Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Anul Cervantes de Dana Diaconu

Prilejuită în anul ce a trecut de aniversarea a patru secole de la apariţia părţii a doua a romanului Don Quijote, omagierea lui Miguel de Cervantes va continua şi în 2016, cînd se împlinesc patru secole de la moartea sa, la aceeaşi dată de 23 aprilie 1616, coincidentă, după cum se ştie, cu aceea a Marelui Will.

Pentru comemorarea ingeniosului creator sunt prevăzute, pe întreg parcursul acestui an, decretat de oficialităţile spaniole anul Cervantes, şi în întreaga Spanie, mai ales în locurile emblematice, Madrid, Alcalá de Henares, Valladolid, diverse programe, proiecte şi manifestări – expoziţíi, congrese, conferinţe, activităţi muzicale şi scenice, restaurări etc.–, menite a pune în valoare moştenirea cervantină, din perspective inedite şi cu noile mijloace ale erei digitale.
De altfel, data morţii lui Cervantes este în patria sa un eveniment anual. Ziua de 23 aprilie, învestită cu semnificaţii universal simbolice şi omagiale privind Cartea şi Scriitorul, a devenit Ziua Cărţii şi a decernării Premiului Cervantes, ocazie cu care laureatul pronunţă tradiţionalul discurs pe o temă inspirată de personalitatea şi opera autorului lui don Quijote.
Dar dincolo de momentele aniversare sau comemorative, prezenţa lui Cervantes a fost şi este permanentă, ca şi actualitatea sa, în epoca modernă şi postmodernă mai mult ca oricînd, polarizînd atenţia publicului de cele mai diverse categorii. În posteritate, i s-a restituit autorului locul cuvenit în istoria literaturii spaniole şi adevărata valoare a creaţiei sale –profund umanistă, modernă şi originală. În ultimele decenii, cînd teoria literară, dînd denumiri, definiţii şi analizînd tehnici şi procedee considerate a fi o noutate, le-a putut identifica avant la lettre în construcţia şi discursul narativ sau dramatic al lui Cervantes, specialiştii şi-au îndreptat atenţia asupra aspectelor formale ale creaţiilor cervantine, dezvăluind caracterul inovator al construcţiei şi discursului –metaliteratură, autoreferenţialitate, intertextualitate, mixaj generic…
Recunoscut astăzi ca precursor al celor mai importanţi scriitori de limbă spaniolă, de-a lungul secolelor, Cervantes rămîne un reper fundamental pentru marii autori contemporani din aria culturală hispanică şi nu numai. În propriile lor opere aceştia valorifică texte, teme şi procedee cervantine, prin diverse forme de intertextualitate, obiect al numeroaselor studii comparatiste care, împreună cu comentariile critice, ediţiile, traducerile, acumulate în timp, la diverse latitudini, formează deja un corpus impresionant, în continuă creştere. Dar inepuizabila operă a lui Cervantes şi viaţa sa încă învăluită în mistere, supoziţii sau erori, unele convenţional acceptate – începînd cu data exactă a naşterii, probabil 29 septembrie, de Sfîntul Miguel, înainte de botezul la 9 octombrie 1547 şi data morţii, în realitate cu o zi înainte, 23 aprilie fiind data înmormîntării– conţin temeiuri pentru alte noi descoperiri, ipoteze sau perspective.
În aşteptarea acestora, propunem aici cititorilor României literare lectura unui comentariu de factură clasică, aparţinînd filozofului şi eseistului spaniol Julián Marías (Valladolid, 1914- Madrid 2005), discipol, colaborator şi continuator al lui José Ortega y Gasset, autor al unor importante volume pe teme de filosofie, istorie, literatură, inclusiv interpretări ale operelor maestrului său ş.a.1
Din opera sa am selectat capitolul final intitulat Expresión de España (Spania în opera lui Cervantes), din volumul Cervantes clave española (1990), în care Julián Marías reia problematica din eseul său anterior El español Cervantes y la España cervantina (1966). Menţine aceeaşi perspectivă, a filozofului interesat de problemele istoriei şi ale actualităţii sociale, politice şi literare ale ţării sale, pentru a insista asupra „dublei relaţii” între Cervantes şi Spania, la care se referă şi în prolog („în ce măsură Cervantes ne ajută să înţelegem Spania şi, totodată, încercarea de a-l înţelege pe el ne obligă să punem în joc înţelegerea ţării noastre”). Filozoful o analizează aplicînd concepte proprii, ca de exemplu, instalare sau traiectorie, expuse în lucrarea sa fundamentală, Antropología metafísica, dar şi orteguiene, precum circumstanţa sau metoda circulară a cunoaşterii. Egală importanţă îi acordă şi altui aspect fundamental, receptarea operei prin actul lecturii. Cum ar trebui să-l citim pe Cervantes? Mai înainte de toate, filosoful pledează pentru lectura globală a operei, narative, dramatice şi poetice; totodată, pentru un anume mod de a citi, un tip de lectură, neîmpovărată şi neîntreruptă de notele sau comentariile suplimentare.
Aşadar, o lectură dăruită exclusiv textului cervantin, care i-ar împrumuta cititorului condiţia captivului de bunăvoie, care, prin lectură şi graţie ficţiunii, trăieşte simultan experienţa captivităţii şi starea de libertate. O situaţie şi un ideal cu rol constitutiv în aventura lui Don Quijote şi experimentate în viaţa reală de Cervantes şi de comentatorul său Julián Marías. Acesta din urmă precizează că a conceput relaţia Cervantes-Spania ca o cheie de lectură a operei cervantine, aşa după cum Cervantes însuşi pune la îndemîna cititorului o cheie inevitabilă pentru înţelegerea spiritului şi sufletului spaniol.


Spania în opera lui Cervantes

După cum spunea Goethe: „Ceea ce ai moştenit de la părinţii tăi, trebuie să cucereşti ca să posezi. Una din sarcinile cele mai dificile ale omului este să intre în posesia moştenirii sale.” Faptul că nu fac acest lucru este cea mai importantă cauză a sărăciei spaniolilor, ca şi a altor popoare, în funcţie de epoci. Dacă considerăm că Cervantes este una din părţile principale ale moştenirii noastre istorice, se cuvine să ne punem întrebarea dacă realmente o posedăm.
În opera lui Cervantes se află Spania: aceea care există efectiv şi aceea care este visată, nu mai puţin reală şi ea. Iar ceea ce s-a vădit în cărţile sale este expresia Spaniei. Opera cervantină în întregime este făcută din Spania, ca dintr-un material, şi citind-o, noi o absorbim treptat. Nu putem cunoaşte Spania dacă nu îl avem înăuntrul nostru pe Cervantes, pentru că în el ea s-a împlinit, în gradul cel mai înalt, în scrierile sale fiind transparentă, inteligibilă, asimilabilă.
Cervantes – după cum am amintit şi am arătat – a văzut totul, dar cu iubire, care este singurul mod de a vedea, videre şi nu invidere, a vedea cu ochi răi, a invidia. Distincţia care ar trebui să se facă între aceste două maniere extreme şi gradele lor intermediare ar permite înţelegerea literaturii şi a întregii culturi spaniole (şi de asemenea, cu schimbările cuvenite, a celorlalte). Dacă îl avem pe Cervantes înăuntrul nostru, dar fără a-l cunoaşte, rezultatul este că îl purtăm ca pe un corp străin. Nu ar fi aceasta o trăsătură a vieţii noastre?
Este problematic stadiul acestei moşteniri. Din multe raţiuni – multe dar insuficiente –, Cervantes a fost redus la Don Quijote; după cum s-a văzut, acest lucru este imposibil şi, în plus, face ca nici această carte să nu mai fie înţeleasă. Quijotele are o supremaţie evidentă, dar nu mai puţin limpede este că nu poate pretinde exclusivitatea. În întregimea ei opera lui Cervantes este prodigioasă; mai mult, este necesară.
Chiar şi Quijotele este însă foarte puţin citit şi aproape întotdeauna pe bucăţi, fragmentar; în general cu ajutorul studiilor şi comentariilor, evident, utile şi justificate, dar care deplasează pe alt plan dimensiunea specifică a lecturii, căreia îi sunt destinate, în primul rînd, cărţile. Numai lectura integrală şi continuă ne pune în faţă cartea ca atare, eliminînd dezavantajul pierderii genului, lucru deosebit de important, dat fiind că romanul este o repezentare imaginativă a vieţii umane, care este sistematică.
Este oare validă o „lectură definitivă” a Quijotelui şi a operei cervantine în totalitate? Fiecare epocă, poate fiecare generaţie trebuie să citească pe Cervantes de pe poziţiile propriei sale situaţii, din perspectiva sa ireductibilă la altele. Rezultatul este convergenţa cărţii cu cititorul ei, două lumi care se întîlnesc. Cervantes ne spune lucruri diferite, în funcţie de cine este acest noi. În infinitatea, aproape infinitudinea operei reale, fiecare epocă detaşează şi subliniază anumite aspecte, elemente sau teme, le lasă la o parte sau le uită pe altele. De aceea se poate întotdeauna „reveni” la opera clasică: în aceasta constă clasicismul ei.
O contribuţie de neînchipuit a adus Cervantes la facerea Spaniei, mai ales la exprimarea ei, la cuprinderea şi înţelegerea ei. După cum am mai arătat, el nu „vorbeşte” despre ea, ci a trăit-o, a absorbit-o, a elaborat- o, a transpus-o, în paginile sale, vie, în toată diversitatea şi bogăţia ei, cu tot dramatismul ei. Numele lui Cervantes este o parte esenţială a ceea ce înseamnă Spania. Cînd cineva se gîndeşte la ea, dacă nu are în vedere un spaţiu gol, trebuie să se gîndească la Cervantes. Am demonstrat că modul în care majoritatea spaniolilor îl percep pe Cervantes este cu totul deficient. Imaginaţi-vă ce poate să însemne faptul că spaniolul, gîndindu-se la Cervantes, nu se gîndeşte la nimic precis.
Se vorbeşte mult acum de o criză a patriotismului şi, într-adevăr, ea există. Detaşarea tinerilor faţă de această noţiune se explică, pe de o parte, prin prostituarea acestui cuvînt şi, pe de alta, prin faptul că patriotismul istoric a fost înlocuit cu altele, false şi frauduloase, abstracte, născute din diverse propagande, în special politice, ceea ce explică fenomenul „colaboraţionismului”, atît de răspîndit în cel de Al Doilea Război Mondial şi observat încă din Primul. De prea multe ori numele Spaniei a fost luat în deşert sau folosit în mod ipocrit.
Cred însă că slăbirea sau oscilaţia patriotismului are o altă cauză, neluată în seamă de obicei: pierderea funcţiei literaturii, mai ales la ultimele generaţii. Timp de milenii, adevărata realitate a fost considerată a fi interpretarea realităţilor istorice şi sociale, care au fost înţelese în mod lucid şi din lăuntrul lor, într-o formă vie şi nu strict conceptuală, în orice caz nu teoretică, de nenumăraţi bărbaţi şi femei. Este probabil ca efectiva superioritate a unor popoare asupra altora să se datoreze, mai mult decît bogăţiei sau puterii, calităţii literaturii lor şi gradului în care o asimilează. Măreţia Spaniei din Secolul de Aur poate fi oare separată de bogăţia şi capacitatea creatoare, de difuzarea literaturii sale, incluzînd teatrul? Şi nu la fel ar trebui să se spună, în diferite grade şi momente, despre Italia, Franţa, Anglia, Germania? Încă mai evident devine acest lucru în privinţa Romei, ca să nu mai vorbim de Grecia.
Dacă am calcula consecinţele pe care le-a avut – şi le are – pentru Spania deficitara lectură şi intrarea în posesia operei lui Cervantes, am ajunge să descoperim consecinţe pe cît de neaşteptate, pe atît de neliniştitoare. Vor zice unii că nu contează; alţii s-ar bucura de acest lucru, gîndind că depăşirea condiţiilor proprii ale diferitelor ţări este un progres, un pas înainte către o condiţie umană superioară. Dar întrucît omul este circumstanţial, unica manieră de care dispunem pentru a fi europeni, occidentali, oameni, este să fim spanioli; şi aceasta este justificarea intrinsecă a patriotismului.
Partea proastă – falsă – a acestuia este exclusivismul, propriu tuturor naţionalismelor şi, în mod cu totul special, a naţionalismelor care îi afectează pe cei ce nu sunt naţiuni, ci altceva; Cervantes a fost spaniol fără fobii, plin de respect, politeţe şi entuziasm faţă de celelalte neamuri. A fost spaniol în mod liber cu toată libertatea, dar nu prin decizie sau alegere, ci iremediabil, cu bucuria de a fi aşa –cu toate că, atunci şi mai întotdeauna, a fi spaniol era şi o durere (păcăleala consta în a omite acest şi). A fi ceva în mod liber şi iremediabil în acelaşi timp, înseamnă acceptarea destinului, care în acest caz se numeşte vocaţie. Prin vocaţie a fost spaniol Miguel de Cervantes.

* * *

Să presupunem că l-ar citi cineva pe Cervantes, nu numai Quijotele, fără idei preconcepute. Se cufundă în Spania, cel puţin în Spania timpului său, cu o plenitudine incomparabilă. Nu e uşor să găseşti, în nici un alt timp, exemple echivalente. Există scriitori „liniari”; alţii, numiţi, cu un cuvînt echivoc şi foarte plăcut, „poligrafi”; iar alţii sunt, ceea ce este foarte diferit, cu totul altceva, multidimensionali. Aşa a fost Cervantes, într-o manieră extraordinară. Nu pentru că şi-ar fi spus părerea despre multe lucruri, ci pentru că le-a văzut şi trăit, le-a cuprins în opera sa: acolo se găsesc, fiecare la locul lui, în registrul lui, cu limbajul propriu.
Viaţa lui Cervantes, în ciuda stăruitoarei investigaţii acumulate, rămîne în mare parte necunoscută. Marea întrebare căreia s-ar dori să i se găsească răspuns este: cum îşi petrecea el zilele? Aproape niciodată nu aflăm, de la nimeni, care fusese sau era bilanţul cotidian, după ivirea aducătoare de noi iluzii a fiecărei dimineţi. Doar răspunsul la o asemenea întrebare ne permite să înţelegem gradul şi forma de fericire a fiecărei vieţi. În fiecare din etapele celei a lui Cervantes, oare ce configuraţie vor fi avut zilele lui? Nu există documente şi nici el nu ne-a explicat vreodată; putem doar să căutăm urme, să deducem, mai cu seamă concentrîndu-ne asupra personajelor sale.
Impresia mea este că Cervantes va fi simţit multă singurătate în mijlocul oamenilor. Este surprinzătoare absenţa persoanelor permanente de-a lungul vieţii sale; nici familia sa, nici Ana Franca, nici Catalina de Palacios. El absorbea prezenţa umană de la oarecare distanţă. Aviditatea lui faţă de formele de viaţă era evidentă, ca şi preocuparea dominantă pentru realităţile naţionale. Şi recurgea la o retragere reflexivă dar nu în primul rînd ideologică. Vieţi umane înlănţuite, reale sau fictive, întotdeauna imaginate, interpretate: aceasta este opera lui.
Acolo apar toate straturile sau nivelele societăţii spaniole ale timpului său şi, în oarecare măsură, ale locurilor legate de prezenţa Spaniei. Nu lipseşte decît America şi e interesant că, lucru dovedit, a vrut să plece acolo. Se presupune că pentru a găsi o slujbă; desigur, dar ar trebui să ne gîndim şi la alt motiv. Poate că a dorit să ajungă în America şi din curiozitate, pentru a o cunoaşte. Dacă îl comparăm pe Cervantes cu alţi scriitori, el pare mai „aventurier” decît majoritatea celorlalţi. Vreau să spun că mai puţin planificat, mai puţin stabilit, statornicit decît ceilalţi, care erau instalaţi în mănăstiri, în Universitate, la curte, în lumea literară sau a teatrului, în război, diplomaţie, în intrigile politice. Cervantes se „apropie” de multe lucruri, dar nu rămîne la ele, nu aderă la niciunul, evadează de fiecare dată. Viaţa lui a fost un permanent exerciţiu de libertate. Această mişcare de retracţie pe care Cervantes o face şi o repetă, luînd distanţă de fiecare dată, îi permite să dobîndească o viziune excepţională, ca amploare. Cunoaşte Spania ca nimeni altul. Ne interesează însă cum o ştie. S-ar putea vorbi, desigur, de „gîndirea” lui Cervantes, dar într-un sens care nu este cel uzual, pentru că nu este vorba în mod fundamental de „idei” – cu atît mai puţin de idei primite, ca rezultat al lecturilor – şi nici de o „doctrină”; este o gîndire vitală, care constă în a primi realitatea şi a-i da tîrcoale, dar nu numai în cap, pentru că nu se gîndeşte cu capul, ci în viaţă.
Astfel se explică de ce opera lui Cervantes, în partea ei cea mai interesantă, desigur, este „tîrzie”. Ceea ce a făcut Cervantes a fost să trăiască– şi nimic nu se face cu mai mari diferenţe de intensitate, chiar dacă acestea nu sunt luate în seamă aproape niciodată. A trăit şi a meditat la toate, ajunsese să ştie totul, ajunsese pînă „la capătul lumii”, al lumii pe care o străbătuse neobosit şi în multe direcţii. Ştia ce anume era Spania în complexitatea şi bogăţia ei, în diversitatea explorată an după an, o simţise şi îi împărtăşise soarta, durerile, pe dinlăuntru, nu cu o viziune panoramică, de pe un loc privilegiat. De aceea am pomenit de retracţie sau, dacă e preferabil, retragere: după ce fusese amestecat în toate, Cervantes se repliază în singurătatea sa, lasă un timp pentru sedimentare şi se pune pe scris.
Găseşte Spania în plenitudinea ei – tinereţea i se scurge între Mühlberg2 şi Lepanto – şi o lasă cînd se anunţă o preocupare, o oscilaţie în privinţa traiectoriilor posibile. De-a lungul timpului transpune toate acestea în cărţile lui, în formă narativă, care este forma radicală a raţiunii, lucru pe care Cervantes nu-l ştia, dar poate îl ghicea. A face un catalog al „ideilor” şi „opiniilor” sale ar fi inoperant şi nu prea interesant: nu ne-a spus ce anume înţelegea el prin Spania. A comunicat acest lucru în timp ce şi-l clarifica sie însuşi, în formă romanescă – în mod secundar, şi dramatică sau poetică.
În opera lui Cervantes se găseşte, transpusă literar, prin intervenţia raţiunii narative, multiplicitatea aproape inepuizabilă a formelor de viaţă spaniole, de la eroi pînă la pícaros, de la îndrăgostiţi pînă la hangii lacomi, hapsîni şi primitivi, de un prozaism pur, lipsiţi de orice deschidere către iluzie, în afara cărţilor cavalereşti; de la religia cea mai profundă pînă la cinism. Este prezentă acea grandoare a Spaniei, constitutivă, care este nu numai măreţia şi resursele ei, ci mai mult, proiectul ei: grandoare fără de care nu poate fi înţeleasă Spania acelui timp, iar cei care nu au văzut-o sau continuă să nu o vadă nu o vor înţelege niciodată. Dar nu mai puţin, Cervantes mai vede şi durerile, riscurile acelei Spanii, ceea ce ar putea şi ar trebui să facă şi ceea ce nu va face.
Pentru Cervantes, Spania este inalienabilă, iremediabilă, circumstanţa din care este făcută viaţa sa. Şi în acelaşi timp, în mod liber acceptată, iubită, cu un sentiment de solidaritate, fără potrivnicie. Nu reneagă Spania niciodată, nici măcar în forma, atît de spaniolă, a proferării de injurii sau a defăimării. Cititorul simte că lui Cervantes aşa ceva îi părea o frivolitate: destinul nu se discută, se acceptă şi este trăit ca o vocaţie.
Cine îl citeşte pe Cervantes lăsîndu-se în voia istorisirii sale, se umple de realitate. Se pomeneşte trăind în Spania acelui timp, absorbind-o prin toţi porii; de aceea este necesar ca textul să fie citit în sensul cel mai strict, mai înainte de orice. Astfel cititorul altei epoci descoperă că acea Spanie de la sfîrşitul secolului XVI şi începutul celui de al XVII-lea nu este „aceea a lui”, dar este a sa, o poartă înăuntrul lui şi dacă nu o posedă, atunci nu o înţelege nici pe aceea din timpul său, nu reuşeşte a fi pe deplin el însuşi.
Există autori care pot fi „rezumaţi”, reduşi la cîteva idei sau teze, la cîteva comentarii sau interpretări a ceea ce „au vrut să spună”. Pe Cervantes nu-l putem supune acestor operaţiuni fără a-l pierde. El trebuie să fie absorbit în imediateţea şi integritatea sa, pentru că aceasta este propria lui interpretare. Ar fi o eroare radicală să căutăm „intenţiile” lui Cervantes, scopurile lui ascunse. Unica manieră de a-l înţelege este să-l citim şi să facem cu realitatea sa ceea ce el a făcut cu realitatea Spaniei, să revenim mereu asupra ei; desigur, în toată viaţa noastră. Este ceea ce fac mereu, de mai mult de o jumătate de secol şi ceea ce am încercat să continui a face în această carte.

Prezentare şi traducere de Dana Diaconu

__________
1 Cîteva titluri: Historia de la filosofía, 1941; Introducción a la filosofia,, 1947; Antropología metafísica, 1970; La España real, 1976; España inteligible: razón histórica de las Españas, 1985; Miguel de Unamuno, 1943; Ortega. I. Circunstancia y vocación, 1960; Ortega. II. Las trayectorias, 1983; Una vida presente. Memorias, 1988–1989; La felicidad humana 1989.La educación sentimental, 1992; Razón de la filosofía, 1993; Historia de la filosofía, cu 29 de ediţii, din 1976, pînă în 2008.
2 Referire la anul naşterii lui Cervantes, cînd au loc multe evenimente istorice importante. Mühlberg este locul bătăliei cîştigate de Carol Quintul împotriva principilor protestanţi. (nota trad.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara