Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Anul Domnului, 1918 de Dan Stanca

Mai e puțin și se face veacul. Pentru noi, evident, 1918 este un an epocal. Este anul reîntregirii, dar și al confirmării unui fapt, acela că românii au avut atunci o baftă chioară. Fără oameni politici remarcabili, fără Regina Maria, Marea Unire nu ar fi avut loc. Dar nu este rostul meu să spun asemenea lucruri pe care istoricii le știu foarte bine și doar ei le pot „înrăma” așa cum se cuvine. Românii s-au grăbit în acel an să încheie pacea de la București cu Puterile Centrale, încălcând înțelegerea pe care o aveau cu Antanta. În felul acesta riscam să pierdem tot, adică degeaba intraserăm în război și rămâneam tot un regat mic pe harta Europei. Dar au fost niște oameni inteligenți și adevărați patrioți care au slujit exemplar cauza națională, răscumpărând pripeala guvernului Marghiloman.
Alt eveniment important al acelui an l-a reprezentat asasinarea familiei imperiale ruse pe 17 iulie, la Ekaterinenburg, din ordinul nescris al lui Lenin. Vladimir Ilici îl răzbuna în acest fel pe fratele său implicat într-un complot împotriva lui Alexandru al III-lea, tatăl lui Nicolae al doilea. Cu tot grupul anarhist a fost prins și spânzurat. Dar în același an, printro simetrie inversă plină de semnificații, odată cu sfârșitul celor trei împărați, al Germaniei, al Austriei și al Rusiei, se nășteau trei genii. Mă hazardez folosind un asemenea cuvânt, dar nu cred că riscul e prea mare. Cine sunt? Doi bine-cunoscuți, ultimul, din păcate, străin acelora care nu știu cât de cât ceva din fizica secolului XX. Așadar, Alexandr Soljenițîn, Ingmar Bergman și Richard Feynman.
Despre primul ce ar mai fi de spus? A trăit 90 de ani și alături de Reagan și de Ioan Paul al doilea a demolat comunismul. Contribuția lui la răsturnarea unui colos aparent veșnic a fost incredibilă. Gurile rele, esteți fandosiți, calofili mofturoși, nu sau sfiit să spună că scriitorul nu e un mare artist și doar a exploatat respectiva conjunctură politică. Fals! Soljenițîn nu a făcut desigur artă de dragul artei, dar misiunea lui supra estetică nu a trădat exigențele artei literare. Citiți sau recitiți Pavilionul canceroșilor sau Primul cerc și veți vedea ce înseamnă o proză autentică, sobră, solidă, fără farafastâcuri. Șolohov l-a mușcat de fund cât a putut, dar în zadar. Și în cazul acestuia din urmă avem de-a face cu o proză puternică, dar care în mod deliberat a ocolit punerea degetului pe rană. Ceea ce nu a împiedicat însă premierea lui la cel mai înalt nivel.
Ingmar Bergman a revoluționat cinematograful și, probabil, că alături de Tarkovski a creat un limbaj al filmului care nu are pereche. După ei vin Antonioni, Wajda, Bunuel, Forman, Losey, Gilliam și câți alții până la „mai tinerii” Almodovar, Lars von Trier, Inarritu, Kusturica, Zviaghințev pînă la Mungiu. Bergman a trăit la rândul lui 89 de ani, a murit în 2007, nu în 2008, a avut partenere una și una, a realizat cea mai invidiabilă combinare dintre artă și viață. Austeritatea peliculelor sale este magistral scurtcircuitată de fiori metafizici care deschid cerul boreal spre înălțimi increate. Nu cred că am văzut ceva mai frumos decât Izvorul fecioarei, poate doar Nostalgia... Secolul XX nu e de conceput fără cinematograf, iar Bergman, suedezul, a făcut în acest domeniu ceea ce pentru secolul XIX în teatru a făcut Ibsen, norvegianul, alături tot de un rus, Anton Pavlovici Cehov.
Și ajung la mai puțin cunoscutul Feynman. Nu mă dau mare. Sincer să fiu, am făcut eforturi lăudabile pentru a-i parcurge niște cărți, dar mare lucru nu am înțeles. Fizica teoretică este un domeniu fascinant, dar numai pentru aceia care au mintea croită în această direcție. Se spune că dacă Einstein a fost creierul primei jumătăți a veacului XX, Feynman este pentru a doua jumătate. A trăit, față de ceilalți doi, doar 70 de ani, dovadă că viața unui om de știință nu este neapărat mai lungă decât a unui artist. Am citit și n-am înțeles... Totuși, ceva-ceva tot mi-a intrat în cap. Fizica de la Einstein încoace a schimbat complet paradigma universului. Dacă am avea simțuri pentru a gusta, mirosi și pipăi o asemenea schimbare nu am mai fi oamenii de până atunci. De ce? Deoarece universul acesta nu mai este locuit de corpuri strict solide. Aparența de masivitate a lumii este într-adevăr doar aparență. Universul este compus din vibrații și ondulații, din influxuri și franje, din pixeli și pulsiuni. Materia încetează să-și declare supremația. Putem însă împinge cunoașterea doar până la o limită dincolo de care ne izbim de inaccesibil. Sau ca să trecem dincolo nu avem nevoie doar de o minte genială, ci și de o trăire profund transformatoare. Mi-aduc aminte de cartea lui Raymond Ruyer Gnoza de la Princeton, carte veche din anii ’60-’70, unde problemele acestea erau puse într-un mod extrem de acut. Marii fizicieni ne fascinează, dar ei, în mod normal, ar trebui să fie cei mai triști oameni de pe pământ. Ei, prin teoriile lor halucinante, subțiază universul până la punctul dezintegrării. Și cu ce rămân? Mâinile le sunt goale, se uită la ele cu groază și parcă regretă că au fost atât de deștepți. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să ne bucure tristețea lor și împreună cu un popă analfabet de țară să jucăm hora în ogradă fiindcă tot la noi e cel mai bine... Universul stabil este de fapt o iluzie, dar simbolismul alcătuirilor sale nu are moarte. Adevărata credință tot liturgic se dobândește, dar știința ridicată la cel mai exigent nivel teoretic ne oferă imaginea unui univers ale cărui paradoxuri corespund icoanelor hieratice. Adică tot fără glas ne lasă. Pulverizarea lumii este cealaltă față a Domnului transfigurat. Schimbarea la față tocmai asta e. Ortodocșii o serbează pe 6 august, dar tot pe 6 august 1945 americanii – Feynman e american – au lansat bomba asupra Hiroshimei. Energiile declanșate au amuțit omenirea, dar dincolo sunt energiile increate, palamite, care răzbat în sufletul nostru pustiit. Se poate spune că fizicianul ajunge acolo unde sacerdotul este deja instalat. Dar dacă misiunea acestuia în timp își pierde persuasiunea, atunci e necesar să intervină altceva care să ne amintească. Când nu mai credem în „războiul nevăzut”, ne aduce aminte de acesta războiul foarte vizibil. Soljenițîn a fost credincios și s-a luptat cu răul până la capăt. Bergman a văzut același rău și l-a exorcizat prin niște superbe metafore ale imaginii. Feynman s-a situat dincolo de bine și rău și prin limbajul său a demonstrat că universul este amoral. E greu de spus ce va fi de acum încolo. Adică cine se va mai naște la împlinirea unui veac de la venirea pe lume a celor amintiți... În general, filmele de acum, cele care, evident, merită atenția, nu prostiile, sunt bune și foarte bune, dar „déjà vu”, adică „alături”, nu realizează Identificarea. Apoi, un alt autor de factura lui Soljenițîn nu va mai apărea nu fiindcă lumea de acum ar fi bună, ci fiindcă nu mai există adversar de anvergura aceluia cu care s-a luptat rusul. Răul cu majusculă a fost înlocuit de o sumedenie de anomalii care nu ne dau pace, dar care nu deschid porțile infernului. Iar fizica ce mai poate face? Chit că ar evidenția particule a căror durată de percepere nu ar fi decât o milionime dintr-o milionime de secundă, chiar dacă ar realiza în laborator condițiile Big Bang-ului primordial, tot va rămâne acel Dincolo de neatins. Un alt Einstein față de care Einstein să fie „doar” Newton nu are cum să se mai nască. Poate minți speculative ca ale lui Feynman vor mai exista, dar nu vor face decât să reîncălzească ciorba. Ca o observație de încheiere, bomboana de pe colivă, să amintim că în 1918 a venit pe lume și Nicolae Ceaușescu...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara