Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Anna de Ludmila Stern

Scriitoarea Ludmila Stern este profesor la Universitatea Brandeis, SUA. Născută la Leningrad, URSS, a absolvit Facultatea de Geologie din Institutul de Mine, iar doctoratul l-a susţinut la Universitatea din acelaşi oraş. A lucrat ca geolog, conducător de proiect, iar în 1976 a emigrat în SUA. Locueşte în Boston, Massachusetts.
A publicat şapte cărţi în rusă, două în engleză, una în italiană şi numeroase povestiri în limba americană şi rusă. Săptămânal susţine la radio programul „O jumătate de ceas cu Ludmila Stern” pentru ascultătorii din SUA şi Canada. Adesea este prezentă şi la programe de radio din Moscova, St. Petersburg sau Londra (BBC).
Prima carte, în rusă, a publicat-o în 1980, New York, după care au urmat, în italiană, „I Dodici Collegi”, Sellerio, Palermo, 1987, „Leaving Leningrad” (Părăsind Leningradul), în engleză, la University Press of New England, NH, 2001. Următoarea carte, „Gustul pentru schimbarea locului”, apărută deja într-a doua ediţie, în rusă, la Ed. Nezavisimaya gazeta, Moscova, 2003, este şi în ultimii ani în dezbateri publice, în presă şi întâlniri de profil literar. În anul 2004 publică în engleză „Brodsky: A Personal memoir” la Baskerville Publiskers, Fort Warth, TX.
În continuare, fragmente din cea mai recentă proză scurtă a Ludmilei Stern, publicată anul trecut în revista literară „Zvezda” (nr.9/2010, cap. „Oameni şi destine”) şi intitulată „Anna”. Aici cititorul român poate afla şi despre soarta unui ofiţer şi profesor universitar român ce şi-a împărţit lumina vieţii şi negura neîmplinirii dragostei cu speranţa nestinsă şi disperarea Annei, o rusoaică din sudul Ucrainei.

(...)

Anna Petrovna Poreţkaia, cu numele de fată Komarovţeva, s-a născut în 1914, cu o lună înainte de începutul Primului Război Mondial, în satul Petropavlovka (azi Tarasovka) din raionul Pologovski, regiunea Zaporojie, într-o familie de agent veterinar. Părinţii ei nu erau deosebit de instruiţi, dar se deosebeau prin bunătatea şi înţelegerea celor din jur. Mama ei a crescut patru copii ai soţului din prima căsătorie. Ania era unicul lor copil comun. Nici nu împlinise patru ani când a început revoluţia şi Războiul civil, dar ea spunea că-şi aminteşte multe întâmplări din acele timpuri. (...)
Terminând cursurile pregătitoare şi trecând cu succes de examenul de admitere, Anna s-a înscris la Institutul Juridic. Aici erau trei facultăţi: Drept administrativ, Drept procesual, Drept în reeducarea prin muncă. Ce fel de specialişti devin studenţii acestor trei facultăţi, pe Anna n-a interesat-o în momentul alegerii profilul profesional. A scris în cerere „Drept de reeducare prin muncă”, pentru că-i plăcea uniforma de la această facultate – fustă albastră şi bluză cu petliţe maronii. Ei îi venea bine această uniformă. Dar peste două luni, apreciindu-se „naivă şi proastă fără minte”, Anna a priceput: la RM se pregătesc studenţi pentru a lucra în lagărele de muncă. Perspectiva de a lua parte la faptele de pedepsire a deţinuţilor era de neacceptat pentru Anna, aşa că a trecut la Facultatea de Drept procesual. Acolo se pregăteau viitorii avocaţi „dar spre regretul meu, – râdea Anna – studenţii acestei facultăţi nu aveau uniformă, însă eu am purtato până la sfârşitul anului pe cea de la RM”. (...)

