Înapoi la pagina curenta

Arte:
aniversări 2017: Frank Lloyd Wright şi Irving Penn de Edward Sava

la New York, cele două mari muzee ale oraşului – Metropolitan şi MoMA – au organizat manifestări aniversare sărbătorind doi creatori – Irving Penn şi Frank Lloyd Wright – aparent foarte diferiţi, dar de fapt înrudiţi prin rolul transformativ pe care l-au avut în evoluţia culturii secolului al XX-lea.

Considerat drept cel mai important arhitect al veacului trecut, foarte prolific –1000 de proiecte dintre care 500 realizate –, personalitate proteică şi flamboaiantă, cu o biografie plină de meandre, Frank Lloyd Wright este o prezenţă marcantă în conştiinţa publicului american şi nu numai. Cu toate acestea, o expoziţie organizată de Muzeul de Artă Modernă, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naşterea artistului, reuşeşte să pună în lumină multiple aspecte puţin cunoscute ale moştenirii sale. Intitulată „Wright la 150: Despachetând arhiva“, manifestarea este rezultatul explorării unei extrem de bogate colecţii de mărturii legate de personalitatea şi opera lui Wright – desene, machete, fotografii, mobilier – pe care MoMA şi Universitatea Columbia au achiziţionat-o în 2012 de la fundaţia ce-i poartă numele.

Principalul curator al expoziţiei, Barry Bergdoll, profesor la Columbia, a oferit unui număr de experţi şi neofiţi posibilitatea de a aborda, fiecare în parte, o anume faţetă a creaţiei arhitectului, şi de a alege, din imensa arhivă, documente cu care să-şi ilustreze teza propusă. Mai mult, fiecare a putut să-şi argumenteze punctul de vedere într-un scurt film proiectat în contextul temei alese. Astfel, în jurul unei „coloane vertebrale“ care recapitulează momente principale ale carierei arhitectului – Unity Temple din Oak Park, vila Fallingwater din Pennsylvania, Johnson Wax Administration Building, clădirea Muzeului Guggenheim – sunt grupate 12 mici spaţii expoziţionale, cu subiecte neaşteptat de variate, de la subiecte generale – „Ornament“, „Geometrii circulare“, ‚Desenând în studio“, „Urbanism“ – la proiecte individuale, multe dintre ele nefinalizate. Prima dintre aceste secţiuni demonstrează cum elementele decorative concepute de Wright – abstracţiuni delicat colorate, sugerând elemente din natură fără să le imite – au învigorat mereu structurile sale, artistul ignorând voit abstinenţa modernistă. Cea din urmă explică viziunea temerară a arhitectului din perioada interbelică, în care oraşele sunt tridimensionale şi automobile circulă prin pasaje subterane.

Dintre temele abordate, foarte interesante au fost cele legate de utopiile sociale în care Wright s-a implicat cu tot entuziasmul în perioada dintre cele două războaie mondiale. Proiectul rămas nerealizat al unor „Mici Ferme“ (1932-1933) s-a dorit un răspuns la degringolada economică din timpul Marii Depresii. Alcătuit dintro reţea de locuinţe interconectate, înconjurate de terenuri cultivabile, proiectul ar fi asigurat auto-suficienţa unor familii nevoiaşe... Un alt proiect nerealizat şi puţin cunoscut este cel al unei şcoli vocaţionale care ar fi trebuit să poarte numele filantropului Julius Rosenwald. Crezând cu tărie că tinerii defavorizaţi de soartă merită să studieze întrun cadru ieşit din banal, Wright concepe ansamblul ca un claustru mănăstiresc având în centru două clădiri mai înalte, lipite una de cealaltă, cu acoperişuri în forma literei A.

În condiţiile în care Manhattanul este împânzit cu şantiere lăsându-ţi impresia că la fiecare alt colţ de stradă se ridică un nou ac, gata să împungă cerul, reexaminarea utopicului proiect din 1956 pentru un zgârie-nori de 528 de etaje, cu înălţimea de o milă – dublu faţă de cele mai îndrăzneţe construcţii de astăzi – capătă noi valenţe. Expoziţia include studii de fezabilitate şi un impresionant desen de prezentare, lung de mai bine de doi metri, care demonstrează că proiectul nu a fost doar gluma unui nonagenar care continua să dorească să fie în centrul atenţiei.

În pofida multiplelor contribuţii curatoriale individuale, a analizării amănunţite a unor aspecte particulare ale operei lui Frank Lloyd Wright şi mai puţin a liniilor directoare ce o caracterizează, expoziţia de la MoMA are o remarcabilă unitate, reuşind să invoce cu succes imensa personalitate a acestui creator de geniu.

dacă „Despachetând arhiva“ funcţionează ca o antologie şi nu ca o expoziţie monografică comprehensivă, „Centenarul Irving Penn“ – colaborare între Muzeul Metropolitan şi Grand Palais din Paris – este o retrospectivă care se vrea cât mai exhaustivă. Marea majoritate a celor 150 fotografii expuse provin din donaţia pe care Fundaţia Irving Penn a făcut-o Metropolitanului.

Renumit pentru legendarele sale fotografii de modă în alb-negru, publicate timp de şaizeci de ani în revista Vogue – compoziţii îndelung studiate, cu fundaluri neutre şi lumini insinuante – Penn a fost, înainte de toate, unul dintre cei mai mari portretişti ai secolului trecut, în pofida faptului că mediul în care s-a exprimat a fost arta „minoră“ a fotografiei. A ştiut mereu să valorifice nu numai expresii faciale ci şi gesturi sau atitudini, manipulând lumina pentru a conferi profunzime. Un portret al lui Truman Capote, fumând, cu privirea pierdută, într-un fotoliu împins într-un colţ de cameră, este un comentariu despre singurătatea scriitorului. În cazul lui Salvador Dali, Penn pune accentul pe mustaţa văxuită. La Picasso, chipul se rezumă la ochii străpungători şi trişti. Actriţa Audrey Hepburn are o ingenuitate dezarmantă şi Ingmar Bergman este indescifrabil. Marlene Dietrich, în negru, şezând pe o margine de pat, nu este vampa din „Îngerul albastru“ ci doar o femeie speriată de nu se ştie ce. Subiectele – personalităţi faimoase sau meşteşugari – sunt toate tratate cu aceeaşi seriozitate lipsită atât de condescendenţă cât şi de admiraţie servilă.

Dacă fotografiile din Vogue şi portretele sunt relativ cunoscute, retrospectiva de la Metropolitan pune în lumină o operă mult mai variată. Imagini supraexpuse cu nuduri în poziţii ciudate şi lipsite de chip, mucuri de ţigară în prim plan, fotografii etnografice realizate în Peru şi Noua Guinee sau o serie de naturi statice cu obiecte domestice sunt toate unite printr-o extraordinară ştiinţă a compoziţiei şi rigoare a cadrajului.

Ca şi Frank Lloyd Wright, Irving Penn a fost mereu posedat, de-a lungul întregii sale cariere, de dorinţa de a inova, de a găsi noi subiecte, noi mijloace de exprimare, noi tehnici de „construcţie“. Tot ca şi Wright, a fost un creator mereu ancorat în viaţa cetăţii, ignorând, precum mulţi dintre artiştii de succes activi astăzi, de la Jeff Koons la Andreas Gursky, barierele dintre comerţ, publicitate şi estetic.

Importanţa unui artist este legată, în cele mai multe cazuri, de influenţa exercitată de opera sa asupra generaţiilor care i-au urmat. Atât realizările lui Wright cât şi cele ale Penn au marcat profund arhitectura şi, respectiv, arta fotografică din ultima jumătate de veac. Expoziţiile new-yorkeze au abordat doar foarte superficial acest subiect dar şi-au îndeplinit cu prisosinţă rolul de a deschide porţi spre două universuri artistice fascinante. Explorarea lor devine misiunea celor ce au fost ajutaţi să le treacă pragul.