că-mi dau lacrimile.” Mesaj către tineri: Redescoperiţi literatura (2014) e o carte-manifest, o carte programatică, un apel (disperat, aproape) adresat unei tinere generaţii care pare că se depărtează tot mai mult de fascinaţia şi de valorile literaturii. Într-o pagină de aspect confesiv, Alex. Ştefănescu notează: „Această carte reprezintă o ultimă încercare a mea de a trezi interesul tinerilor pentru literatură. Sunt prea în vârstă ca să mai fac şi alte încercări. Când eram copil şi am descoperit literatura mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am hotărât, cu un egoism ingenuu, să nu mai vorbesc nimănui de existenţa ei. Voiam ca literatura să rămână numai a mea. Odată cu trecerea anilor, am ajuns, dimpotrivă, să doresc ca toată lumea să se bucure de frumuse- ţea literaturii. Cum să te uiţi la o auroră boreală fără să-i chemi şi pe alţii să o vadă?”.

Într-o zicere, doar aparent paradoxală, Mircea Dinescu recunoaşte în Alex. Ştefănescu pe unul dintre „puţinii critici literari care iubesc literatura”. Autorul Mesajului către tineri nu doar că iubeşte literatura, dar reuşeşte, prin articolele, emisiunile, cărţile şi intervenţiile sale publice, să îi facă şi pe alţii să o iubească şi să o aprecieze, în ciuda atâtor obstacole şi neajunsuri pe care literatura le are de înfruntat astăzi, pentru a ajunge la ochiul, mintea şi sufletul cititorilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara