Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Ape adânci de Daniel Cristea-Enache

Gellu Dorian, Calea de urmat, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017, 80 pag.

O surpriză plăcută oferă lectura volumuluiCalea de urmat de Gellu Dorian; autorul, prolific în mai multe genuri, nu s-a „epuizat” în cel liric, păstrîndu-şi prospeţimea imagistică, subtilitatea modificărilor de perspectivă şi o profunzime a meditaţiei, aceasta din urmă fiindu-i caracteristică.

E vorba de un poet „serios”, care investeşte cu sens şi semnificaţie versul. Imaginile au gratuitate artistică, fireşte, dar pînă la un punct: autorul le densifică semantic şi simbolic şi le organizează în „reţele” din cîte un scenariu poetic. Fără ca tonul să devină înalt, lucrurile şi experienţele despre care se vorbeşte în cele trei secţiuni ale cărţii sînt din categoria celor fundamentale. Titlurile lor sînt edificatoare: Disperările, Perspectivele şi Calea. Iar Addenda, în care se regăseşte un singur poem, mai amplu, e în acelaşi registru: Ce să faci într-o lume ca aceasta.

Şi întinderea textului joacă un rol, fiindcă autorul nu mizează pe comprimare şi esenţializare lirică. El urmează un traseu, un parcurs, poemul refăcînd etapele existenţiale, revenind la ele, punîndu-le în perspectivă şi reinterpretîndu-le dintr-un unghi modificat. Pe lîngă „meandrele” unei vieţi care nu e nici mai complicată, dar nici mai simplă decît a fiecăruia, versurile îşi fac propriile variaţii şi variaţiuni. Experienţa dată este mai degrabă asimilată poetic şi convertită simbolic decît decupată şi expusă. Dorian, în pofida intertextualităţii dintr-un poem cu „contagiune” eminesciană sau a autoreferenţialităţii dintr-un altul, este un modernist prin continua căutare a unui sens. E drept că lirica sa nu îl încifrează şi nu devine ermetică, ci îşi narativizează parcursurile. La finele unui poem ştim mai mult(e) decît la începutul lui.

Cel mai bun îmi pare a fi Sens unic, din a treia secţiune – şi el trebuie, cu toată lungimea, să fie citat integral, pentru a-i prinde modulaţiile: „Cînd întinzi mîna peste umărul celuilalt care/ se strecoară prin mîna întinsă a celuilalt, simţi/ cum aerul se face vin prin venele celui care se uită la tine/ şi nu te vede decît în mîna lui atinsă/ de o vagă ameţeală,/ aşa cum din senin privesc spre tine o mie de ochi/ şi nu ştii care sînt ai celuilalt care priveşte prin ochii tăi/ în gol/ şi tocmai de acolo se iveşte mîna care întinsă/ spre umărul tău se face cenuşă din care/ se iveşte cel căruia i-ai trăit viaţa/ şi el aruncă peste tine ţărîna/ care sfîrîie ca jarul peste care arunci apa/ care urcă la cer,// cînd nu întinzi mîna, e mult mai simplu,/ celălalt nu se mai iveşte, ochii/ stau sub pleoape ca ouăle în cuiburi părăsite,/ golul în care priveşti nu se mai umple cu tine,/ iar cenuşa stă în focul neaprins/ sub cerul în care nu urcă nimeni.// Atunci vezi cum calea se îngustează/ ca orizontul în spatele ochilor tăi/ prin care rătăceşti pînă la dispariţia/ celui care te-a purtat pînă acolo unde/ deşi totul este deschis, totul se închide.”

Prima strofă, remarcabilă şi asemănătoare cu unele la fel de subtile ale lui Gabriel Chifu, modifică şi glisează perspectiva. Nu mai ştim cine priveşte şi cine este privit, a cui este mîna întinsă şi pe cine anume atinge ea. Repetarea lui „care”, departe de a însemna stîngăcie, e o subtilitate auctorială: avem aici o serie de determinări succesive, de identităţi ce se desprind unele din altele, pe un fir el însuşi complicat, care se va întoarce înapoi. Mîna este întinsă peste umărul „celuilalt” care se „strecoară” prin mîna întinsă a „celuilalt”: întinderea mîinii nu mai e un gest social sau amical, o formă de salut pentru două euri, ci o identificare. La fel, privirea, prin care, de obicei, se creează liric efectul de distanţă şi se obţine punerea în perspectivă. Aici, dimpotrivă, lucrurile şi fiinţele văzute nu sînt puse „în ramă” şi contemplate din afară, descrise, portretizate, ci întoarse spre cel care le priveşte, într-o buclă a identităţii: „privesc spre tine o mie de ochi/ şi nu ştii care sînt ai celuilalt care priveşte prin ochii tăi”.

Strofa a doua desprinde şi înfăţişează consecinţele, în vecinătatea stilistică şi ideatică a lui Nichita Stănescu din elegii. Dacă întinderea mîinii dădea sens şi formă scenariului identitar, prin gestul opus nu se mai iniţiază şi iniţializează nimic. „Celălalt” nu se mai „iveşte”, ochii „stau sub pleoape” (ca „ouăle în cuiburi părăsite”, explicitează printr-o comparaţie poetul), focul este „neaprins” şi cenuşa, rece, în cer „nu urcă nimeni”. Decorul a devenit dintr-o dată frisonant, lipsit de căldură, post-blagian cu elemente şi accente expresioniste. Cenuşa răcită, focul neaprins, cuiburile părăsite, cerul fără noimă, golul în care priveşti: iată o scenografie simbolică a modernismului ce se hrăneşte, poetic, tocmai din criză. În fine, strofa a treia şi ultima din Sens unic se va încheia printr-un vers în care se vor fi „strîns” toate dinaintea lui: „deşi totul este deschis, totul se închide”. Calea se „îngustează”, sensul se face „unic”, cercul fiinţei devine o linie care va sfîrşi într-un punct.

Bun este Gellu Dorian nu numai în valorificarea lirismului dens, ci şi în regimul unei poezii care problematizează şi semnifică mai puţin, descriind şi sugerînd mai mult. Dacă erotica lirică e, de obicei, încărcată, în volumul de faţă, de reprezentările şi multiplicările unui autor care nu vrea să fie un singur personaj, ci toate, avem măcar un exemplu de poem de dragoste „pur”. În acesta, sentimentul impregnează tabloul şi îl face preţios pentru el însuşi, lăsînd criza modernistă şi problemele fiinţei deoparte. Purtînd o dedicaţie, poemul se intitulează Trupul ei frumos ca o lumînare care arde într-o biserică părăsită şi are, deopotrivă, naturaleţe şi fineţe: „Ce ochi are această femeie care nu eşti tu/ spălînd rufele cu un detergent mîlos/ prin care curg apele în care nu s-a înecat nimeni/ deşi toţi s-au aruncat şi acum prin ele/ înoată doar inima mea/ într-un pustiu fără capăt,// ochi frumoşi,/ ape adînci,/ trup ca malurile pline de flori,// cum să mori într-o astfel de dimineaţă/ cînd prin oraş trupul ei vine spre tine/ şi nu te găseşte acasă,/ dîră de fum abia perceptibilă/ din ţigara care se stinge odată cu ea.” Poetul atît de serios şi de grav nu se poate „abţine”, legînd iarăşi toate sensurile vieţii şi lumii de un gest; însă textul, aşa zicînd, autonomizat refuză să mai participe la complicatul scenariu liric, rămînînd tabloul unei stări şi al unui sentiment „privat”.

Calea de urmat este un volum excelent (şi numai bun pentru analiza critică). La patru decenii de la debut, Gellu Dorian e un poet care şi-a păstrat suflul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara