Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Aniversările muzicale ale primăverii de Dumitru Avakian


Întâmplător sau nu, la Filarmonică concertele acestor ultime săptămâni au adus la rampă câteva prezenţe artistice a căror evoluţie rămâne strâns legată de însăşi istoria vieţii noastre muzicale din ultimele decenii.

Pianistul Valentin Gheorghiu, clarinetistul Aurelian Octav Popa, compozitorul şi pianistul Dan Mizrahy, toţi trei - la respectabila vârstă a senectuţilor alese în scurgerea timpului - se constituie împreună şi fiecare în parte într-o istorie vie a celor care au trăit întru muzică alături de noi, la Bucureşti, la Ateneul Român, din deceniile de mijloc ale secolului trecut şi până în zilele noastre. Vârstele maeştrilor se dovedesc a fi în continuare, pentru domniile lor, vârstele profe­sio­nalismului, ale profesionalismului care pentru ei nu are vârstă.

Două generaţii de melomani şi mai bine, marele public de concert sau public de specialitate, l-a urmat pe Valentin Gheorghiu pe calea spre muzică; spre muzica cea adevărată unde nu există graniţe între componistică şi performanţa interpretativă, între domeniul concertant şi cel cameral.

Zilele trecute, în compania soţiei sale, a pianistei Roxana Gheorghiu, a dirijorului Horia Andreescu, a colectivului simfonic al Filarmonicii, ne-a prezentat Concertul pentru două piane şi orchestră de Francis Poulenc.

Ne-a întărit convingerea că tinereţea este o stare a spiritului. Nu a ales întâmplător această muzică în care exultă însăşi esenţa spiritualităţii franceze, între ludic şi imaginativ, între culoare şi farmec melodic. Este un tablou de mare atracţiozitate în care poţi întâlni - dacă le găseşti, dacă le dibui - frânturi melodice din opere franceze şi italiene, scăpărari ale clasicismului vienez; este un puzzle imaginat de un francez care are nostalgia frumuseţilor pierdute, pe care încearcă a şi le aminti. Valentin şi Roxana Gheorghiu o fac cu entuziasm, o fac cu aplicaţia profesionistului care ia gluma în serios pentru a o restitui măiestrit elaborată, preţios colorată timbral; pentru a ne-o dărui nouă, mai tineri şi mai vârstnici, cei care - de decenii - venim la Ateneu, la concertele lui Valentin Gheorghiu. Pentru că, în acest caz, muzica îmbracă haina cea îmbietoare a frumuseţii de sunet, de culoare, de gest al adresării romantice inspirate. Dezvoltă o impresionantă cultură a pianului pe care nu poţi să nu o observi, inclusiv în pagini - poate - mai puţin pretenţioase dar atât de inspirate! Aşa cum a făcut-o iarăşi, cu totul recent, la o aniversare marcată de peste şase decenii şi jumătate petrecute aici, la Ateneu, în compania aceluiaşi colectiv simfonic al Filarmonicii.

Rebelul profesionist, muzicianul curajos, imprevizibil, dispunând de o intuiţie muzicală vecină genialităţii, acesta este, în continuare, de decenii, clarinetistul Aurelian Octav Popa. Sonata pentru clarinet solo de Tiberiu Olah şi Concertul de Mozart rămân pagini emblematice pentru arta acestui inspirat muzician care, iată, de peste cinci decenii se află pe scenă, în primul plan al vieţii noastre muzicale.

Cu totul recent ne-am adus aminte de marea distincţie, Premiul I, absolut, obţinut de Popa - cu decenii în urmă - în cadrul prestigiosului concurs de la Praga. A fost un eveniment, unul dintre momentele reintegrării noastre în marele circuit al valorilor europene ale muzicii.

Cum, în ce fel atinge Popa aceşti importanţi parametri?

Evident, graţie unei neobişnuite mobilităţi a spiritului, unui special har al comunicării, unei intuiţii muzicale care l-a condus întotdeauna spre adevărul de neclintit al muzicii, un adevăr revelat cu seducătoare naturaleţe, cu un indicibil farmec. Tot astfel a ştiut Popa sa-i seducă pe compozitori.

O întreagă literatură a instrumentului său a fost îmbogăţită prin aportul de creativitate al acestui miraculos tandem reprezentat de compozitor în relaţia acestuia cu muzicianul performer, amândoi marcaţi de harul creaţiei, stimulându-se reciproc. Astfel a colindat Aurelian Octav Popa toate marile festivaluri europene de muzică contemporană, astfel a îmbogăţit discografia multora dintre compozitorii zilelor noastre. Dar a ştiut a-şi crea şi o discografie proprie care să-l reprezinte pe el însuşi, care să constituie o fidelă oglindă a propriei spiritualităţi, acum, în aceşti ani ai unei senectuţi înseninate, deloc lipsită de întrebări, de nelinişti, de bucurii.

Cuplajul clarinetului cu viola constituie astfel un tandem care dă temei inclusiv muzical relaţiei cu tovarăşa sa de viaţă şi de muzică, cu violista Sanda Crăciun Popa.

Iar aceasta pentru că Popa este un spirit viu, neliniştit, nerăbdator, un muzician pentru care dispoziţia ludică se constituie înt-o condiţie a creaţiei înseşi. A îmbogăţit literatura instrumentului său prin aranjamente muzicale care pornesc din Baroc şi ajung în contemporaneitate.

Cu totul recent, la Ateneu, în compania colegilor filarmonişti, a dirijorului Jin Wang, ne-a dăruit una dintre primele lucrări concertante ale instrumentului său, Concertul pentru clarinet şi orchestră de Frantisek Kramar, lucrare ce aparţine zonei stilistice a casicismului muzical vienez şi prezentată în primă audiţie la Filarmonică. Se poate spune că Aurelian Octav Popa supravieţuieşte prin muzică, cu un entusiasm, cu un farmec ce constituie apanajul celor aleşi.

Şase decenii de activitate profesională constituie pentru compozitorul Dan Mizrahi traiectul unor strădanii neistovite pe drumul muzicii. Recentul recital susţinut tot la Ateneu a adus revelaţia unui unic aspect al personalităţii artistului, un moment al implicării sale atât în calitate de compozitor cât şi de pianist. Semnificativ intitulată "Eu te iubesc, romanţă...", seara de muzică şi de poezie i-a reunit pe scena Filarmonicii, în compania maestrului sărbătorit, pe soprana Liana Podlovsky, pe actorii invitaţi Ilinca Goia şi Adrian Păduraru. Am avut o dată în plus revelaţia faptului că romanţa poate fi un gen al poeziei neofilite, oferite nouă cu bucurie, cu generozitate, de acest preţios instrument care este vocea umană. Tocmai în acest sens nu poţi să nu constaţi că importanţa cuvântului declamat melodic devine covârşitoare. Cele douăzeci de romanţe pe care Dan Mizrahi şi le-a prezentat acompaniindu-se la pian păstrează nostalgia unor timpuri apuse, a unor momente ale vieţii pe care compozitorul le-a trăit ca nimeni altul de-a lungul unei istorii vii, marcate de momente dramatice ale existenţei. Sunt momente pe care domnia sa a avut răbdarea de a le fi imortalizat în pagini de memorialistică de o mare preţiozitate în planul cunoaşterii istorice, sociale, personale, în deceniile de mijloc ale secolului trecut şi până în zilele noastre. O sensibilitate preţios exprimată în cazul actriţei Ilinca Goia, o gravitate şăgalnică captivantă, în cazul actorului Adrian Păduraru, o declamaţie vocală antrenantă în plan melodic, dar evitând importanţa dicţiunii clarificatoare, în cazul sopranei Liana Podlovski, muzică pe versurile prietenilor apropiaţi, ale unor poeţi care au populat universul de sensibilitate al lui Dan Mizrahy, aceasta a fost seara de muzică şi de poezie pe care maestrul a oferit-o fanilor săi, publicului.

În mod firesc, la ceas de mare aniversare, ne-am fi dorit să audiem inclusiv momentele jazzistice, cele care, cu decenii în urmă, făcau faima personalităţii maestrului în sălile de concert din Bucureşti, din ţară, din Statele Unite, din Israel. Căci, să nu uităm, Dan Mizrahy a fost unul dintre primii muzicieni care a făcut cunoscută la noi, creaţia acestui geniu al muzicii americane din prima jumătate a secolului trecut, care a fost George Gershwin.

în mod firesc, compania lui Valentin Gheorghiu, a lui Aurelian Octav Popa, a lui Dan Mizrahy, muzica nu are vârstă.

Toţi trei sunt muzicieni care au ştiut să facă o alegere. Fiecare la timpul potrivit. Au făcut-o pentru ei. Au făcut-o pentru noi. Avem pentru ce le fi recunoscători.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara