Numărul curent: 16

Prin anticariate:
Anul literar 1910 de Simona Vasilache

De la distanţa sutei de ani, 1910 e mai mult al presei literare, decât al literaturii. Atunci apărută, „Facla” lui N.D. Cocea deplânge, în articolulprogram, numărul mare de reviste care copleşesc piaţa literară.

Şi nu greşeşte. În vara lui 1910 dispare „Sămănătorul”, înfiinţat la început de secol, şi rămân în urmă puzderie de ziare şi reviste care trăiesc, în cel mai bun caz, câţiva ani. Spun, cu toate astea, destul despre „sufletul celor care făceau literatură prin anul 1910 după Cristos”. Sunt cuvintele lui Minulescu, dintr-un schimb de scrisori cu Al. Th. Stamatiad (debutant în 1910, cu volumul de versuri Din trâmbiţe de aur), publicat în „Falanga literară şi artistică” a lui Mihail Dragomirescu. Despărţit de „Convorbiri literare”, unde prezenţa lui Iorga îl indispunea, Dragomirescu fondase, în 1907- 1908, „Convorbirile critice”. Le va adăuga această „Falangă” ce nu rezistă decât în primele luni din 1910, părăsită treptat de redactori. Scena schimbului de scrisori înaintepomenit e caragialiană: Minulescu îl ponegreşte pe N. Davidescu, învinuit că i-ar fi furat manuscrisele la Romanţe pentru mai târziu. Revista se dezice, publicând o notă prin care-l exclude pe Minulescu dintre colaboratori. În mai puţin de-o lună, Minulescu este reprimit cu onoruri, şi publică alături de Davidescu...
Capul de afiş al presei literare îl ţine ancheta „Luceafărului”, de la Sibiu (director era Goga), pe tema poporanismului. În 1909, Duiliu Zamfirescu rostise, la Academie, discursul de recepţie Poporanismul în literatură, care aprinsese spiritele. Săgeţile proaspătului academician zburaseră în toate părţile. Îi răspund, în „Luceafărul”, nume grele: Caragiale, Sadoveanu, Gherea (un fel de a spune, cu o eschivă dibace), Lovinescu, Rădulescu-Motru, Chendi, Agârbiceanu, Slavici. Părerile sunt împărţite, de la credinţa că talentul transcende etichetele, la apărări previzibile ale literaturii de inspiraţie ţărănească. Problema o va tranşa, prin vară, Dragomirescu, în „Convorbiri critice”, cu un studiu amplu, care din varii motive nu fusese gata la timp pentru „Luceafărul”.
Dacă aşa arată, în linii mari, viaţa presei, cu despărţiri şi regrupări, cu o anume vioiciune a reacţiilor, viaţa literaturii e ceva mai ternă. În poezie, 1910 nu promite nimic. Apare pe firmament Stamatiad care, deşi iubit de Macedonski, va fi mai mult ţinta epigramiştilor decât un succes de critică. Felix Aderca debutează la Craiova cu Motive şi simfonii, volum fără nici o importanţă. Panait Cerna publică, la Minerva, Poezii, lăudate cu asupra de măsură de Dragomirescu, şi curând uitate. La distanţă de doi ani de prima apariţie, D. Anghel şi Şt. O. Iosif scot volumul II din Caleidoscopul lui A. Mirea, colecţie de însemnări ironice şi umoristice à la page, repede fanată şi ea, ca şi lumea ei.
În proză, domină tabloul Agârbiceanu, cu Două iubiri şi În întuneric. Primul volum, apărut la Tipografia Neamului Românesc, strânge schiţe şi povestiri din lumea moţilor, întipărind figuri dure, scene de viaţă grea, obidită, fără model în literatura noastră de până atunci. Peste lumea asta scrijelită în piatră se proiectează, amară, umbra unui Sisif-femeie, Fefeleaga... În întuneric apare la Minerva şi cuprinde, în bună parte, articolele din Ramuri, din 1907, despre viaţa căutătorilor de aur de la Bucium-Şasa, unde Agârbiceanu era preot.
O notiţă a lui Mateiu Caragiale, în franţuzeşte (descifrată de Perpessicius şi reprodusă în Note-le la ediţia de Opere, Univers Enciclopedic, 2001), ne spune că, în 1910, acesta concepuse Craii de Curtea-Veche „în chip nebulos”. Ce va fi însemnând asta, nu ştim, însă limpezirea nebuloasei va lua, de bună seamă, vreo 14 ani. Lui Caragiale-tatăl îi apar, în Editura Adevărul, Schiţe nouă, care cuprind povestirile fantastice şi orientale. E ultima lui carte. Tot în 1910, Falanga literară şi artistică îl anunţa, prin Gârleanu, cu Titircă, Sotirescu et C-ie, în curând. Prea târziu ca să mai fie adevărat... În schimb, Delavrancea îşi termină trilogia, cu Luceafărul, apărut la Socec. În fine, în critică, Lovinescu publică monografia Grigore Alexandrescu: viaţa şi opera lui.
Apariţii relativ puţine şi care nu fac, cum se spune, gaură-n cer. Până la despărţirea apelor, între junimism şi modernism, mai era încă de aşteptat.
Pe 10 februarie, moare Eugeniu Carada, cap al Republicii de la Ploieşti (sic!) şi fondator al Băncii Naţionale. Pe 15 februarie, Titu Maiorescu împlineşte 70 de ani. O lume intră în istorie.

P.S. În noaptea de 17 spre 18 mai, când coada cometei Halley a măturat, în treacăt, pământul, era să fie Apocalipsa...