În anul 1939 Anna Petrovna a fost avansată. A fost transferată din procuratura de raion la secţia de cercetări din Procuratura U.R.S.S. Şef direct îi era procurorul general Andrei Ianuarievici Vîşinski, o figură sinistră şi contradictorie. Cu voce şoptită, el era numit Andrei Jaguarievici. Călău crud şi neînduplecat, dar totodată un om instruit şi erudit. Contemporanii lui afirmau că era o personalitate charismatică, adăugând că „avea un farmec neverosimil de control şi totul îi era îngăduit”. Iată ce scriau despre Vîşinski juriştii ce lucraseră cu el: „Avea un stil riguros, lipsit de politeţe, convingerea iniţială în vinovăţia celor cercetaţi, faţă de care exprima deschis dispreţul. Vîşinski era modelul de urmat pentru preşedintele «Tribunalului poporului» din Germania nazistă, Roland Freisler”.
Şi iată cum Anna Petrovna, sub şefia unui astfel de superior, a preluat în cercetare dosarul mamei legendarei aviatoare Marina Rascovaia. Acum rar se mai aude ceva depre această eroină- pilot, dar acum şaptezeci de ani numele Marinei Rascovaia, Erou al Uniunii Sovietice, cu record mondial de distanţă în zbor, se auzea peste tot. Întreaga ţară îi urmărea zborurile, ziarele tipăreau orice ştire despre ea, pionierii vroiau să-i urmeze exemplul.
Anna Petrovna, examinând dosarele multora, condamnaţi pe articolul 58, a descoperit că ei erau calomniaţi de către mama Marinei Rascovaia. Cum se ştie, articolul 58 din Codul Penal al R.S.F.S.R era unul dintre cele mai sinistre articole din acel cod. Acest articol cuprindea crime contrarevoluţionare, trădarea de patrie, spionaj, prejudiciu puterii militare, dezvăluirea secretelor de stat, fuga în străinătate, ce se sancţionau cu pedeapsa capitală – împuşcarea sau, în prezenţa circumstan- ţelor atenuante, detenţie 25 ani şi confiscarea averii. Demascarea mamei unei eroine era atunci tare riscantă acţiune. Cu toate acestea, Anna Petrovna a demonstrat că mama pilotului erou Rascovaia suferea de psihoza „duşmăniei”. Ea scria delaţiuni cu semnătură proprie despre vecinii de locuinţă, despre prietenii proprii şi cei ai Marinei, despre cunoştinţe şi despre prietenii cunoştinţelor, şi datorită acestor activităţi ale ei peste o sută de oameni au fost închişi în lagăre. Ania a stat de vorbă de mai multe ori cu Marina Rascovaia, cu unii dintre cei calomniaţi de mama acesteia, cu medici-psihiatri. Aşa a reuşit ea ca mama Marinei Rascovaia să fie diagnosticată drept psihopată. Ca urmare, aproape toţi condamnaţii pe baza calomniilor acestei mame de eroină să fie eliberaţi din lagăre şi să fie scăpaţi cu viaţă.
Dar astfel de minuni au fost puţine. Din Dosarele condamnaţilor pe articolul 58, Anna a cunoscut grămezi de delaţiuni şi puneri în fapt a hotărârilor aşa zisei „troici” de condamnare la moarte, cusute la dosarele de acuzare. Anna-mi povestea: „Simţeam că-nebunesc: n-aveam somn şi am căzut într-o asupritoare, cum i se spune acum, depresie clinică. În viaţa mea nu am mai trecut printr-o aşa îngrozitoare perioadă ... Ba, poate mai îngrozitoare au fost execuţiile evreilor la Berdiansk câţiva ani mai târziu. Lucrul devenise insuportabil pentru mine. Am părăsit procuratura şi m-am mutat la Institutul de Drept. Aici, după un stagiu de doi ani, m-am înscris la doctorat”.
Cursurile de masterat trebuiau să înceapă în toamna lui 1941. Pe ziua de 6 iunie a acelui an Anna a plecat în concediu la părinţi la Berdiansk. (...)

Berdianskul a fost bombardat pentru prima dată pe 5 octombrie. Au căzut bombe şi peste spital, şi peste minunata clădire a vechii sinagogi. Pe străzi – cadavre de oameni, – iar „vârfurile” – şefii oraşului – părăseau înfricoşaţi oraşul. Anna ar fi vrut să plece cu părinţii şi cu sora mamei la Melitopol. Tatăl era în cărucior de invalizi. Când s-a apropriat de podul de cale ferată a zărit un câmp nemărginit acoperit de militari împrăştiaţi, care cum, în retragere de la Melitopol. „Întorceţi-vă acasă, Malitopolul este ocupat de nemţi”, – le-a spus un soldat din apropriere. Peste două zile, pe 7 octombrie, nemţii au ocupat Berdianskul, şi peste încă cinci zile, pe 12 octombrie, li s-au alăturat şi unităţi româneşti. Oraşul a fost divizat în zonele de ocupaţie. Aşa a început ocuparea Berdianskului, ce s-a prelungit pe 710 zile.
Pe durata ocupării, în oraş au apărut câteva lagăre de concentrare, în care, în condiţii neomeneşti, erau deţinuţi prizonieri de război. Peste şase mii de evrei, printre care şi trei mii cinci sute de copii au fost chinuiţi şi împuşcaţi. Hitleriştii au trimis de aici în Germania la muncă unsprezece mii cinci sute de oameni. Din cei zece mii de combatanţi din Berdiansk, plecaţi pe front, s-au întors acasă două mii.
În primele zile de ocupaţie Anna cu părinţii înnoptau la sora mamei, la marginea oraşului. Casa ei era pe deal. Din fereastră puteau vedea prizonierii, Armata roşie: dezarmaţi, dezbrăcaţi, desculţi. Erau însoţiţi de nemţi cu casca pe cap, iar în urma coloanei, ca la paradă, motociclişti. Anna-mi spunea că şi după cincizeci şi cinci de ani este cuprinsă de fiorii pierderii casei, a patriei, a existenţei proprii. Aceste tablouri chinuitoare o urmăresc în timpul nopţilor fără somn. (...)
Cu timpul, în oraş au început să acţioneze grupuri de diversiune antifascistă. Anna fără să stea mult pe gânduri participa la acţiunile organizaţiei clandestine de partizani.
Riscându-şi viaţa, lipea noaptea afişe şi făcea propagandă, mergea prin case, convingea pe locuitorii oraşului Berdiansk să creadă în victorie. „Aceste convorbiri cordiale – îşi aminteşte ea –, aproape să îi aducă un glonţ în cap. Sunt recunoscătoare lui Fadeev pentru «Tânăra gardă». Deşi cartea-i scrisă prost şi la cererea C.C., aproape totul în ea este adevărat. În fiecare oraş, cum ştiu eu, erau celule şi grupuri clandestine”. (...)

Cândva Anna a trecut pe la prietena Nada. Tatăl acesteia era artist plastic cunoscut şi locuiau într-o casă mare, frumoasă. La ei, în această casă, mai locuiau doi ofiţeri români. „Când am ajuns eu acolo, îşi aminteşte Anna, - amândoi erau acasă. Unul dintre ei, după grad locotenent major (sic) Teodor Bălănică, m-a întrebat în nemţeşte, ce limbi cunosc. I-am răspuns «Rusa». – «Şi mai care?» – «Nemţească, însă cu dicţionarul». M-a mai întrebat ce pregătire profesională am. I-am răspuns: «Juridică», n-avea sens să-i ascund adevărul, toată lumea din oraş ştia. Eu eram singura dintre cele de seama mea din Berdiansk realizată”. El dădea din cap, arătândumi prin expresia feţei o stimă exagerată, şi într-o rusă tare stricată m-a întrebat: „Dar franceza? Dar codul lui Napoleon? Dar dreptul roman?”
Anna n-a intrat în discuţie şi a plecat imediat. Dar a recunoscut în mod sincer că faţa lui vioaie de om inteligent a impresionat-o şi câteva zile nu şi-a scos-o din cap. După o săptămână a venit Nadia ca să spună că Bălănică vrea să facă limba rusă cu Anna şi că va plăti lecţiile. „Mi-amintesc cum mi s-a urcat sângele la cap. Acasă i-am spus mamei că un ofiţer român vrea să înveţe limba cu mine pe bani. Mama s-a înfuriat de-a dreptul. M-a făcut târfă şi saltea nemţească... «Ruşinos! Dacă-ndrăzneşti o singură dată să te duci la Nadia, nu te mai primesc în casă». Eu n-o mai văzusem niciodată aşa de mânioasă şi i-am transmis Nadiei că nu mă voi ocupa de Bălănică.”
După asta Anna şi Nadia l-au întâlnit la teatru, mai precis la ieşire din teatru. În Berdiansk veniseră superiori nemţi, iar localnicii primiseră îndrumarea să meargă la spectacol ca să înfăţişeze „o viaţă paşnică, normală”. Când au ieşit din teatru, s-au legat de ele nişte nemţi beţi, erau şase. Luau fetele la braţ şi încercau să le tragă din drumul iluminat. Anna şi Nadia se opuneau cum puteau. Şi dintr-o dată a apărut Bălănică, a urlat şi soldaţii le-au lăsat în pace. Iar după câteva zile a venit Nadia să spună că domnul ofiţer o roagă pe Anna să vină urgent la el, dar singură. Anna a întrebat: „Ce, e aşa de nerăbdător să înveţe limba rusă?” Nadia a mormăit: „Nu te juca. Du-te, când ţi se spune, şi mai repede”.
Anna a sosit, iar Bălănică i-a spus că el ştie sigur că zilele ce urmează va fi arestată, aşa că mai bine ar fi să se ascundă. „Administraţia ştie că aţi tipărit şi aţi lipit în cursul nopţilor afişe prosovietice”. Şi a mai adăugat că ea trăncăne cam mult, şi că are mulţi duşmani în oraş şi în poliţia ucraineană. La plecare, el i-a spus „De mă vedeţi pe stradă, să nu cumva să-mi daţi bună ziua. Să treceţi pe partea cealaltă, eu nu vă cunosc”.
Anna însă nu putea să-şi lase părinţii singuri. Şi în afară de asta n-avea unde să plece şi nici n-avea pe cine să pună bază. „Numai pe Dumnezeu”, spunea ea, când îşi amintea nopţile de după întâlnirea cu Bălănică.

După trei zile au pătruns în casă poliţiştii ucraineni. Au prezentat ordinul de arestare, au trecut la percheziţie, au luat fotografiile de când absolvise facultatea şi cadoul de la Mihail Semionovici – tabachera aurită de malahit. I-au pus cătuşele şi au plimbat-o prin tot oraşul „prin Piaţa mare, unde erau spânzuraţi de nemţi doi partizani. S-au oprit lângă spânzurătoare şi unul dintre ei i-a spus: „În rând cu ăştia o să fii spânzurată, curvă jidovească”. (...)
Anna era acuzată cum că a fost aruncată de NKVD din Moscova pentru activităţile subversive. Împotriva ei au depus mărturie vecinii, cunoscuţii, prietenii. „Nici în coşmarurile de noapte,” spunea Anna, „nu-mi puteam închipui că oamenii pot fi în stare de aşa ceva. Mărturiseau că eu sunt agent al NKVD, sosită din Moscova la Berdiansk la adunări secrete, îmbrăcată luxos şi plină de bijuterii”. (...)
În a douăzecea zi, pe seară, poliţistul a deschis uşa şi a strigat: „Komarovţeva, afară!”. Anna a întrebat: „Cu lucrurile?” – „Nu, la anchetă”. (...) În cabinet, un maior în veston de piele, cu epoleţi, elegant, se arăta în poză teatrală. (...) Maiorul a deschis altă uşă, pe cea interioară, aşa că Anna a zărit doi ofiţeri, cei din casa Nadiei, unul din ei era Teodor Bălănică.
„Şi-au fixat privirile pe mine – îngrozitor – povestea Anna. – Cum arătam eu nu era pentru cei slabi de nervi. Cu capul ras şi plin de bube şi bandaj din cârpe, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Sinceră să fiu, în cursul celor douăzeci de zile petrecute de mine în închisoare, nu mă părăsea gândul că denunţul provenea de la unul dintre cei doi. Când Bălănică ne-a smuls, pe mine şi pe Nadia, din mâna nemţilor după teatru, mie mi s-a dezlegat limba şi am trăncănit ceva, ce putea fi înţeles ca fiind propagandă antifascistă. M-am slobozit, bag de seamă. Iar acum, în închisoare, mă chinuia gândul că, probabil, asta era treaba lui Bălănică. Şi ca să se dezvinovăţească, m-a prevenit personal de inevitabila arestare”.
Maiorul a întrebat cu ajutorul translatorului: „Îi cunoaşteţi?” Eu am răspuns, că-i cunosc foarte superficial ... i-am văzut în casa prietenei mele, unde locuiesc. „Dar pentru ce sunt aici cunoaşteţi?” – „Nu, nu cunosc”.
Aici pe masă, lângă pachetul de ţigări, am zărit o mapă cu numele meu pe copertă – era „dosarul” meu.
„Ei au venit să dea garanţie pentru dumneavoastră,” a spus maiorul. „Ei, dacă-nţelegeţi, nu vor să fiţi împuşcată, dar poliţia ucraineană intenţionează să vă execute”.
Eu n-am găsit ceva mai potrivit să întreb: „Pentru ce?” – „Asta aflaţi de la ei”.
Şi deodată Bălănică a pronunţat tare în română. Eu n-am înţeles niciun cuvânt. Apoi a trecut la germană, iar maiorul a tradus: „Dumneavoastră le-aţi făcut impresia unui om integru, instruit şi necesar Rusiei. Intelectualitatea trebuie protejată şi ei s-au hotărât să dea garanţie pentru dumneavoastră. Dumneavoastră acceptaţi garanţia lor?”
„Iar eu ce ar trebui să fac pentru asta?” am întrebat eu. „Vreau să vă previn de la bun început că nici în poliţie, nici în jandarmerie nu voi lucra. Şi nici un fel de document prin care să mă oblig faţă de armata germană sau română, nu voi semna”. (...)
Anna cu legăturica sa păşea prin oraş, prin centru, şi de slăbiciune şi de foame abia-şi trăgea picioarele. Prima ce i-a căzut în faţa ochilor a fost proprietăreasa frizeriei, „imposibilul îngrozitor”, delatoarea principală. Văzând-o pe Anna a strigat din toate puterile: „Anecica, soarele nostru, ce fericită sunt! Eu ştiam de la bun început că ai fost turnată! Te felicit!” Apoi a întâlnit pe Prohorenco, unchiul unei prietene a Annei, tot un turnător cunoscut: „Aniuta, scumpo, eu nu am dormit nopţi întregi, tot la tine îmi era gândul”. – „Asta m-a şi ajutat, mă gândesc” – a replicat politicos Anna. (...)

„Bălănică a mai venit de câteva ori, totdeauna noaptea, totdeauna de unul singur. De fiecare dată mă prevenea: «Niciodată să nu-mi daţi bună ziua pe stradă, niciodată să nu recunoaşteţi că mă ştiţi. Ai voştri n-o să ierte… Iar ei vor reveni». (...) O dată a venit ziua. Să-şi ia rămas bun. Îngenuncheat pe un picior a spus: „Anna, circumstanţe mai nepotrivite pentru a vă spune ce am de spus nu pot exista. Dar altele, mă tem, n-or să mai fie. Deşi sunt căsătorit şi am o fetiţă, eu n-am încercat niciodată ceva asemănător. Eu... vreau să-mi trăiesc restul de viaţă alături de tine. Am să mor, dar te voi ţine minte”. A pus capul pe genunchii mei. Eu îi mângâi ariciul de păr, tuns scurt, îmi curg lacrimile, nu pot să-i spun un cuvânt. Apoi s-a ridicat şi mi-a întins o hârtie. Era scutirea de muncă forţată în Germania, semnată de comandatul român şi garnisită cu ştampile.” (...)
Anna a plecat din Berdiansk la o lună şi jumătate după eliberare. În noiembrie 1943 au adus-o la Moscova prin Harcov şi Kursk. A sosit fără să fie anunţată, într-o rochie ruptă şi cu sandale cu tălpile legate. Înainte de a părăsi Berdianskul a trebuit să se despartă de îmbrăcămintea frumoasă: rochie şi fustă franţuzească. Le vânduse la piaţă ca să-şi cumpere cartofi şi slănină. Jumătate din astea le-a lăsat părinţilor, jumătate le-a luat la Moscova. (...)

În toamna anului 1961, la trei ani de la moartea lui Poreţki – Anna aştepta rândul la frizerie şi răsfoia revistele de pe masă. Printre ele a dat peste revista „România”. Răsfoind-o, Anna a zărit pe ultima pagină rubrica „Se caută unul pe altul.” A copiat adresa din revistă şi în aceeaşi zi a şi trimis la redacţie o scrisoare scurtă, în care relata despre salvatorul familiei sale, în primăvara anului 1943. Datele ei despre Bălănică erau destul de sărace: înainte de război a studiat la Heidelberg, a absolvit Institutul Forestier din München. Era căsătorit, avea o fiică. Soţia se numea Maria, fiica - Liliana.
Răspunsul revistei a venit după o jumătate de an. „Căutările noastre s-au încheiat fără succes.” Anna n-a mai scris nicăieri, dar după câteva luni a primit o vedere, în genul „căutam neîncetat.” Şi astfel, întorcându-se de la lucru a găsit pe masa de la intrare o scrisoare: „stimată Anna Poreţki, profesorul Teodor Bălănică căutat de dumneavoastră lucrează în Bucureşti la Institutul de informare tehnică.” Mai departe se comunica adresa de serviciu şi la sfârşitul scrisorii era adăugat de mână: „Redacţia revistei a trimis scrisoarea dvs. Profesorului Bălănică, iar el a răspuns că numele de Poreţkaia nu îi e cunoscut.” (...)
Scrisoarea Annei la revista „România” zăcuse aproape un an în sertarele şefilor de partid din Institutul lui Bălănică. Din motive necunoscute au ascuns scrisorile de destinatar. Cel mai probabil, au verificat cât de veridice erau faptele conţinute în scrisoare. Dacă în Uniunea Sovietică erau supuşi discriminării cei ce s-au aflat sub ocupaţie, în România erau urmăriţi cei ce au făcut parte din trupele de ocupaţie. Numai după „verificarea faptelor” şi permisiunea funcţionarilor de partid, până la apropiaţii lui Ceauşescu, salvarea cetăţenilor sovietici din Berdiansk de către ofiţerul Teodor Bălănică a fost hotărâtă ca fiind faptă de onoare. Lui Bălănică i s-a permis cu bunăvoinţă să-şi susţină teza de doctorat şi l-au făcut profesor. După aproape douăzeci de ani de la război el a putut să-şi ocupe locul cuvenit în olimpul specialiştilor români din silvicultură. Aşa că şi Anna, fără să-şi dea seama, l-a „salvat” pe Teodor Bălănică.
A trecut un an din ziua când s-au regăsit, şi între Moscova şi Bucureşti a început un roman epistolar. Anna îi scria lui Bălănică câteva scrisori pe săptămână povestindu-i cu amănunte din viaţa ei. Aproape zilnic soseau în intr. Staropimen scrisori de la el, pline de dragoste şi tandreţe, încât ea nu le putea citi fără lacrimi.
„Minunate, filozofice, profunde scrisori –, îşi amintea Anna. – Le citeam prima dată cu dicţionarul, iar după zece citiri le ştiam pe dinafară.”
Aceste scrisori au devenit pentru ea o trebuinţă, ca o înghiţitură de apă în pustiu, dar ea nici nu se căznea să înţeleagă de ce. Singurătatea? Nostalgia după anii tinereţii? Sau o scânteie în iadul războiului aprinsă, ca un foc bengalez, după douăzeci de ani?
Se invitau unul pe altul în vizită, se convingeau reciproc cine să vină primul, dar amânau, tot mutau întâlnirea, le era poate teamă că realităţile aspre ale vieţii pot nărui visul. În cele din urmă în primăvara lui 1963 Anna s-a hotărât să meargă în România. (...)

Şi iată că s-a auzit muzica. Trenul se apropia de gara principală din Bucureşti. Prin fereastră se vedea cum se mişcă domol platforma plină de cei ce-şi aşteptau pe cei din tren. O tânără mamă cu copilul în braţe, o pereche în vârstă, tineri cu înfăţişare de sportivi, bărbaţi cu buchete de flori.
Nimic nu-şi mai aminteşte Anna. Ea şi-a pierdut cunoştinţa. În câteva minute o „salvare” s-a oprit pe platformă, iar medicii au scos-o pe Anna pe targă din vagon. În timp ce-i făceau cardiograma şi o ajutau cu ceva injecţii, grupul ei în întregime s-a adunat în jurul salvării. Au început să se aproprie şi dintre cei veniţi să-şi întâmpine rude şi prieteni. Un bărbat înalt, ras în cap, cu aspect impresionant şi cu un buchet de crini albi s-a prezentat: „Teodor Bălănică, aştept pe cetăţeanca Anna Poreţkaia.” A urmat o scenă mută: ghidul, fără să scoată o vorbă, a arătat cu degetul spre targa din salvarea deschisă. (...)
Din spital Bălănică a dus-o pe Anna direct la munte, în Slănic-Moldova, unde, potrivit mărturisirilor ei, au petrecut o săptămână magică. Această staţiune balneară din Carpaţi este vestită prin apele sale minerale şi prin aerul pur ionizat. La sfârşitul săptămânii Anna era perfect sănătoasă. Bălănică i-a cerut mâna, iar ea s-a simţit „infinit de fericită şi infinit de nefericită.” După o noapte de nesomn, la sfârşitul acelei săptămâni, Anna i-a răspuns prin refuz. Spirit independent şi profesional de succes, ea nu-şi închipuia să trăiască într-o ţară străină ca soţie casnică de profesor. Se înţelege că pentru ea practica juridică fără a şti limba română era inaccesibilă.
Dar nu s-au despărţit. Ba Anna venea în România, ba ateriza Bălănică la Moscova. Relaţiile lor nu reprezentau un secret nici pentru autorităţile sovietice, nici pentru cele româneşti, dar, cum e de bănuit, printr-o înţelegere convenită reciproc, i-au lăsat în pace. (...)
În 1980 Teodor Bălănică a venit pentru ultima oară la Moscova. A stat numai cinci zile. Avea cancer, şi nici nu făcea o taină din asta, dar venise să-şi ia rămas bun. (...)

Prezentare şi traducere din limba rusă de Florea Neagu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara