Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Antonio Gamoneda şi identitatea sa poetico-biografică de Dana Diaconu

Antonio Gamoneda, Claritate neostenită, Antologie,
traduceri, note şi prefaţă de Dinu Flămând, Cluj-Napoca, Eikon, 2012.

Apariţia editorială a traducerii din poezia lui Antonio Gamoneda (1931, Oviedo, Spania), de care cititorii au luat cunoştinţă dintro avanpremieră publicată de România literară, ne pune la îndemână antologia bilingvă cu titlul Claritate neostenită, excelent alcătuită de poetul şi traducătorul Dinu Flămând, cel căruia i se datorează şi tălmăcirea unor poeţi latino-americani din volumul 20 de poeţi latino-americani contemporani (Editura Dacia, 1983), însoţită de un temeinic studiu introductiv al reputatului hispanist Andrei Ionescu.
De data aceasta, traducătorul este cel care prefaţează textele traduse, cu o sugestivă caracterizare a scriitorului spaniol ca poet al suferinţei, şi introduce două comentarii ale acestuia privitoare la arta sa poetică, demersuri necesare pentru apropierea de o creaţie nonconformistă, cum este aceea a lui Antonio Gamoneda, apreciată azi ca fiind „una dintre cele mai personale din poezia actuală europeană”. O creaţie care a întârziat să fie (re)cunoscută în propria ţară, în mare parte şi pentru că poetul, astăzi octogenar, a preferat să rămână mai bine de jumătate de secol în perimetrul marginal al ţinutului natal (Oviedo şi León), nederanjat de inconvenientele statutului de provincial şi de distanţa faţă de mişcarea artistică de la centru. Abia, dar şi inevitabil, la anii deplinei maturităţi, ajunge în prim planul vieţii literare spaniole, odată cu primirea unor distincţii literare importante, culminând în 2006, cu Premiul Cervantes. Dobândeşte astfel consacrarea definitivă şi implicit notorietatea, cu avantajul republicării cărţilor anterioare în antologii definitive, dar şi cu repercusiunile perturbatoare pentru un artist concentrat asupra operei sale şi neinteresat de aspectele oficiale sau insituţionalizate ale literaturii.
Cariera literară a lui Gamoneda, începută în regimul franchist, s-a consolidat pe un făgaş propriu, sub semnul libertăţii cu toate riscurile asumate. Poetul este autodidact şi se consideră unul dintre acei creatori proveniţi, ca şi Cervantes, dintr-o „cultură a sărăciei … care se naşte chiar în interiorul lipsurilor şi oboselii”, „pentru cei lipsiţi de mijloace”, ceea ce nu-l împiedică să-şi desăvârşească pregătirea culturală, după cum o demonstrează cu prisosinţă scrierile sale originale, poezia şi eseurile. Prin gândirea sa poetică este un outsider, neaderent şi neîncadrabil, situat la distanţă chiar şi faţă de poeţii din generaţia anilor cincizeci, căreia, după criterii pur cronologice, i-ar aparţine. Departe atât de tendinţele literare care s-au perindat în vremea sa, formalismul, experimentalismul şi culturalismul, cât şi de aşa-numita „poezie a experienţei”, accesibilă, prozaică şi colocvială, Antonio Gamoneda a optat pentru o poezie a cunoaşterii, şi o „poetică a tăcerii”, ocupând în panorama poeziei actuale spaniole poziţia unui franctiror fidel crezului său poetic. „Eu respect, dar în acelaşi timp nu accept, nu sunt de acord cu această răspândită opţiune estetică, a realismului turnat într-un limbaj doar informativ despre care se spune că e «clar» sau «normalizat»”, mărturisea într-un interviu. Asemenea convingeri l-a alăturat altor poeţi valoroşi, ca José Ángel Valente, Claudio Rodríguez, Juan Eduardo Cirlot, Leopoldo María Panero, Juan Carlos Mestre, Andrés Sánchez Robayna, lăsaţi şi ei într-un con de umbră prin anii ‘80 – ’90 şi recuperaţi ulterior de critica ultimilor ani.
S-a spus despre poezia lui Gamoneda că ar fi influenţată de curentele avangardiste din Franţa – unde de altfel a stârnit interes din primul moment –, comentatorii invocând factura suprarealistă, dificultatea şi chiar ermetismul. De fapt, asemenea particularităţ i decurg din modul personal în care Gamoneda traduce în limbaj poetic propria experienţă de viaţă, aşa cum este percepută în fiinţa sa interioară şi recuperată din amintire. Poetul pare îndreptăţit să afirme că poezia sa are un conţinut realist, în virtutea literalităţii ei, adică a faptului că reproduce cu fidelitate tot ceea ce se petrece în conştiinţa şi în memoria sa.
Cititorul poate descoperi esenţa şi specificul acestei poezii în poemele selectate de Dinu Flămând, din volumele scrise şi publicate în perioada anilor 1961 – 2004 (Blues Castilian, Descrierea minciunii, Cartea frigului, Ard cele dispărute), şi reluate în antologia din 2010, Esta luz / Aceasta lumină. Reluarea înseamnă de fapt o rescriere, practică specifică şi constantă, pe care poetul spaniol o explică înr-un interviu recent ca fiind nu doar o simplă corectare a defectelor dintr-un ciclu poetic sau altul, ci consecinţa dorinţei sale de a interveni în textele anterioare pentru a da coerenţă ansamblului operei: „Mi-am căutat identitatea poetico-biografică pe calea selecţiei şi rescrierii. …am dorit să caut ca poezia mea să se poată integra unui singur tip de discurs, să poată fi văzută ca o singură carte”.
Preocuparea tematică obsedantă se dovedeşte a fi legată de problematica timpului, de care poetul nu se desprinde nici în cele mai recente scrieri ale sale, autobiografia Un armario lleno de sombra 2009 şi Canción errónea, 2012 (clasificata printre cele mai bune cărţi ale anului). Acestei teme majore i se subsumează subteme recurente cu substrat autobiografic (copilăria, natura specifică ţinutului leonez, existenţa cotidiană în aberaţia franchismului, când, spune autorul, „oribilul devine normalitate” iar copilul se naşte cu „condiţia oribilă”). Din subteranele unde dăinuie, „sedimentul amintirii” aduce la suprafaţă amintirea şi stimulează retrăirea trecutului prin mijlocirea percepţiei senzoriale (simt, văd sunt forme verbale recurente, în poeme în care predomină substantivele), care aduce lumina cunoaşterii în zonele ascunse, misterioase sau obscure ale existenţei. Expresia emblematică a acestei poezii a experienţei şi a ceea ce Gamoneda consideră a fi „gândirea sa poetică” este concentrată în amplul şi emblematicul poem Descrierea minciunii (o biografie „ascunsă” percepută ca fiind „cartea tranziţiei”), publicat în 1977 şi reluat în 1986. Scris din perspectiva noii perioade istorice a tranziţiei Spaniei spre democraţie, acest poem al suferinţei, construit oximoronic pe realitatea iubirii şi urii, a amintirii şi uitării, a strigătului şi tăcerii, conţine o viziune sui-generis asupra vieţii în regimul franchist, întro „ţară închisă”, „fără adevăr”, a minciunii, care înseamnă „ceea ce rămâne din adevăr”, un „reziduu al tăcerii”. Conectată nemijlocit la experienţa personală a trăirii, simţirii şi senzaţiei, expresia poetică păstrează spontaneitatea cu care revin amintirile, transpunândule fără vreo organizare sau explicaţie inutilă. „Eu nu explic nimic” atrage atenţia Gamoneda. Într-adevăr, poetul mizează pe sugestie şi simbol, pe polisemie şi ambiguitate, pentru a crea imagini poetice fragmentare şi dezordonate, a căror percepere se realizează pe cale emoţională şi nu raţională. Procedeul ilustrează iraţionalitatea specifică poeziei moderne care, după cum arată teoreticianul şi poetul spaniol Carlos Bousoño în cartea sa El irracionalismo poético. El símbolo (1979), recurge la simboluri produse printr-un lanţ de asocieri iraţionale pentru a produce emoţie în absenţa înţelegerii şi a explicaţiei raţionale.
Antonio Gamoneda ignoră convenţia şi în privinţa tiparelor formale. Considerând că poeticitatea există independent de acestea şi de genurile literare, îşi scrie poemele în versete, fără rimă, pornind de la ritm, factor fundamental de intensificare a expresivităţii, a capacităţii de sugestie, cu implicaţii semantice. El impune astfel cititorului un anumit tip de lectură, prin care, lăsându-se în voia acestui ritm, a imaginilor, senzaţiilor, chiar dacă înţelesul lor rămâne nedesluşit, să repete experienţa unei receptări „senzoriale”. Aceeaşi pe care autorul însuşi o întreprinde în procesul creaţiei şi o experimentase la auzul cuvintelor din cântecele blues şi spiritual ale jazz-ul nord-american, care deşi neînţelese, fiind într-o limbă străină, îi produseseră o profundă emoţie. După cum aflăm din comentariul lui Gamoneda intitulat Despre Blues castilian, acele cântece îi revelaseră propria sa înclinaţie pentru o abordare senzorială a universului exterior şi interior, „simţind semnificaţia”, întrun mod care ne aminteşte de aspiraţia lui Miguel de Unamuno către o artă poetică în care să fie posibil „a simţi cu gândirea” şi „a gândi cu simţirea”.
O astfel de poezie, de maximă fidelitate faţă de esenţa statutului său estetic, dar şi cu un incontestabil grad de dificultate, are în Spania o tradiţie glorioasă, în care se înscriu culteranismul gongorin şi conceptismul quevedian din Secolul de Aur, ca şi experimentele mai apropiate în timp ale poeziei pure şi avangardiste din prima jumătate a secolului XX, ilustrate de poeţii generaţiei de la 27, din aşa-numita Epocă de Argint.
Este o tradiţie care, absorbită în substanţa intimă a poemelor scrise de Antonio Gamoneda – de unde răzbate adesea în intertexte sugestive –, atinge maxima valorificare numai în complementaritate cu inovaţia. „Pentru mine, spunea poetul într-un interviu, singura manieră de a te afla cu seriozitate în tradiţie este să te situezi în vârful ei, făcând-o să avanseze, nu dând-o înapoi spre formele trecutului.”
Calităţile care singularizează poezia lui Antonio Gamoneda, forţa, profunzimea, concentrarea şi ambiguitatea, dau şi măsura dificultăţilor pe care le presupune transpunerea într-o altă limbă, în alt spaţiu cultural. Cu atât mai remarcabilă este presta- ţia traducătorului.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara