Înapoi la pagina curenta

Cronică Literară:
apocalipsa după Marta de Nicolae Manolescu

Marta Petreu, Supa de la miezul nopţii, Editura Polirom, Iaşi, 2017

puţini se aşteptau, probabil, ca, la doar şase ani de la primul ei roman, Acasă, pe câmpia Armaghedonului, care s-a bucurat de un mare succes de critică, Marta Petreu să recidiveze întrun gen căruia nu-i arătase interes înainte şi, în plus, cu un roman la fel de bun ca şi precedentul. La finele lui 2017, a apărut la Editura Polirom Supa de la miezul nopţii. Un roman destul de diferit de celălalt, ca factură narativă, ca problematică şi ca mediu social-profesional. Pe care, totuşi, îl continuă într-o anumită măsură, fie şi numai urmând destinul personajului principal din Acasă, o tânără, la început, femeie, care îşi caută zadarnic un rost în viaţă. Sub alt nume şi altă stare civilă, dar cu elemente biografice lesne de recunoscut. Todora provine de pe aceleaşi meleaguri nord-ardelene, din părinţi zugrăviţi cu o puternică forţă caracterologică în Acasă, cu care întreţine în ambele romane relaţii extrem de tensionate. Mai trebuie relevat un lucru: în Todora, o recunoaştem pe poeta însăşi din Cartea mâniei şi, mai ales, din Apocalipsa după Marta: acelaşi amestec de frustrare şi de furie îndreptate nu numai contra altora, dar îndeosebi contra ei însăşi, de orgoliu şi de umilinţă, de spirit liber şi de adicţie, de senzualitate şi de frigiditate, veritabil ghem de contradicţii pe care nici poeta, nici naratoarea din romane nu reuşeşte să-l dezlege.

Deosebirile dintre cele două romane sunt, de asemenea, remarcabile. În Acasă, aveam un unic narator şi, implicit, o unică perspectivă. În Supa, naratorii sunt mai mulţi, à tour de rôle, trecându-şi unul altuia ştafeta relatării întâmplărilor şi în momente diferite (pe întinderea a patru decenii, de la sfârşitul anilor 1950, când Todora e o copilă, până la sfârşitul anilor 1990, când e o femeie aproape bătrână şi foarte bolnavă). O astfel de alternare a persoanei care relatează se întâlneşte foarte rar în romanul nostru (pionieratul îi aparţine, fireşte, lui Camil Petrescu în Patul lui Procust). Îmi amintesc puţine exemple contemporane: Întoarcerea lui Pascal, primul roman al Danei Dumitriu, Ploaia de trei sute de zile al lui Gabriel Chifu. Pe spaţii mici, procedeul apare la Mircea Nedelciu. Şi Supa şi Întoarcerea sunt romane psihologice. Şi Acasă fusese, dar în mai mică măsură. Alternarea presupune multiplicarea perspectivei psihologice. N-o avem doar pe a Todorei, cea mai întinsă şi mai profundă , ci şi pe a lui Marc, soţul ei, ca şi pe ale altor personaje distribuite în rol secundar. Măiestria Martei Petreu în materie de psihologie este extraordinară. Internalizarea viziunii şi permanenta schimbare a perspectivei fac psihologia personajelor, a Todorei, în primul rând, inextricabilă. Nimic în alb şi negru, nimic tranşant: o sumă de contradicţii şi de comportamente incompatibile şi, în fond, inelucidabile. Chiar şi personaje întrucâtva schematice, precum Marc, comparat de Ion Vartic în textul de pe copertă cu un Don Juan „doar aparent profan”. În definitiv, Marc este un sexist violent, care îşi bate nevestele, bolnav de gelozie Dacă are şansa unei fărâme de mister, asta se datorează felului în care Todora crede a-l „redescoperi” la un moment dat, ca şi cum ar fi început deodată să-l iubească, după ce îl urîse vreme îndelungată. E vorba de scena care explică titlul romanului: la un miez de noapte, aşteptându-şi bărbatul să vină acasă, Todora are un inexplicabil, chiar şi pentru ea, puseu de tandreţe şi-i găteşte o supă ca la mama ei acasă, împrejurare în care e cuprinsă de o irepresibilă nostalgie faţă de părinţii ei, cu care nu se înţelesese niciodată şi de care fugise de tânără în lumea largă, faţă de satul de câmpie în care copilărise. Părinţii înşişi, atât de detestaţi, sunt scăldaţi în amintire într-o lumină a împăcării. Scena complică la infinit psihologia eroinei.

Ce se întâmplă, de fapt, în roman are prea puţină însemnătate. Viaţa eroinei constituie un lanţ de nefericiri şi de neşanse. Boala de la urmă pune capac la oală. (Trebuie spus că supa aparţine unui moment mult anterior!) Cât priveşte sufletul eroinei, el este, de asemenea, bolnav incurabil. Maltratat. Urâţit. Eroina devine cu timpul o misantropă. Nu cruţă pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe ea însăşi. Aşa era şi „eroina” liricii Martei Petreu, cel puţin de la un moment dat încoace.

Un roman care confirmă o scriitoare de primă mână, şi nu doar într-un singur gen literar.