Numărul curent: 50

Comentarii Critice:
Antologia demnităţii scriitorului român de Ion Simuţ

Poate c| sună puţin prea patetic şi ciudat acest titlu, dar pentru a fi acceptat el trebuie pus în relaţie cu Antologia ruşinii, culegere de citate din scriitorii români contemporani care au scris texte omagiale închinate lui Ceauşescu sau regimului comunist, selecţie realizată de Virgil Ierunca în publicaţiile exilului (de pildă în "Ethos", nr. 2, 1975, p. 331-367, extrase aşezate în ordinea alfabetică a autorilor). M-am gândit adesea din 1990 încoace că s-ar cuveni să reflectăm într-un mod mai sistematic şi mai frecvent la scriitorii care nu s-au raliat regimului comunist, nu au devenit oportunişti, nu au profitat în nici un fel, nu s-au prostituat vânzându-şi independenţa de spirit. Desigur că până astăzi, la aproape douăzeci de ani de la Revoluţie (sau evenimentele din decembrie 1989, cu o sintagmă mai evazivă), s-au realizat adesea asemenea retrospective, întotdeauna însă parţiale. Nici eu nu voi putea alcătui aici o listă completă a scriitorilor români care au rămas demni, neatinşi în biografia şi în opera lor, de-a lungul celor 45 de ani de comunism românesc.

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au evidenţiat în comentariile de la microfonul "Europei libere", în publicistica lor de exil, de câte ori au avut prilejul, actele de curaj şi de demnitate ale scriitorilor români care s-au opus într-un fel sau într-altul regimului comunist. Nu am avea decât să conspectăm cărţile lor pentru a culege o mulţime de exemple de subversiune, disidenţă sau opoziţie. După 1989, critica literară din ţară a comentat alte asemenea exemple, care dovedesc că nu toţi scriitorii români au fost oportunişti şi penibil supuşi regimului comunist. Unii doar au evitat colaborarea, alţii s-au opus, au protestat şi au suferit ani grei de închisoare - situaţiile sunt foarte diferite. Ştiu că Uniunea Scriitorilor pregăteşte un monument închinat scriitorilor care au fost victime ale comunismului şi vrea să alcătuiască o listă cât mai cuprinzătoare. Dar eu, când mă gândesc la demnitatea scriitorului în comunism, mă gândesc nu numai la victime (adică la acei scriitori care au fost închişi, persecutaţi sau urmăriţi de Securitate), ci şi la acei scriitori care s-au salvat evitând impactul ideologic, tăcând şi scriind pentru sertar.
Sunt tentat să extind investigaţia şi pentru alte categorii de intelectuali, pentru a demonstra că demnitatea (adică moralitatea, independenţa de gândire, atitudinea critică sau numai evazionistă) a fost mult mai răspândită decât suntem dispuşi a crede. Politicienii democraţi din perioada antebelică (omorâţi în închisori), filosofii raţionalişti sau spiritualişti, dar antimarxişti, istoricii care au evitat istoria oficială, matematicieni, fizicieni, ingineri etc. etc. trebuie adăugaţi scriitorilor, pentru a vedea, a avea revelaţia coloanei vertebrale a acestei naţiuni.
Fenomenul oportunismului şi al colaboraţionismului nu poate fi negat şi nu trebuie ascuns sau relativizat, dar e profund nociv să fie absolutizat. Acuze grave au fost aduse de către Paul Goma întregii bresle a scriitorilor: din punctul său de vedere nimeni nu are conştiinţa curată, toţi sunt compromişi. Vehemenţi fără discernământ au fost îndeosebi doi publicişti-scriitori: Ion Cristoiu şi Cristian Tudor Popescu. Acesta din urmă a publicat editorialul Mari scriitori, mari ticăloşi, reluat în volumul său de publicistică Timp mort (Ed. Polirom, 1998, p. 11-16), cu pretenţia de a discredita întreaga breaslă. Opinia lui Cristian Tudor Popescu îşi construia un insidios caracter de generalitate, pornind de la trei cazuri notorii. Iată silogismul publicistului: "1. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari scriitori români. 2. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari ticăloşi români. Iar tragedia acestei naţii stă în faptul că între aceste două afirmaţii nu există contradicţie" (p. 11-12, în volumul lui Cristian Tudor Popescu Timp mort). Există o singură mare greşala în logica acestei demonstraţii: în omologia celor două afirmaţii numerotate ca premisele unui raţionament constă tragedia celor trei scriitori, nu tragedia unei naţiuni. E falsă concluzia dedusă din premisa că dacă o naţiune are trei, zece sau o sută de ticăloşi, acea naţie ar fi în întregime coruptă şi pierdută. Iată de ce cred că e absolut necesar să punem pe două coloane antologia ruşinii şi antologia demnităţii: pentru a vedea cât e de mare (sau de mică) rezistenţa morală, partea bună, necoruptă, neticăloşită, a acestei naţiuni.

Toată lumea ştie că lista oportuniştilor recrutaţi din rândul scriitorilor interbelici e mult mai mare. Nu o mai reconstitui, pentru că nu acesta e scopul meu. Mă interesează cealaltă listă, a scriitorilor demni. Voi pune în paranteză anul în care au murit, pentru a da o idee de supravieţuirea lor în condiţiile regimului comunist. Dacă ar fi să sistematizez pe categorii, aş distinge următoarele situaţii: 1. disidenţii şi oponenţii anticomunişti; 2. exilaţii; 3. evazioniştii sau indiferenţii; 4. victimele regimului comunist; 5. cei care nu au fost membri ai PCR. Mă voi referi numai la câteva situaţii.

V. Voiculescu (1963) şi Lucian Blaga (1961) sunt numele mari care pot fi contrapuse imediat marilor oportunişti. L-aş adăuga pe Mircea Vulcănescu (mort în 1952 în închisoare), pentru a alcătui o triadă puternică de contrapondere. Alături de ei sunt mulţi alţii, ignoraţi de regim, dar - atenţie la acest aspect! - ignorând ei înşişi regimul, fie că au mai scris, fie că nu, fie că au fost reeditaţi în timpul vieţii lor, fie că au murit total uitaţi: Ion Barbu (1961), Ion Vinea (1964), Adrian Maniu (1968), Hortensia Papadat-Bengescu (1955), Ionel Teodoreanu (1954), Dan Botta (1958), Ion Marin Sadoveanu (1964), Radu Stanca (1962), Emil Botta (1977). Dintre criticii vechi, rămaşi în umbră, i-aş aminti pe D. Caracostea (1964), D. Popovici (1952). Am selectat aici, într-o primă listă, numai scriitori importanţi care nu au nimic compromiţător în biografia lor de după 1945 şi nimic comunist în opera lor. Demnitatea biografiei este dublată de demnitatea operei. Dacă nu mă înşel, cu excepţia lui V. Voiculescu şi a lui Mircea Vulcănescu (cred că, totuşi, şi a lui D. Caracostea), nici unul dintre aceşti scriitori demni nu a fost închis. Ar merita să reflectăm la fiecare caz, dar nu e aici locul. Evazionişti notorii din generaţiile următoare sunt de notat cel puţin poeţii Dimitrie Stelaru, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Mihail Crama, Tudor George, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Constantin Abăluţă, Sorin Mărculescu, prozatorii Alexandru George, Radu Petrescu şi alţi câţiva - a căror biografie şi a căror operă nu au nimic de-a face cu comunismul. Optzeciştii au şi ei o decenţă exemplară în a nu se lăsa contaminaţi de comunism în nici un fel. Nu dau decât câteva exemple: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Gabriel Chifu, Ioan Groşan, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Ion Mureşan, Marta Petreu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Stelian Tănase, Alexandru Vlad, Horia Ursu, Dan Stanca, Petru Cimpoeşu etc. - adică, nu întâmplător, cei mai importanţi scriitori ai generaţiei.
O altă listă ar fi aceea a scriitorilor victime ale regimului comunist, prin persecuţii politice. În lista anterioară am amestecat puţin criteriile (voiam să-i pun acolo numai pe evazionişti), atunci când i-am notat pe V. Voiculescu şi Mircea Vulcănescu, care ar trebui să deschidă această a doua listă, a celor arestaţi, închişi, persecutaţi, exilaţi. Nu i-aş include aici pe Radu Gyr, pentru prima lui vină (mort în 1975, prima lui detenţie se datorează apartenenţei la legionarism), şi Nichifor Crainic (1972), pentru că ei vin dinspre extrema dreaptă interbelică. Dar, după V. Voiculescu şi Mircea Vulcănescu, l-aş aşeza pe Petre Pandrea (1968), un caz interesant de disidenţă de stânga, critic acerb al comuniştilor români. Am răspuns cu câteva săptămâni în urmă, tot în această pagină, la întrebarea A existat disidenţă înainte de Paul Goma? şi am invocat atunci cazurile unor scriitori condamnaţi la moarte pentru literatura lor anticomunistă: Victor Valeriu Martinescu, Păstorel Teodoreanu şi Radu Gyr (închis a doua oară şi condamnat la moarte pentru poemul care îndeamnă la răzvrătire Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane). Un caz exemplar îl reprezintă poetul Constant Tonegaru (mort în 1952). Aproape toată lumea o uită pe eseista Alice Voinescu (1885-1961), arestată în 1951 pentru ceea ce s-a considerat a fi o mişcare de rezistenţă prin conferinţele clandestine organizate de Petru Manoliu (1903-1976), ambii refugiaţi într-un exil interior şi în traduceri. Alex Ştefănescu are în Istoria... sa o secţiune amplă dedicată scriitorilor arestaţi (p. 26-34), din care extrag următoarele nume: N. Carandino, Petru Caraman, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Ion Caraion, Anatolie Paniş, Romulus Dianu, George Ivaşcu, Ovidiu Papadima, Ovidiu Cotruş, Al. Ivasiuc, I. D. Sîrbu, Ştefan Aug. Doinaş, Marcel Petrişor, Leonid Dimov, Petre }uţea, Constantin Noica, N. Steinhardt, Vladimir Streinu, Sergiu Al. George, Al. Paleologu, Valeriu Anania, Ernest Bernea, Olga Caba, Georgeta Cancicov, Radu Cioculescu, C. Ciopraga, Cella Delavrancea, Anton Dumitriu, Sergiu Filerot, Ion Frunzetti, Marcel Gafton, Sergiu Grossu, Emil Gulian, Pan Halipa, Al. Marcu, Pericle Martinescu, Teohar Mihadaş etc. Un dicţionar cuprinzător este Victimele terorii comuniste, realizat de Cicerone Ioniţoiu, din care am putea extrage o listă impresionantă de scriitori, filosofi, istorici etc. Mergând pe firul disidenţei spre ultimele două decenii ale regimului comunist, trebuie să-i notăm, între cazurile cele mai prestigioase pe Paul Goma, Dumitru }epeneag, Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, la care trebuie să adăugăm situaţiile celor dinafara literaturii (Gheorghe Ursu etc.).

Exerciţiul merită făcut, pentru o completare a listei şi documentaţiei concrete a fiecărui caz, pentru că el ar arăta convingător amploarea fenomenului de rezistenţă intelectuală, morală şi politică la comunism. Două lumi morale paralele, ireductibile, coexistă: comunismul şi rezistenţa la comunism, cu diferenţe de amplitudine, fluctuaţii de intensitate a vieţii intelectuale şi investiţii afective de semn contrariu. E o dovadă de obtuzitate sau de rea-voinţă să o vezi numai pe una dintre ele. S-ar părea că astăzi persistăm în a vedea mai bine pe profitorii comunismului decât pe cei care l-au subminat, au creat o alternativă, oricât de firavă sau de discretă, păstrând o tradiţie de profunzime a libertăţii de creaţie, a raţionalismului şi a spiritului critic. Există, în mod ciudat, o mai mare satisfacţie în a negativiza integral un trecut mult mai complex (o demonizare fără exorcizare) decât în a distinge părţile lui pozitive, durabile, constructive, salvatoare.