Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Anul Schiller ,Să sfidăm letargia!" de S. Damian


Bărbatul mai în vârstă era surprins de iuţeala cu care se schimba tânărul său interlocutor. Constata că de la un interval la celălalt, fizionomia, mersul, gesticulaţia sa nu mai corespundeau cu imaginea veche. Cu un minim efort putea ghici aceste prefaceri şi din lectura epistolelor primite. ,Fiecare opt zile e un altul", conchidea cel care contempla rapida translaţie. Care era sensul acestei remarci? însemna ea un verdict negativ sau o aprobare? în mod curios nu a fost o respingere, insul cumpănit şi reţinut s-a lăsat fermecat de cel intrat vijelios pe scenă, şi-a depăşit alergiile, l-a îmbrăţişat. A fost o confruntare între două temperamente inegale, ambii trecuseră prin experienţe acute, de o durată însă diferită, unul ajunsese în pisc, de acolo domina netăgăduit ambianţa, cel de al doilea abia urca primele trepte ale succesului. Bărbatul mai în vârstă pleda pentru claritate, reprima efuziunile, acorda prioritate raţiunii şi echilibrului, prefera înceata sedimentare a pasiunii, iar tânărul confrate se înfăţişa ca un tumultuos, bântuit de exaltări şi de nerăbdare.



Legământul de loialitate



Sub auspicii care păreau nefavorabile coeziunii s-a săvârşit un miracol. Contrar previziunilor sceptice, cei doi s-au tratat de la egal la egal, au solicitat unul de la altul sfatul, solidaritatea, afecţiunea. Un aliaj de un calibru neobişnuit va fi înălţat ca un model de alianţă literară, el va dezminţi colportajul că talentele nu se suportă între ele, că sunt mistuite de rivalităţi, că nu se pot defini decât prin egolatrie şi narcisism. Să precizez încă o dată datele parteneriatului. Rezum, s-a înţeles, sper, faimoasa simbioză dintre Goethe şi Schiller. Cu timpul, primul nu va mai fi privit de cei din jur ca un muritor de rând, la el se va veni în audienţă, membrii cercului de intimi, număraţi pe degetele unei mâini, nu uitau nicicând distanţa faţă de un ales al zeilor, un împărat al poeziei. Junele, care căpătase privilegiul de a-l frecventa, era însă exceptat de la ritualul descris, el nu era considerat un vasal, nu şi-a cenzurat firea neastâmpărată, nu s-a umilit, nu s-a prefăcut că se lasă condus.

Totul a început anodin. Goethe l-a văzut întâia oară pe Schiller după ce au audiat amândoi o prelegere la Yena (7.06.1788). Tânărul ardea de nerăbdare să se apropie de marele scriitor, să-i strângă mâna cu adoraţie, dar n-a fost băgat în seamă. De ciudă l-a socotit pe maestru un egoist. Atunci scânteia comunicării şi a ,afinităţii lor elective" nu s-a aprins. După şase ani îi descoperim însă lepădând toate reticenţele, deschişi unul faţă de celălalt, judecând întâmplările vieţii şi prin prisma celuilalt devenit confident şi duhovnic literar, legaţi fratern fără umbra unei suspiciuni. Posedaţi de proiectele lor, ferite de ochi străini înainte de publicare şi care vor stârni vâlva, n-au mai ţinut seama între ei de reguli, de protocol, n-au mai fost discreţi, au rupt lacătele, şi-au destăinuit satisfacţiile şi dubiile, şi-au îngăduit slăbiciunile, fără false invidii, retezând propriile vanităţi.

Au profitat şi de luciditatea pe care o câştigaseră, îşi cunoşteau imboldurile, dar şi limitele inspiraţiei, recunoşteau barierele de care se spărgeau aspiraţiile prea exagerate, împreună puteau învinge mai lesne piedicile - asta era credinţa lor. Pentru a institui vasele comunicante trebuiau să se predea fără jenă unul altuia. Discutau în corespondenţă despre orice, despre impresiile curente, despre rodul meditaţiilor şi călătoriilor, erau atraşi şi de probleme abstracte, formulau ipoteze cutezătoare asupra structurii liricii, asupra tipurilor de inspiraţie, asupra dimensiunilor ontologice ale fiinţei. De fapt, mai de grabă tânărul l-a antrenat pe însoţitorul său să se ocupe de metafizică, de transcendenţă. Pilduitoare a rămas colaborarea în sfera creaţiei.

Din schimbul epistolar aflăm că Goethe l-a sfătuit pe Schiller cum să compună drama Wallenstein. în reciprocitate, tânărul i-a dat sugestii prietenului protector în elaborarea Anilor de ucenicie (Wilhelm Meister). Elocventă este contribuţia lui Schiller la zămislirea capodoperei Faust. Schiller ştia că după tipărirea unei versiuni mai sumare, Goethe părăsise lucrul la Faust, nu mai avusese chef să continue. Ceea ce zăcea în vegetare, maldărul de foi mâzgălite îl sâcâia, nu scăpa însă de senzaţia că e secat. în scrisoarea din 29.10.1794, amicul, care îşi putea permite să-l dojenească din necesităţi pedagogice, i-a transmis un apel patetic, îndemnându-l să finiseze ce a început. îi divulgă că filele citite în revistă l-au impresionat, le-a caracterizat ,un torso de Hercule". Desprindea din ele o forţă şi un elan care aparţineau geniului şi voia să urmărească atent ce se întâmpla cu natura grandioasă şi temerară care respira în ele. Chemarea produce minuni. Goethe răspunde laconic: ,Mă întorc la Faust". Peste câţiva ani, la 22.05.1797, îşi implora colegul să sacrifice o noapte fără somn ca să poată desluşi, scrutând din afară, reţeaua de fire care alcătuiesc pactul cu Mefisto şi să-i propună urgent soluţii de ieşire din impas. Referindu-se sincer la îndoială sau la eşec în destinul lor profesional cei doi nu se socoteau degradaţi, între ei nu mai funcţionau demoni ai răului, amorul propriu sau gelozia. Ce exemplu încurajator de pierdere a trufiei în relaţii de breaslă!

Goethe a atins o etate a senectuţii acoperit de glorie, era permanent în centrul atenţiei publice, fiecare cuvânt pe care îl rostea umbla din gură în gură, interpretat ca un mesaj al unui oracol. Cineva s-a străduit (negreşit la dorinţa amfitrionului) să adune tot ce împrăştia verbal de dimineaţa până seara magistrul, abordând mereu alte subiecte (în acest fel au prins cheag convorbirile cu Eckermann). Schiller s-a consumat precipitat, poate că şi presentimentul sfârşitului apropiat i-a insuflat energia de a lucra în transă, necedând maladiilor şi disperării. într-un editorial recent, un ziarist german susţine că deviza care poate fi împrumutată ca o lecţie a marelui înaintaş este: ,să sfidăm letargia!" A muncit enorm, a colindat de la un oraş la altul ca un nomad cu cortul, a fugit de creditori şi de femei iubite, şi-a găsit anevoie mai târziu un cămin, o familie, un popas al reculegerii. S-a luat la trântă cu sărăcia, cu orizontul strâmt al tatălui, care dispreţuia meseria scrisului, cu interdicţiile oficiale. Fiind elev la o şcoală militară, a fost prins în flagrant delict că a propus o piesă la un teatru din Mannheim. A primit solemnul avertisment să nu mai apuce condeiul în mână. în caz de recidivă i se vor anula toate drepturile cetăţeneşti, va fi arestat ca un tâlhar de codru (în realitate o parte din pedeapsă o şi executase în carcera din cazarma regimentului). Schiller va experimenta printre cei dintâi ce înseamnă să trăieşti din scris, ca un profesionist, hărţuit de cămătari, cerşind o păsuire, sforţându-se să apere în anii de burlăcie un crâmpei de libertate (porţia de tabac, de cafea, sticla de vin, patul mizer). Când era bolnav (fusese adesea asaltat de friguri, de malarie, suferise de aprindere la plămâni) îşi prescria singur doctorii, voise să practice şi slujba de medicus, dar reţetele sale erau fanteziste, încăpăţânarea de a nu urma terapiile ştiute era riscantă.



Varietate şi substanţă



S-au împlinit, la 9 mai, 200 de ani de la decesul lui Schiller şi Germania îl sărbătoreşte regeşte. Editurile, televiziunea, presa îi consacră o atenţie pe măsură. De curând, am contemplat cu încântare vitrina unei librării dedicată în întregime poetului, o diversitate de titluri au fost lansate cu ocazia comemorării. Dintre exegezele apărute, evidenţiez la loc de frunte monografia filosofului Rüdiger Safranski, axată pe puterea de şoc a idealismului, în analiza vieţii şi a operei se dă întâietate aspectului vizionar.

Şi alte investigaţii reconstituie pas cu pas biografia, demontează arhitectura dramelor, oferă noi informaţii şi puncte de vedere despre lirică, despre studiile filosofice, despre corespondenţă. Schimbul epistolar între Schiller şi Goethe a fost retipărit (pentru a câta oară?) într-o grafică de lux, cu un apendice masiv de note. Nu tot ce se spune în ocazia festivă e literă de aur, am înregistrat şi alunecări în stereotipie sau în stridenţă. O peliculă despre tinereţea autorului, anunţată cu tam-tam, m-a dezamăgit, personajul tresaltă spasmodic, se aruncă pe jos în accese de furie şi de disperare, îşi şterge mereu fruntea de şiroaiele de sudoare. Lipseşte din evocare efervescenţa ideilor prin care liceanul precoce a uimit pe camarazi. Trecând peste aceste incongruenţe, subliniez că nivelul de comentare a fost în genere remarcabil. M-a frapat caracterul deschis, tolerant, nerigid al dezbaterilor.

Nu s-a efectuat un inventar scotocindu-se prin arhive prăfuite, dezvelindu-se o mumie, ci s-a pornit un dialog cu un contemporan, ca şi cum ar trăi în preajmă, deloc stingher prin transplantarea în altă epocă. Prea puţin s-a demodat. Şi azi multe teatre includ în repertoriu piesele vestite, desţelenind drumul lor spre actualitate. Peste tot se observă respectul faţă de modelul clasic, intervine şi controlul modernităţii, care retează excesele în declamare, în expunerea patimilor. Un accent mai sceptic nu e interpretat ca o jignire, ci ca o aprofundare a tâlcurilor. Astfel, ca o dovadă a lipsei de încrâncenare şirul de manifestări a fost inaugurat de un discurs eretic la Marbach, la vernisajul expoziţiei închinate vieţii şi operei lui Schiller. Conferenţiarul a fost un cunoscut critic, George Steiner, un emigrant care a părăsit cu familia Germania în perioada persecuţiilor naziste şi deţine de două decenii o catedră de literatură în Anglia. A cucerit o reputaţie de savant, cu intuiţii inopinate, nu rareori excentrice. Nimeni nu a protestat că o reuniune oficială a admis în expozeul central un ton mai puţin ceremonios şi unele întrebări provocatoare. Cum e citit în prezent autorul în afara şcolii cu programul obligatoriu şi a seminariilor de specialitate în universităţi? Ce poziţie ocupă el printre formatorii de opinie contemporani, în care curente inovatoare pe planul artei, filosofiei, eticii poate fi plasat? George Steiner a afişat un optimism ponderat, dar n-a ocolit semnele de contestaţie, de neploconire în faţa dogmei. în zilele noastre, afirma criticul, nu mai e la fel agreată retorica exaltată. De ce vorbesc personajele atât de mult, de ce sunt invadate de simţăminte extreme, târâte fără relaxare în conflicte fatale iscate de dragoste, de revolta contra tiraniei, de ameninţarea morţii? Publicul şi-a modificat preferinţele, crede criticul. înclină spre bâlbâiala ordonanţei care nu izbuteşte să lege o propoziţie şi e victima unei păcăleli stupide (Woyzeck de Büchner)?

La Becket şi Kafka indivizii au repulsie faţă de pălăvrăgeală, sunt inhibaţi când sunt nevoiţi să deschidă gura, nu pot birui o timiditate, neputinţa de a exista. Ceva s-a sucit hotărâtor în demersul estetic. Dar şi Steiner, în pornirea sa demolatoare, se închina în faţa evidenţei. Schiller avea geniul tragicului. Dramele majore nu şi-au etalat încă toate subtilităţile. Motivul trădării în Wallenstein e explorat cu o cruzime sobră, cel care e înşelat înşeală la rândul său, nu e sigur cât a fost premeditare în actele sale, deci o conştiinţă a uzurpării, şi cât a fost abandon pasiv. Revoluţia ca meserie e pusă în balanţă cu dezlănţuire erotică în Intrigă şi iubire.



Faţă de lirica lui Schiller, recunoaşte Steiner, nu poate fi decât subiectiv. De copil i-au sunat în urechi baladele, învăţate pe de rost, recitate cu efect sonor. Luarea în posesie a lumii, cu mitologia ei elementară, s-a petrecut în ritmul versului creat de Schiller. El nutreşte astăzi plăceri de erudit cufundându-se în lectura unor scrieri teoretice, concepute de autorul lui Don Carlos şi, în special, a corespondenţei cu Goethe, biblia clasicismului de la Weimar, a mişcării Sturm und Drang.

Morala fabulei



Trecând în revistă şi alte contribuţii valoroase la acest bicentenar, m-a tentat ideea să extrag câteva puncte de reper, raportate indirect şi la stadiul recepţiei moderne literare pe spaţiul românesc. Compar, stabilesc asocieri şi interferenţe fără a voi să marchez un decalaj, ci mai curând pentru a semnala posibile căi de depăşire. Iată o serie de observaţii asupra sărbătoririi, cu rezonanţă, presupun, imediat.

A dispărut în mass-media până la estompare cultul naţionalului. Nu am mai întâlnit fraze care îl ridică pe Schiller ca un port drapel colectiv, cum s-a procedat odinioară. Poate că deplasarea de accent decurge şi din învăţămintele istoriei recente, deoarece abuzul în trâmbiţarea mândriei de a fi german a înlesnit comiterea atâtor orori. Şi în analiza concretă la obiect nu-şi mai găseşte aplicaţie criteriul rasei şi al originilor. Reiese firesc din textele de interpretare critică gradul de importanţă a lui Schiller ca dramaturg mondial: e situat totuşi mai prejos de Shakespeare. Rivalitatea în audienţa poeziei cu Hölderlin nu se rezolvă continuu în favoarea lui; un tribut în filozofie se cuvine plătit lui Kant sau Hegel. Oricum, noţiunea de competiţie în demarcarea autorilor nu e socotită potrivită, epitetele superlative s-au rărit în judecăţile de valoare. Nu e nici unul întâiul sau cel de al doilea. Precumpăneşte sobrietatea, argumentul raţional, ponderea în afirmaţii. S-a scos în relief împrejurarea că Schiller însuşi a fost conştient de unele defecţiuni ale dramelor, la Hoţii a anexat singur un tabel al discordanţelor (discurs hiperbolic, grandilocvenţă, şovăieli în construcţie). A întrezărit lucid riscurile unei inspiraţii nezăgăzuite, dar nu a putut compune decât în stare de febrilitate, împins din urmă de un spiriduş al nerăbdării. Ducea cu sine o fatalitate şi nu s-a derobat de la datoria, asumată nesilit de nimeni, de a fi un apostol. Fusese prevenit că traseul e spinos, dar îşi alesese voluntar misiunea, de a mobiliza sufletele. }elul? Satisfacerea drepturilor fundamentale ale omului, desfiinţarea tiraniei, izbânda libertăţii. Pe acest plan numele a devenit sinonim cu aspiraţia către plenitudinea umană, în afara intereselor de grup, de neam, de rasă, de religie. ,Sire! Dă-ne libertatea de gândire!" îi cere marchizul de Posa regelui Filip II al Spaniei. O somaţie care a făcut şcoală! La rubrica rezervată cititorilor (Scrisori către editor din ,Frankfurter Allgemeine Zeitung" - 15. 05. 2005) cineva sintetizează elogiile la adresa poetului în lumina responsabilităţii contemporane: ,Schiller ne arată că există un echilibru pe cântar între simţământul înrădăcinării în germanitate şi mentalitatea de Weltbürger (cetăţean al universului). Cei care caută o nouă conştiinţă naţională nu vor să li se mai suie roşeaţa în obraji după abisurile istoriei în secolul XX şi asimilează cu ajutorul lui Schiller o înţelegere cosmopolită a rostului civic." E benefică transformarea săvârşită, indiciu de speranţă.

Liceanul supraînzestrat (nu avea decât 19 ani când a încheiat cea dintâi piesă, Hoţii) i-a uluit de la debut pe spectatori prin dubla percepţie a gestului dramatic. El a intuit nevoia de revoltă (nu mai puteau fi suportate condiţiile de subjugare şi de umilire şi totodată a avut premoniţia golului care survine ulterior. Cum a putut să prevadă zădărnicia proiectului utopic un tânăr neumblat încă prin lume, îndoctrinat de educaţia militară, fără să fi trecut probele grele de formare, de la avânt la deziluzie? Un simptom care semnifică începutul unui discernământ. Schiller a salutat cu urale declanşarea revoluţiei franceze din 1789. Apoi, repede, elanul s-a stins, l-au crispat în muţenie valul de teroare, decapitarea regelui, şuvoaiele de sânge. Asta era schimbarea pe care o dorise? Titlul de onoare, de fiu al revoluţiei, pe care i l-a decernat în prima fază Danton a ajuns la destinaţie cu şase ani întârziere.

Şi recepţia operei lui Schiller ilustrează capcanele prin care ideologicul tinde să acapareze esteticul. S-au depus eforturi din direcţii felurite pentru a-l confisca şi a-l manipula. Pe Schiller l-au invocat cu vârf şi îndesat naţionaliştii, din optica lor el ar fi exprimat esenţa cugetului teutonic, fiind indestructibil ataşat de miturile fondatoare, de cântecul Nibelungilor. Nu mai prejos l-au revendicat doctrinarii nazismului. în 1933 a fost tipărit eseul lui Hans Fabrizius Schiller, camarad de luptă al lui Hitler. Din repertoriul teatrelor în cei 12 ani de stăpânire a barbariei n-au absentat dramele clasice, revizuite, falsificate în maniera propagandei naţional socialiste. Unde se ascundea adevăratul Schiller se poate deduce dintr-o anecdotă care circulă în perioada căşilor brune şi viza cosmopolitismul scriitorului. Fiecare piesă a sa era dedicată altui stat: Maria Stuart (Anglia), Don Carlos (Spania), Wilhelm Tell (Elveţia), Fiesco (Italia), Fecioara din Orleans (Franţa). Germaniei i-a dăruit Hoţii, titlul e o aluzie, o trimitere fără echivoc la epoca tâlhăriei, instaurată de cancelarul despot.

La stânga tabloului s-au instalat marxiştii care l-au anexat pe Schiller, ca un apologet al luptei de clasă şi al victoriei proletariatului. într-o epistolă către Minna Kautski (1885), Engels decide că întâia dramă germană cu tendinţă politică e Kabale und Liebe (Intrigă şi iubire). Tot el despică mecanismul revoluţiei franceze, plecând de la interpretările lui Schiller. Ceea ce îi consolează pe admiratorii poetului este circumstanţa că, după baia de ideologie, opera se scutură totuşi intactă ca o pasăre, cu penele muiate în apa murdară, dar care continuă să zboare nevătămată. Tot ce a pătimit fără voie nu a lăsat dâre, era ceva adăugat forţat, neorganic, străin de natura ei.



Schiller a teoretizat şi folosul relaxării. Simţindu-se înrudit structural cu el, Thomas Mann a fost fascinat şi de componenta infantilă, vedea o risipă de candoare şi de generozitate. Filonul jocului se împacă bine cu necesitatea de a adera cu tot sufletul la o idee mare. Cele dintâi cuvinte care se pronunţă în Don Carlos sunt: ,S-au dus frumoasele zile din Aranjuez", adică s-a pus capăt nevinovatelor desfătări, succede sumbra etapă a răspunderii. Anii dinainte de păcat se vor menţine ca un etalon de fericire, nostalgia lor acompaniază dificilul urcuş. Nu e de mirare că poetul declara: ,...nur da ganz Mensch, wo er spielt" (,numai acolo e omul întreg, unde se joacă"). Homo ludens rezistă distorsiunilor.

Pentru Schiller dialectica dintre joc şi seriozitate implică o transmutare, cei care tânjesc după amuzament nu sunt eroi puri, de o moralitate neştirbită. La rampă se înghesuie şi indivizi versaţi în rele, netemători, îmbătaţi de acţiune. Caracterele sunt concepute complex, cel care e sedus fără scrupule va seduce la rândul lui, şi nu se va şti în ce măsură ceea ce face e premeditat sau e o adaptare pasivă la presiunea încleştării. Despre Wallenstein un critic teatral a afirmat în cadrul colocviilor organizate recent că este probabil cea mai importantă dramă germană fiindcă descrie traiectoria de la virtute la trădare şi simultan mersul invers. Războiul este aici materia primă, în fiecare ungher te ciocneşti de militari, logica atacului şi a contraatacului fixează psihologia protagoniştilor. Pe masa de lucru, când pe Schiller l-a lovit ultima criză şi n-a mai putut duce la bun sfârşit proiectul, zăcea drama despre un uzurpator, Demetrius. Am pomenit de exegeza unui filosof, Rüdiger Safranski, care e convins că motivul central la Schiller e libertatea. Ideea e examinată de el în speculaţii teoretice, la nivel înalt, concluziile sale coincid cu rezultate ale experimentelor neurobiologice de azi din laboratoare ultraperfecţionate, care nu confirmă mecanismul liberului arbitru, putinţa de a opta independent. Neaşteptate sunt remarcile lui Safranski cu privire la Fiesco, a doua piesă predată de debutant la teatrul din Mannheim şi respinsă acolo. Personajul este embrionar bivalent: se avântă în conjuraţia cu fanatica ei derulare şi se lasă captivat şi de voluptate, avid să guste plăcerile vieţii. Din adnotările scriitorului rezultă că până aproape de final nu era sigur pentru care variantă se va decide. Şi în artă libertatea asigură protagonistului o anume autonomie. Nu e un hazard ce se întâmplă, un joc cu zaruri, dar determinarea nu e previzibilă. Schiller purta un dialog cu personajele sale, nu le impunea o alternativă, se căznea să descopere prin dibuire itinerarul nimerit.



Acolo unde picură otrava fatală



Ar fi instructiv să schiţez în paralel, cum am anunţat, ruta unor mari poeţi. Spaţiul nu-mi îngăduie să exemplific pe larg. Aşadar, între Schiller şi Eminescu, bunăoară, se pot trasa tangenţe de destin. Se ivesc similitudini: amploarea demersului în creaţie, la fiecare cu mult peste marginile epocii respective; porţiunea relativ redusă de trai valid admis, în clinici cu boli devastatoare, de neoprit, cu sleirea forţelor fizice şi mentale; erosul neîmplinit, întretăiat de raze ale conexiunii fericite, dar şi de acute disperări, infirmităţi inavuabile (în cele din urmă căsătorit, destins, Schiller locuia şi cu sora soţiei sale, Eminescu accepta compromisuri ca să n-o piardă pe Veronica Micle); ca obiect de pradă, poeţii-victimă se ofereau fără să ştie celor care jinduiau să-i ţină în sclavie, reprezentanţii curentelor extremiste (naţionaliştii, naziştii - la Schiller, tradiţionaliştii obtuzi sau legionarii - la Eminescu). în toate aceste puncte sunt de neomis deosebirile dintre ei, zig-zaguri în traiectorie.

O sursă de speculaţii derivă din asocierea celebrelor tandemuri literare (Goethe-Schiller, Maiorescu-Eminescu). Din nou sar în ochi şi nepotrivirile. Goethe, care era mai presus de orice scriitor (şi ce talent uriaş!), a descoperit în Schiller, în pofida diferenţei de vârstă, de mediu formativ, de canon literar, o unitate de destin. Pentru mentorul Junimii apropierea de un spirit rebel, inconformist se realiza mai puţin spontan. Cu toate acestea, ambele prietenii au arătat ce beneficii extraordinare a adus găsirea unei lungimi de undă comună. S-au repetat tentativele de a se obţine compromiterea lor, născocindu-se intrigi. Titu Maiorescu s-ar fi supărat pe protejatul său din pricina unor pamflete publicate în gazeta conservatoare, servind o altă tabără politică şi de aceea ar fi consimţit cu sânge rece să se desfăşoare operaţia de lichidare. Cine a mânuit unealta asasină? Substanţa otrăvită ar fi fost injectată de un medic evreu, ceea ce dă, pasă-mi-te, complotului plauzibilitate. Spre uimirea oamenilor de bună credinţă, teza aberantă a fost reluată în interpretări de ultimă oră şi constituie chiar osatura unui roman de senzaţie.

Nici Schiller n-a fost cruţat de răzbunări oculte. S-a vehiculat ipoteza că în sicriu n-ar fi fost îngropat scheletul lui. De câteva ori în decursul celor două veacuri care s-au scurs s-au repetat lucrările de deshumare. Ce poate să istorisească experţilor în despuierea cadavrelor ţeasta inanimată? Autorul Clopotului ar fi fost şi el victima unui complot, otrăvit tot de un doctor iudeu. Asta a pretins într-o însăilare pseudoştiinţifică o amatoare semidoctă, văduva mareşalului Luddendorf, cel care a favorizat ascensiunea lui Hitler. La uneltirea tainică ar fi participat şi Goethe, fapt care ar explica absenţa sa de la ceremonia funerară.

Tocmai marile întâlniri, culmi ale comunicării posibile între spirite creatoare, netulburate de gelozii şi invidii, sunt de obicei ţinta unor defăimări. Orice comparaţie şchioapătă, nu vreau să insinuez că modelul german e identic cu cel românesc. Pe o latură a versantului însă, alăturările sunt, cred, justificate. Nu uit, repet, conjuncturile neomogene. Pentru Eminescu, ajuns la o anume răspântie, Maiorescu se profila ca un companion literar pe care l-ar fi râvnit. De la el putea primi confirmarea că merge pe drumul cel bun, că respectă un canon clasic (claritate, echilibru, ordine, armonie). Altcineva nu-i putea garanta că performanţa e valabilă estetic. Pentru nevoi de contact social, găsise un Protector, o Călăuză. Poetul era însă străbătut şi de alte impulsuri, nu întotdeauna străvezii, sigure. îl ispitea călătoria în necunoscut, în zone de taină, cutreierate de îngeri fără sex, de fiinţe androgine, de strigoi, unde guverna somnul, nocturnul alunga transparenţa. Pentru aceste expediţii, criticul solemn, distant, nu poseda busola necesară, nici nu era dispus să iasă din perimetrul ordonat, pe care îl reprezenta cu strălucire. Goethe fusese permeabil la aceste invitaţii, era el însuşi curios să dezlege misterele. într-un prolog la Faust ne întâmpină mărturisirea: ,Ihr naht euch wieder schwakende Gestalten" (,Vă apropiaţi din nou de mine năluci care dansează") şi el nu fuge de ele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara