Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Apel către modele de Marina Constantinescu


Aveam o relaţie privilegiată cu librăreasa din cartier. Tata o fermeca cu politeţurile lui dulci, bizare, de modă veche, eu îi duceam daruri mici şi încîntătoare - cafea, săpunuri, ţigări, scrisorele - iar ea ne oprea cărţi. Ani de zile a fost una din persoanele importante ale existenţei mele şi îi sînt recunoscătoare şi azi că ne-a primit în graţiile ei. Cînd a apărut Drumul cenuşii, romanul lui Augustin Buzura din 1988, m-a sunat şi m-a rugat să o înţeleg că a primit doar două exemplare, pe unul îl păstrează ea - chiar era o cititoare formidabilă, cu o bibliotecă burduşită de cărţi - pe celălalt trebuie să-l dea doctorului care a operat-o. Mi-a căzut tavanul în cap. Mă bazam atît de tare pe ea...M-am aşezat la coadă la Librăria Eminescu. Coadă, nu glumă. Nu prea aveam şanse să pot cumpăra vreun exemplar. Disperarea creştea. Peste cîteva zile urma să discutăm, în cercul meu de colegi, tema "Buzura". Un joc pe autori şi opere pe care îl jucam independent de "programa" de la facultate, în braseria "Capşa", de bon ton, nu?, un spaţiu de dezbateri de idei, pentru noi, studenţi cu capul în norii literaturii, de polemici, un spaţiu în care ni se părea că-i vedem pe Cioran, }uţea, Ivasiuc, Nichita intrînd şi animînd dialogurile noastre. Sau că în noi dospeşte ceva din aluatul acela...trăgeam la infinit de nişte cafele cu nechezol, habar n-am ce se mai lua...În fine, una din mizele esenţiale ale performanţei era chiar informaţia, procurarea, cu alte cuvinte, a cărţilor, care să fie puse sub lupă, întoarse pe toate feţele, stoarse de vlagă şi sensuri. Faptul că nu pusesem mîna pe Drumul cenuşii îmi provoca insomnii, mă scotea, într-un fel, din perspectiva exhaustivă a operei autorului la care aspiram frenetic. Am plecat hotărîtă spre subsolurile Editurii Cartea Românească, unde se găsea salvatorul meu: Florin Iaru. Era, pe atunci, mai marele depozitului. Împăratul unei împărăţii formidabile, al unei zone greu accesibile muritorilor de rînd, împărăţia cărţilor. Pentru mine era zeul absolut. Tot el îmi dăduse şi Epistolarul...Şi tot el, Drumul cenuşii. M-a costat 21,50 lei plus trataţia Împăratului. E drept că în împărăţia lui era cam frig.

Augustin Buzura este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii române, un romancier incontestabil, care rezistă timpului, timpurilor şi analizelor. Şi este unul dintre modelele mele. În care am crezut nesmintit. Nu sînt eu în măsură să judec sau să dau verdicte literare. Şi nu acesta este rostul acestor rînduri. Vreau însă, ca într-un ritual de exorcizare, să mă eliberez de tristeţea infinită pe care o am acum, la despărţirea de model. O tristeţe care mă doare. Ca şi despărţirea.

Prima oară am suferit la începutul anilor '90, cînd Augustin Buzura s-a grăbit să accepte propunerea lui Ion Iliescu ca să înfiinţeze şi să organizeze Fundaţia Culturală Română. Patetică cum sînt şi revoluţionară, idealizînd avîntat realitatea şi însăşi viaţa mea, am simţit că primesc un pumn zdravăn şi neaşteptat drept în plex. Era şi timpul bătăilor stradale cu miros de huilă, pe care le încasam atunci, atît la propriu, cît şi la figurat. Cum să-şi dea, domnule, Buzura mîna cu Ion Iliescu? Păi, romanele lui, personajele lui, temele lui se împotrivesc unui astfel de gest, nu? Medicul Augustin Buzura cunoaşte prea bine genul de intoxicări ale unui sistem şi al acelora care au avut grijă ca el, sistemul, să funcţioneze, cunoaşte bine că instigarea unor membri ai societăţii împotriva altora este o metodă, sinistră, dar o metodă eficientă de a conduce? Nu-l rănesc, oare, zbieretele ce schimonosesc auzul "Moarte intelectualilor! Moarte studenţilor!"? Nu-l doare pe acest scriitor sensibil dezbinarea semănată cu luciditate şi cinism? Am lăsat-o mai moale. Cu timpul. Cînd vicepreşedinta Fundaţiei a fost Carmen Firan, m-am apropiat serios de proiectele şi de atmosfera de acolo. Mi-am temperat excesele. Numele strînse în echipa Fundaţiei, abilitatea cu care s-au speculat calităţi profesionale şi umane excepţionale, crearea unei edituri, a unor relaţii la care poate nici nu visam înainte, m-au învăţat să mă maturizez, să pricep că lucrurile trebuie percepute cu nuanţe şi folosul trebuie contabilizat pe termen lung. Am participat la colocvii, la Bucureşti, la Sibiu, la întîlniri cu mari personalităţi ale lumii, am ascultat dezbateri pline de substanţă, am legat prietenii pe care le port şi azi, am fost la tot felul de aniversări, de sărbători, am stat umăr la umăr cu oameni deosebit de interesanţi. Atmosfera era occidentală, cosmopolită. A apărut revista "Lettre internationale", un proiect cultural de mare anvergură spirituală. Colecţionarii acestei reviste au în casă o bibliotecă esenţială de eseuri, traduceri, proze scurte mereu de ultimă oră. }inuta şi eleganţa ei m-au apropiat şi mai mult de fundaţie. "Dilema", însă, părea să mă lege pe vecie. Am fost la lansare, am fost onorată ori de cîte ori am colaborat acolo, nu am fost bîntuită de rivalităţi redacţionale, sîntem complementari, inteligenţi, morali şi şugubeţi cu toţii. În mod fundamental, Tita Chiper Ivasiuc şi Zigu Ornea ne-au legat prin mii de fire, prin amintirile istoriei literaturii române, prin seducţia poveştilor şi conexiunilor pe care le făceau întruna, prin drumurile lor de acolo la noi, şi invers, prin ceea ce este trainic, dincolo de viaţă şi de moarte, prin omagiul pe care trebuie să-l aducem valorii. Cu toleranţă, cum spunea Tita mai spre sfîrşit. Valoare a fost şi este şi la "România literară", şi la "Dilema". Şi nu doar. În jurul lui Andrei Pleşu şi al lui Augustin Buzura s-au strîns, ca şi în jurul lui Manolescu, nu întîmplător, nume, condeie, experienţe. Dacă ar fi să-i pomenesc doar pe Radu Cosaşu, Elena Ştefoi, Mircea Vasilescu, Magdalena Boiangiu. Şi asta a însemnat Fundaţia pentru mine. O armonizare a elitei intelectuale, un tip de solidaritate întru diversitate, un tip de conştiinţă născută de şi în jurul atracţiei modelelor. În fond, mi s-a părut că am învăţat după '90, separat şi împreună, încet-încet, să fim uniţi. Nu doar spiritual. Mi s-a părut că am reînvăţat să ne acceptăm diversitatea. Sub aura modelelor noastre. Întotdeauna ticăloşii, comuniştii, cei care sînt legaţi prin lichelism, prin trădări, prin vine de tot felul ştiu să rămînă, orice ar fi, umăr la umăr. Încă o lecţie dură pe care am trăit-o după 1989, şi, cu prisosinţă, în ultimii patru ani. Nu vorbesc aici despre acel gen de solidaritate, tîmpă, uniformizatoare. De aceea, orice semn al solidarităţii intelectuale mi se pare o formă de izbîndă.

A doua oară am suferit la plecarea "Dilemei". Şi, de atunci, tot mai mult, tot mai des. Pentru că, oricît m-am străduit, n-am mai înţeles mare lucru. Cu cît tam-tam-ul în jurul Fundaţiei creştea, cu atît nu mai regăseam gesturile ample culturale. Nici deschiderea, nici atmosfera. Ceva fals, artificial, rece, oficial, stătut părea că se aşterne peste vigoarea de altă dată. Pe care o voi purta mereu în amintirea mea. Şi, din nou Ion Iliescu. Un alt statut, o altă formă, mai impozantă, mai mare peste cultura română. Manifestaţiuni, discursuri pompoase, revanşarde, gust amar, amar, tristeţe. Mi se făcea dor de romancier, de scriitorul pentru care ardeam sau îngheţam pe la cozi ca să-i cumpăr cărţile. Ele există şi vor rămîne mereu în biblioteca mea. Ca şi scriitorul. Modelul, însă, s-a împuţinat, s-a micit, s-a stafidit. Institutul devine factor de decizie, de propagare a culturii în mase, afară, numeşte oameni pe la ambasade, pe la centre culturale. Nu cunosc lucrurile în detaliu, sistemul. Cunosc doar ce se vede. Şi ce am văzuit, a fost tot mai puţin, mai stins, mai puţin luminos, monocolor şi oficial. Dar şi asta poate fi ceva normal, la urma urmelor. Nu o poţi duce numai într-o strălucire. Sînt perioade de umbră, de căutare, de redefinire, de orgolii exacerbate. Ca şi în creaţie.

Aflu dintr-o ştire că preşedintele Institutului Cultural Român, Augustin Buzura, a fost înlocuit. După cincisprezece ani neîntrerupţi, nu m-am mirat atît de tare. Şi nici atît de anormal nu mi s-a părut. Mi s-a explicat că maniera n-a fost cea mai elegantă şi nici graba schimbării mînată de o prioritate majoră. Se poate. Că Şeuleanu, de pildă, este încă în fruntea radioului public. Este adevărat, spre jalea noastră, a tuturor. Ce m-a şocat, însă, ca declaraţie publică făcută de o personalitate de talia scriitorului Augustin Buzura, a fost şirul de vinovaţi, care se schimbau de la o zi la alta, numiţi de domnia sa ca motiv determinant în decizia preşedintelui nou ales. Pleşu, apoi Dinescu, apoi Cărtărescu, apoi Patapievici...Un şir de modele, maculate, invocate de modelul meu, inocent.

În ultima vreme, ajung doar miercurea la redacţie. Atunci iau şi revista, iar seara mă bucur de ea. Într-o marţi după-amiază, aflu din tîrg, cum se spune, că Buzura are o scrisoare deschisă vastă găzduită pe ultimele două pagini ale "României literare". Habar n-am avut, din pricina mea, desigur, care întîrzii la sumar.

Mi-am revenit cu greu după ce le-am citit. Sentimente amestecate, gînduri, suferinţe îşi cereau întîietatea în mintea şi în trupul meu. Nici n-am prea vorbit de atunci. Astăzi ştiu că nu doar eu mi-am pierdut un model. Vrajba neproductivă a intelectualilor mă irită, mă doare, îmi surpă strategii. Polemica este cu totul altceva, dar şi exerciţiul ei s-a diluat substanţial. M-am gîndit, întîi şi întîi, de ce nu a publicat Augustin Buzura textul în revista "Cultura", înfiinţată de dînsul, care sînt convinsă că şi sub o altă conducere ar fi considerat moral să o publice. Scrisoarea nu are un subiect pe teme literare, mi-am mai zis, chiar dacă îi aparţine unui scriitor mare. Şi nici un gest civic fundamental nu exprimă. Aşa că, de ce la noi, am continuat să mă întreb. Am înţeles că îi este adresată lui Nicolae Manolescu. Am înţeles că o solidaritate de generaţie, o prietenie care nu se discută, se respectă, a determinat decizia publicării. Am înţeles, uman, dezamăgirea lui Augustin Buzura. Pentru că scrisoarea nu este altceva, la urma urmelor, decît un lamento la despărţirea nedorită de o funcţie. Personal, subiectiv, visceral. De atunci şi pînă astăzi, însă, nu pot să înţeleg textura umorilor care inundă paginile, resentimentele care alimentează o aciditate nu principială şi nu o polemică, atacul sub centură al unor modele, cum sînt Pleşu, Patapievici şi Cărtărescu. Uman, repet, poate aş putea să-l înţeleg pe Augustin Buzura. Deşi nu am cunoscut eterna şi fascinanta seducţie a puterii. Care poate aduce în discuţie, ca motiv de iritare şi venin, o lună pe care a cerut-o, ca amînare, preşedintele institutului, preşedintelui ţării pentru efectuarea concediului medical, a unor investigaţii şi intervenţii. Igienic, moral şi demn, credeam că succesiunea gesturilor ar fi trebuit să fie alta. Iar dacă nu... chipul celălalt al medaliei face şi el parte din acest joc cu puterea. Pe teren există şi învinşi, şi învingători. După cincisprezece ani de "domnie", Augustin Buzura se simte detronat, învins. O ipostază umană pe care nu poate să o accepte. Firesc. Statutul de model ar fi trebuit să-l cenzureze de la o jeluire publică. Cei ce-şi adoră modelele, înţeleg cu greu astfel de devieri. Şi suferă. Înţeleg cu greu sau deloc această împiedicare într-o lună, acest tip de spectacol revanşard, la vedere, în care se amestecă chestiuni personale, interne ale unei instituţii - publicarea unei cereri a doamnei Catrinel Pleşu, o cerere de uz administrativ, intern, mi se pare un gest impardonabil, de oriunde ar fi privit - cu amarul unui tip de înfrîngere, altfel, destul de subiectivă. Omul este supus greşelii. Dar modelele? Cînd intervine autocenzura? Cum se menţine aura? Întrebări, întrebări. Tristeţe. Răspuns: nu se poate trăi fără modele.

Îl văd pe Augustin Buzura, nu scriitorul, în ceasul tîrziu în care aştern aceste rînduri, întors cu spatele la mine. O siluetă neagră, ca cea de pe coperta a patra a Drumului cenuşii. E singur. Priveşte întinsul pudrat cu zăpadă. Acolo, cerul e înnorat. Scot capul pe geam. La mine sînt stele pe cerul dimineţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara