Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Anna Ahmatova: RECVIEM 1935-1940 de Aureliu Busuioc


În iunie se împlinesc 120 de ani de la naşterea, într-una din suburbiile Odessei, în familia unui ofiţer superior de Marină, a Anei Gorenko, care va deveni foarte repede sub pseudonimul Ahmatova cea mai mare poetesă pe care Rusia a dăruit-o omenirii.

Sunt prea zgârcite rândurile pe care le poate oferi această pagină pentru o cât de succintă biografie. Este vorba de un roman, asemănător prin tragismul şi măreţia lui cu biografiile marilor scriitori ruşi, exterminaţi de regimul totalitar comunist - Gumiliov, Mandelştam, Pasternac, Blok, Zoşcenco...

Începând cu anul '22, poezia ei se află mereu în colimatorul organelor represive sovietice, gloria câştigată în rândurile colegilor şi a cititorului alternând cu brutalele şi tendenţioasele intervenţii ale cenzurii, şi culminând cu istorica - mai bine zis - isterica hotărâre a parti­du­lui (prin - Jdanov!) de a lichida Poetul.

Iată ce scrie, după prăbuşirea colosului sovietic, poetul Mihail Dudin, unul dintre admiratorii şi ucenicii Anei Ahmatova: " Slava stătea mereu la uşa ei şi poetesa nu că nu o lăsa să intre, pur şi simplu nu-i dădea prea mare importanţă... Îi închinau poezii Blok şi Pasternak. Cei mai buni artişti ai vremii îi pictau portretele, şi realiştii şi ultramoderniştii... Ea era necesară vremurilor, iar vremurile îi erau ei trebuincioase sub toate formele de manifestare. Privirea ei trează asupra timpului nu-i altera nicicum părerile şi bunul gust..."

Marea ei tragedie a început în 1935, o dată cu arestarea şi condamnarea (efectiv la moarte) a fiului ei şi al fostului soţ - Gumiliov, executat "spre luare aminte" după răscoala marinarilor din Kronştad. Ştiau prea bine bolşevicii că omorând fiul ucizi şi mama. Pedeapsa fiului comutată la cinci ani de lagăr este reluată în 1949, de data aceasta urcată la 25 de ani, şi casată la ceva timp după moartea lui Stalin.

Recviemul a fost scris între aceste două date, dar adus la cunoştinţa publicului cititor abia în 1987, în timpul "perestroicii" lui Gorbaciov.

A părăsit lumea aceasta, atât de nedreaptă cu ea, în anul 1966, ducând în mormânt şi incitanta taină a iubirii ce i-a unit pentru o vreme destinul cu cel al marelui Modigliani....




În loc de prefaţă

În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori.

Odată cineva "m-a recunoscut". Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă):

- Puteţi descrie toate acestea?

Răspunsul meu:

- Pot.

Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.

1 aprilie 1957, Leningrad


Nu, nu cer străin mi-a fost tutorul
Şi nu zbor străin m-a scos din foc:
Eu am fost atunci cu-ntreg poporul,
Unde-a fost şi el în nenoroc.

ÎNCHINARE

Munţi se năruiesc de-aşa durere,
Fluvii grave cursul şi-l opresc,
Dar sunt ferme porţile tăcerii,
"Gropi de lup" - în dosul lor - puzderii,
Şi-un alean neviu, nepământesc.
Pentru unii - însorit zenitul,
Pentru alţii - briză la fereşti,
Pentru noi - nimic. Doar ruginitul
Scârţâit de chei şi bocănitul
Trufaşelor cizme soldăţeşti.
Ne sculam ca pentru liturghie,
Traversam oraşul câinoşit,
Ne-adunam stafie cu stafie
Să sorbim pe Neva cea pustie
Al speranţei cântec răguşit.
I s-a spus sentinţa. Se mai ţine.
Şi deodată urlă tremurând,
Cum i-ar smulge inima un câine,
Cum ar biciui-o un oricine.
Dar se duce... Singură... Căzând...
Unde-mi sunt azi soaţele cu care
Am trăit doi ani de iad tocmit?
Unde zac? Prin ce Siberii oare?
Discul lunii cum li se năzare?
Lor acest adio îl trimit...

Martie, 1940


INTRODUCERE

Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Cînd netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,

Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.

Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...


I

Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Ş pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...

1935, toamna, Moscova


II

Lin e Donul prin stuhac.
Luna spelbă dă-n iatac,

Dă zurlie şi-a deochi,
Vede-o umbră - numai ochi.

Bolnavă-i femeea cea,
Singurică, singurea,

Omu-n groapă, fiu-n laţ:
Domnului să vă rugaţi...

III

Nu, aceasta nu-s eu, chinuri îndură o alta.
Eu n-aşi şti să rezist, iar ceea ce s-a-ntâmplat

Să rămână sub negre linţolii
Şi luaţi felinarul de-aici,,,
E noapte.


IV

Să-ţi fi spus cineva, nesălbatecă
Cu amicii tăi cum erai,
Păcătoasă un pic, fluturatecă,
Ce destin te aşteaptă încai:
Cum vei sta a trei-suta, cuminte,
Lângă gherla din Leningrad,
Şi cu lacrima ta cea fierbinte
Vei topi al gheţii răsad.
Cum se clatină plopu-nchisorii
Şi-n celule, zdrobite se sting
Vise caste şi vieţi iluzori....

1938


V

De şaptespre-ce luni curat
Te chem la casa ta,
Şi gâdelui m-am prosternat,
Tu - fiu şi spaimă-a mea.
Ce-i fiară, om - nu mai pricep
Şi nu ştiu să deznod
Arcanul tragic şi sirep
Izbind spre eşafod.
Şi numai flori - buchet arzând,
Şi tămâier cadelniţând,
Şi paşi spre undeva,
Şi-n ochi mă cată înţelept
Să-mi pro-rocească moartea drept
O uriaşă stea.


VI

Zile trec,- uşoare-n pene,
În celula ta strivit,
Fiule, cum te-au privit
Albe nopţi leningrădene?
Iar acum cum te privesc:
Cu ochi rece ca şoimarul,
Şi îţi pregătesc Calvarul,
Şi de moarte îţi vorbesc?

1935, Primăvara

VII


VERDICTUL


Şi-a căzut, de piatră greu, cuvântul
Peste pieptul meu ce mai pulsa.
Nu-i nimic. Ştiam deznodământul.
Am s-o scot la un liman cumva.

Câte griji am astăzi să mă pască:
Tot ce-i amintire să zdrobesc,
Sufletul să-l fac să împietrească,
Iarăşi să învăţ cum să trăiesc...

Că de nu... Îşi prăznuie fiesta
Vara cu alaiu-i azuriu.
Presimţeam demult finalu-acesta:
Zi cu soare şi cămin pustiu...

1939, vara,


Casa de pe Fontana


VIII

CĂTRE MOARTE


Oricum, dar vei veni. De ce nu chiar acum?
Eu te aştept. Sunt la strâmtoare.
Lumină nu-i. Deschisă-i şi uşa dinspre drum,
Poftim, cum simplă eşti şi mare.
Ia chipul care-l vrei, ia forma ce te-ar vrea:
Obuz cu miezul de otravă,
Ori ia castetu-n mâini, ca un bandit sadea,
Ori maladia cea mai gravă.
Ia haina unui basm de tine inventat,
Povestea care toţi o-ngaimă:
Azurul unei şepci pe-o tidvă de soldat
Şi şeful casei alb de spaimă.
Eu nu mai vreau nimic... În val, pe Enisei
Polara stea lumina-şi curmă
Şi ochii lui albaştri, lucind în ochii mei
Îmi taie groaza de pe urmă...


19 august, 1939


Casa de pe Fontana


IX


Demenţa-n jocul ei îngust
Pe jumătate suflet umbră-i,
Şi vin de foc îmi dă să gust,
Să mă îmbie-n valea-i sumbră.

Şi-am înţeles că mai demult
Victorios îi e asaltul,
Şi că delirul mi-l ascult
Cum nu ar fi al meu, ci altul,

Că n-am să pot din braţu-i dur
Să iau tot ce mi-i drag cu mine,
(Oricât m-aşi zbate s-o conjur,
S-o-mbun cu lacrimi şi suspine):

Nici ochii fiului privind
Ca două spaime împietrite,
Nici porţile-nchisorii, când
În urmă-i s-au închis cumplite,

Nici mâinile atât de reci,
Nici norii, plutitoare turmă,
Nici paşii lui, pierind pe veci,
Şi nici cuvântu-i de pe urmă....

4 mai, 1940

X


RĂSTIGNIREA

Nu mă boci, maică,
Cum zacu-mi în raclă.

1

Ceas nalt slăvit-au îngerii cei repezi,
Şi prins-au ceru-n foc a-mboboci.
El Tatălui i-a spus: "De ce mă lepezi?" :
Iar Mumei sale: " O, nu mă boci!..."


2


Magdalena se zbătea pierdută,
Ucenicul drag părea-mpietrit,

Iar la Muma unde sta tăcută,
Nimeni a privi n-au îndrăznit.


EPILOG


1


Eu am văzut cum feţe se diformă,
Cum de sub gene spaima cată mut,
Cum aspre pagini scrise-n cuneiformă
Lipeşte chinul pe-un obraz bătut.
Cum plete negre, castanii sau blonde
Trec în argint, şi într-o clipă trec,
Cum pier surâsuri vii de Gioconde
Şi tremură ca varga râsul sec.
Şi nu mă rog doar pentru mine, una,
Ci pentru toate cele, câte-am stat
Şi-n arşiţă, şi-n ger, când crapă luna,
Sub zidul roşu, orb şi încruntat.


2

Se-apropie ceasul memoriei, viu,
Vă caut pe toate, vă mângâi, vă ştiu:

Pe tine, ce ştirea pe braţu-mi te-a frânt,
Pe tine, ce nu mai păşeşti pe pământ,

Pe tine, frumoasă, ce-ai zis la mojici:
" Eu vin ca acasă la ocnă, aici".

Chema-le-aşi pe nume pe toate ce-au fost,
Dar ei mi-au rupt lista, n-o ştiu pe de rost.

Lor - negru linţoliu şi larg le-am ţesut
Din vorba ce-au spus-o cu glasul scăzut.

Cu ele-s într-una în cugetul meu,
Eu n-am să le uit nici în ceas şi mai greu.

Ci gura prin care mai strigă-un popor,
De-o fi să mi-o-nchidă al zbirilor for,

Să strige chiar ele, cuvânt cu cuvânt,
Atunci când va fi să cobor în mormânt.

Iar dacă în ţara aceasta, cândva
Statuie să-mi nalţe poporul ar vrea,

S-o nalţe! Dar bronzul cel veşnic solemn
Nu-l urce acolo - atât îi îndemn:

Acolo, alături de-al mării tumult -
Cu marea am rupt legătura demult,

Şi nici lângă trunchiul din parcul regal
Cu umbra iubirii chemând sub portal,

Ci lângă-nchisoare, aici, unde-am plâns
Trei sute de ore cu dorul nestins,

Aici, ca şi-n moarte să-mi bată ursuz
Al dubelor negre vacarm în auz,

Şi vaietul porţii cu gratii, scrâşnind,
Şi urletul greu al bătrânei căzând..

Şi fie ca neaua topindu-se-ncet,
Din geana de bronz să coboare-n nămet.

Şi-ai ocnei porumbi gângurească duios,
Şi nave plutească pe Neva, în jos...

1940. Martie