Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Aniversare Camil Petrescu de ---

(9 aprilie 1894 - 13 mai 1957)

CAMIL PETRESCU a editat ziare şi reviste, a colaborat la peste şaptezeci de publicaţii şi totdeauna a considerat că „neutralitatea este o iluzie, a nu adera este o imposibilitate. Simpla prezenţă şi este o solidaritate.“ Şi pentru că acesta a fost crezul său, fiecare articol va fi ardent şi-l va implica, urmărind traiectoria credinţei sale, de la speranţa din primii ani spre dezamăgirile din deceniile ce au urmat. A crezut în menirea presei, în obligaţia acesteia de-a influenţa şi transforma viaţa politică şi socială. „Gazeta e născută şi crescută” – scria el în 1934 – „din dorinţa de mai bine a mulţimii. Că această dorinţă de mai bine poate fi speculată este, poate, ceea ce se întâmplă cel mai adesea.“
La 25 noiembrie 1927 îşi asumă conducerea Universului literar până la data de 13 februarie 1929, când îi este primită demisia. El concepe revista ca pe o suită de numere omagiale, închinate personalităţilor dintr-o Galerie a sufletului românesc, începută în 25 decembrie 1927 şi cuprinzând nume ca: Nicolae Titulescu, George Enescu, G. Ţiţeica, Gh. Marinescu, Alecsandri, Coşbuc, Heliade Rădulescu, Brâncuşi, N. Paulian, Elvira Popescu, C. I. Nottara ş.a.
Cum activitatea sa publicistică este foarte puţin cunoscută, ne folosim de acest prilej aniversar pentru a publica unele dintre textele sale, respectiv cele din Universul literar. (n. red.)


Delegatul

Am ţinut să deschidem această galerie a sufletului românesc cu Nicolae Titulescu. Cele mai reprezentative figuri ale culturii româneşti, de la medici la matematiciani, vor fi înfăţişate cititorilor noştri anume, dar fără îndoială că românul cel mai reprezentativ de azi e N. Tilulescu. La propriu, ca ministru de externe, dar mai ales la figurat, prin genialele însuşiri cu care a crescut din acest pământ şi acest popor.
Încredinţându-i-se sarcina de a lupta într-un duel diplomatic şi oratoric înaintea unei adunări alcătuite din reprezentanţii lumii – pentru dreptul şi cinstea ţării, alegerea s-a dovedit dintre cele mai fericite. În ziua când se va şti lămurit ce dure interese, materiale şi occidentale, în acelaşi timp, trebuiau învinse cu darul de a convinge, se va înţelege şi mai mult sforţarea magnifică a delegatului nostru.
N. Titulescu e socotit printre cei mai mari oratori ai timpului, nu numai de noi, ci şi de către străini, dar poate că acest miraculos dar de a uimi şi învinge auditorul, cu aceeaşi uşurinţă în câteva graiuri diferite, pare să dea un luciu `nşelător adâncilor lui însuşiri de gândire şi înţelegere socială.
Căci darul de a vorbi are, mai ales la noi, o reputaţie care îl presupune, uneori, gol de gândire, un fel de joc în vid, o echilibristică la trapez. L-am ascultat de numeroase ori înainte de plecarea lui din ţară. Oratoria lui N. Titulescu e făcută din inteligenţă, curaj şi sinceritate. O inteligenţă neobişnuită care, dispreţuind clişeele de gândire, poate merge până la esenţa problemei, surprinzând, ca printr-o revelaţie, pe adversar. Mai ales dacă acesta a rămas în convenţional, în ponciful retoric, poate să-şi considere cauza pierdută. Pentru motivul că dacă e nevoie, Titulescu iese din domeniul oratoric pentru ca să dea lupta în planul în care se încrucişează nude săbiile şi floretele logicii. Dacă adversarul are şi el arcuri sufleteşti elastice şi rezistente şi îl urmează şi aici,
N. Titulescu recurge la ultima resursă, la sinceritate, la renunţarea la orice artificiu, la adâncirea în zona virgină a celei mai curajoase sincerităţi. L-am auzit vorbind şi am văzut întreaga adunare parcă uimită mai întâi, de propria ei posibilitate de a suporta un om sincer. Dar în această formă, nu ştiu cine l-ar mai putea urma la noi, în afară de N. Iorga.
Sufletul lui N. Titulescu are toate elementele unei orchestre: de la jocul de piţicato al vioarei prime la înduioşarea violoncelului şi de la umorul fagotului, la stridenţa metalurilor. Înţelegeţi de ce, după fiecare discurs mare, are febră două luni de zile. După ce juca o seară teatru, Eleonora Duse cădea leşinată, căci trăise în scenă prea intens. La fel N. Titulescu trăeşte, „devine“ în fiecare discurs mare pe care îl ţine şi de fiecare dată, se consumă ca şi când ar avea contract cu un vraci, căruia i-ar da trei ani din viaţa lui ca să-i dea înapoi concentraţi în trei ore, pentru ca să poată fi trăiţi mai intens.
Universul literar, Anul XLIII,
Nr 43, 25 decembrie 1927


Lămuriri

Succesul primului nostru număr, în formă nouă, confirmă gândurile care au călăuzit organizarea materialului literar. Ideea unei galerii a principalelor personalităţi ale culturii româneşti a fost întâmpinată – după cum reiese din corespondenţa primită – cu reală mulţumire de către cititori. Au fost însă şi destui care n-au priceput sensul preocupării noastre şi s-au întrebat cu candoare de ce întâiul număr a fost închinat lui N. Titulescu; şi se vor mai mira, probabil, când vor vedea că al treilea număr e închinat matematicianului (celebru în străinătate) G. Ţiţeica, pentru ca pe urmă să urmeze vreun medic savant, dintre aceia care ne cinstesc în toate colţurile lumii. Căci revista noastră are azi o atitudine strict culturală, cu preocuparea unică de a înfăţişa sufletul românesc sub toate aspectele lui, iar din literatura străină, atâta cât e necesar unei bune informaţii.
O revistă literară, de mare tiraj, pentru debutanţi e o absurditate. Poetul şi scriitorul trebuie să fie prezentaţi publicului când au început să vorbească de-a binelea, nu de la primele gângăveli. Revistele cu tiraj restrâns sunt suficiente pentru cei care abia au ouat o poezie şi ţin s-o şi aducă la cunoştinţa României Mari.
Universul literar îşi propune – am mai arătat acest lucru – să fie un vehicul literar între cultura românească şi masele mari de cititori, cărora trebuie să li se înfăţişeze rezultate, nu nesfârşite încercări şi rătăciri pentru experienţă.
George Enescu, acest geniu autentic al României de azi, îşi avea fără îndoială locul lui de frunte în această galerie. Colaboratorii noştri, domnul Alfred Alessandrescu şi Petru Comarnescu, şi-au luat îndatorirea să-l înfăţişeze publicului, în toată aureola gloriei sale, să explice tainele artei lui şi să ne dea toate lămuririle necesare ca o astfel de personalitate să poată fi cunoscută.
Ei au făcut acest lucru cu o pricepere care îi onorează.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 1, 1 ianuarie 1928


În lumea geometrilor

Credincioşi programului pe care ni l-am impus, de a înfăţişa sufletul românesc sub toate aspectele lui, închinăm numărul de faţă unui matematician, dar în acelaşi timp şi unuia dintre cei mai mari savanţi ai României de azi.
Cunoscut în lumea voluntar restrânsă a matematicienilor de pretutindeni, citat dincolo de fruntariile ţării ca o autoritate, de către savanţi care ei înşişi înseamnă adevărate autorităţi în ştiinţă, G. Ţiţeica e poate mai puţin cunoscut în lumea profană de la noi.
Zicem lumea profană, că poate nimic nu pare mai arid celor ce privesc cărţile de matematici de inextricabilă încălecare de linii şi litere, care reprezintă avânturi şi întretăieri ale gândurilor în zonele cele mai rarefiate ale raţionamentului.
Dar Gheorghe Ţiţeica dovedeşte că e nu numai un savant, ci şi un om de inimă, căci aceste două însuşiri nu se exclud deloc. Ca iniţiator al Gazetei matematice şi al revistei Natura, o revistă de iniţiere, ca profesor idolatrizat de elevii lui, conferenţiar neobosit, strălucitul matematician se dovedeşte şi un om de acţiune.
Domnul Dan Barbilian (pseudonimul matematic al poetului Ion Barbu) ne arată în coloanele alăturate activitatea ştiinţifică a maestrului său, dar şi cât de caldă admiraţie emoţionantă poate să fie în lumea geometriei diferenţiale.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 2, 8 ianuarie 1928


Profesorul

Puţini savanţi se bucură la noi de enormul prestigiu al profesorului doctor Gheorghe Marinescu. Nu numai în cercurile universitare, unde lucrările lui de specialitate sunt aprofundate de atâţi şi atâţi elevi, ci şi în întreaga opinie publică românească. Şi e cu atât mai de notat acest lucru, cu cât publicul cel mare ignoră de obicei astfel de savanţi.
A contribuit la asta, fără îndoială, şi miraculoasa carieră pe care savantul a făcut-o. Încă de tânăr a stârnit senzaţie în lumea savanţilor străini, prin comunicările ştiinţifice pe care le-a făcut. Cele mai înalte instituţii i-au arătat un interes care a măgulit tot neamul românesc.
Unul dintre elevii favoriţi ai domnului profesor doctor Radovici ne va lămuri, în coloanele alăturate, explicândune temeiul cercetărilor ştiinţifice ale marelui savant.
Noi ţinem să subliniem însă aici şi importanta activitate a profesorului doctor Marinescu pe terenul social. E unul dintre fruntaşii mişcării „muncii intelectuale”, unul dintre cei mai competenţi cunoscători ai efortului intelectual sub toate aspectele lui şi unul dintre cei mai stăruitori luptători pentru o cauză pe care o consideră esenţială în viaţa societăţii.
Iar în ziua când această idee îşi va face loc, când munca intelectuală va fi reglementată în cadrul statului şi preţuită aşa cum se cuvine, se va vedea că profesor doctor Marinescu a fost şi aici un deschizător de orizonturi noi.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 3, 15 ianuarie 1928


Dincolo de istorie

Nu ne place istoria. Ni se pare o prezumţie riscantă să crezi că ştii ce s-a întâmplat acum un veac, acum zece veacuri, acum treizeci de veacuri, când noi nu putem cunoaşte adevărul în ceea ce se întâmplă sub ochii noştri. Anecdota povestită de Anatole France ne obsedează:
Cică un mare istoric, erudit şi auster, se închisese într-un turn, ca, izolat de lume, să poată scrie istoria Angliei în 12 volume.
Din când în când primea vizita unui savant tot atât de uscat ca şi el, cu care discuta temeinic dacă Franţuzii sau Englezii au învins în cutare bătălie.
Într-o zi, înainte de sosirea prietenului, savantul nostru e tulburat de o ceartă iscată jos, la piciorul turnului. Un vecin păruia un trecător, care probabil îl insultase. Savantul nostru privi indulgent câteva clipe şi îşi reluă lucrul. Dar tocmai atunci sosi şi prietenul erudit:
– Am întârziat puţin jos, că a fost bătaie. Un trecător păruia pe vecinul dumitale.
– Vrei să zici că vecinul meu păruia pe trecător?
– Nu. Pot să te asigur. Trecătorul păruia pe vecinul dumitale.
– Te rog să mă crezi. Am văzut cu ochii mei, de aici, de sus.
– Şi eu am fost jos.
S-au certat multă vreme, până când pe faţa unuia înflori un surâs sceptic:
– Şi noi, care, martori amândoi, nu putem să ne dăm seama ce s-a petrecut adineaori jos, la poartă, o să ştim ce s-a petrecut acum o mie de ani?
Şi au surâs amândoi.
Pe urmă, savantul a dat nepoatei lui cele 12 tomuri, ca să facă ierbare din ele.
Iată de ce un om de geniu nu poate rămâne simplu istoric. Orice om de ştiinţă pozitivă chiar, dacă are întradevă r flacăra geniului în el, trece dincolo de înregistrarea faptelor. În lumea ideilor generale. Poincaré de la matematici a ajuns la teoria ipotezelor ştiinţifice, Osvald de la chimie la filozofie, Wundt şi atâţia alţii la fel. Xenopol însuşi, la noi, începuse să examineze istoria ca disciplină intelectuală. E şi natural. Căci după ce ştii totul, vine îndoiala.
Domnul Nicolae Iorga a evadat, la rândul său, deasemeni, din istorie.
Şi a mers într-acolo unde îl ducea formidabilul său temperament: spre viaţa politică.
Ar fi putut cerceta bazele ştiinţifice ale istoriei. Preferă s-o aplice prezentului.
E un mod de a-i încerca realitatea.
A pregătit din vreme sufletul românesc de pretutindeni pentru momentul greu şi suprem al întregirii naţionale. Cuvântul lui vibra într-o vreme profetic, singular şi fără ecou aparent.
În Iaşii războiului, noi, cei din tranşee, l-am simţit, pe el singur, sufleteşte, dincolo de satele pustiite de boală, de gările ruinate, de câmpurile nelucrate, alături de noi. „Neamul românesc” era personal şi întreg ca o conştiinţă.
A prezidat întregul Parlament al României Mari, cu o superioritate care făcea din el şi restul Camerei cele două talgere ale unei balanţe.
E adevărat că şi cuvântul lui pare uneori o forţă elementară. Credem cu toată sinceritatea că niciodată domnul N. Iorga, ca şi imensa majoritate a intelectualilor noştri, nu are o simpatie înţelegătoare pentru arta adevărată, trudnică şi în stăruitoare căutare de sine.
Dar nu credem să i se poată găsi pereche ca orator. Pe lângă lava dezordonată a frazei lui, oratoria spilcuită a celorlalţi pare ridicolă, ca un scris preţios şi caligrafic, pe lângă scrisul dezordonat al unui poet.
Nu e un spectacol mai interesant decât N. Iorga vorbind într-o chestiune pasionantă. Pe când ceilalţi în afară poate de d. Nicolae Titulescu, alt creator,oricare dintre oratorii noştrii de azi sunt simpli diletanţi „înzestraţi“ ai oratoriei. N. Iorga, de uimitoare spontaneitate, dă singur senzaţia vieţii în devenire. E adevărat că mediocritatea nu-i iartă numeroasele cusururi. Ar vrea ca el să i le ierte mai curând pe ale ei.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 4, 22 ianuarie 1928


Povestitorul

Dintre toţi scriitorii români de azi, fără îndoială că domnul Al. Brătescu- Voineşti e cel mai iubit. Nu e o întâmplare că e şi întâiul care, în ţara noastră, se vede sărbătorit, sub auspicii naţionale, încă în viaţă fiind. E în scrisul lui atâta căldură, atâta duioşie, un contact atât de imediat cu viaţa, încât încătuşează pe cititor pentru totdeauna.
În nuvelele de un savuros umor, ca şi în cele tragice (ca acel Niculăiţă Minciună), e o umanitate netransfigurată, o înţelegere a bucuriei simple şi a durerii directe, de linii clasice.
Tocmai prin aceste calităţi, I. Al. Brătescu-Voineşti e un scriitor naţional în acelaşi timp. Fără el, în literatura românească ar fi un gol aşa de real, încât numai gândindu-l îi simţi evidenţa. O lume întreagă, a celor slabi şi umiliţi, îşi are în el apostolul. Fără el, această bucurie nu ar fi părtaşă la masa literaturii sau ar fi prezentă numai sub privirea tăioasă şi în costumul de ridicol făurit de Caragiale.
Decan al literaturii româneşti, domnul I. Al. Brătescu-Voineşti nu provoacă decât o singură nemulţumire: că nu mai scrie. Şaizeci de ani nu e vârsta la care se încheie o carieră literară. Dar să nădăjduim că sărbătorirea de azi va însemna pentru cel sărbătorit şi o mustrare. Şi atunci, efectul ei va fi complet.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 5, 29 ianuarie 1928


Celebrul necunoscut

Se pare că ideea acestei „Galerii a sufletului românesc” e privită cu simpatie şi curiozitate de către public şi confraţi. Nu ne gândim, afirmând aceasta, numai la numărul sporit al cititorilor sau la laudele care ni s-au adus de către atâtea reviste şi ziare, pentru această galerie, cât la curiozitatea cu care suntem întrebaţi în cercurile de cunoscuţi: care vine rândul viitor...
– Rândul viitor va fi Gogu Constantinescu...
– ! ? !
– Da, Gogu Constantinescu, inginerul de la Londra.
– N-am auzit – era cel mai adesea răspunsul; sau cel mult o vagă afirmaţie: „unul” cu sonica sau nu ştiu cum îi zice. Nu?
Şi totuşi, despre acest om revistele ştiinţifice străine închinate lui, ne spun, o să vedeţi în celelalte pagini, nu numai că e unul dintre cei mai mari inventatori ai veacului, ci, curios, unul dintre cele mai cunoscute nume ale timpului. Cunoscut aiurea, fireşte, nu la noi, unde sunt atâtea lamentabile şi mahalageşti celebrităţi.
De altminteri, nu e ciudat că, în toată Capitala, cu toate sforţările şi cu tot timpul pierdut, n-am putut găsi nicio fotografie, cât de mică, a acestui om pe care-l dispută cele mai înalte instituţii de ştiinţă? A trebuit să ne mulţumim să mărim o fotografie de revistă.
Prezentând o astfel de figură publicului românesc, furnizându-i datele şi lămuririle pe care le furnizăm, astăzi, cu atâta abundenţă, socotim că Universul literar îşi îndeplineşte cu prisosinţă datorii impuse de programul anunţat.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 6, 5 februarie 1928


Tragediana

De câte ori un teatru anunţă spectacole cu Maria Ventura, directorul lui trebuie să aibă în prealabil o conferinţă cu serviciul de ordine al Prefecturii, pentru ca să se ia măsuri de rânduială la casa de bilete. Şi pe urmă trebuie să aibă grijă ca să publice un afiş de instrucţiuni, care aduce cu programul zilei de Zece Mai: la ora 10... accesul prin intrarea laterală... ghişeu interior... controlaţi şi iar controlaţi.
Nu există actor sau actriţă, fie ei de reputaţie europeană, care să facă în aşa măsură publicul nostru să aştepte înşiruit, ore întregi, în faţa ghişeului. Ştim că se poate spune că pe lângă reputaţia de a juca în capitala Franţei, Maria Ventura are şi avantajul de a juca româneşte, adică de a se adresa unui public mult mai întins; totuşi, vraja pe care o exercită asupra sălilor de spectacol este incontestabilă.
Asemenea idoli sunt primiţi de către adoratori în întregime fără prudenţă critică, fără rezerve, fără disocieri savante.
În Fedra – pe care o menţine la culmile de artă ale tragediei – sau întrun banal rol de piesă de bulevard, Maria Ventura e aplaudată cu acelaşi entuziasm.
Ce nu poate face, chiar în războaiele de cucerire artistică, un general atât de orbeşte ascultat de soldaţii săi? Numai să se decidă…
Iată că acum, această artistă, după ce şi-a exprimat dorinţa – pe cale de realizare, după câte ştim – de a avea un teatru al ei în Bucureşti, se oferă să ducă la triumf două piese originale, dintre care una a marelui scriitor Goga. E o magnifică poliţă achitată sufletului românesc, pentru care strălucita tragediană merită numai omagii.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 7, 12 februarie 1928


Preşedintele

Creator în ştiinţa universală, colaborator al unuia dintre cei mai mari exploratori ai lumii, director, preşedinte de onoare al câtorva instituţii străine, rector al unei Universităţi, senator cu mandat cultural, preşedinte al Academiei, Emil Racoviţă e infinit mai puţin cunoscut publicului mare românesc decât cutare colecţionar de spirite de cafenea şi din revistele străine, pe care le lipeşte unele de altele ca să facă piese, şi pare un anonim pe lângă sărbătoritul autor de mascarade teatrale. Numai această simplă constatare şi e destul ca să ne dea măsura dezorientării culturale a publicului românesc şi să precizeze, imperativ, obligaţiile pe care le au publicaţiile noastre.
E o întreagă educaţie, care va trebui făcută cu orice preţ. Suntem un stat constituit, în forma de azi, cu sângeroase sacrificii, după veacuri de încercări grele, cu desfaceri şi refaceri, de la întreg la dezmembrarea totală. Viitorul acestui stat – mărginit într-o parte cu o împărăţie haotică şi absorbitoare, pe alte două hotare, cu state mari, care toate îşi anunţă necontenit revanşa – apasă asupra conştiinţei fiecărui român.
Şi când ştim că numai o puternică realitate naţională, adică numai o cultură temeinic asimilată, va fi ultimul tranşeu de rezistenţă – căci nu putem opune nici număr, nici armament –, toate îndatoririle celor ce lucrează sub zodia cuvântului scris apar limpede. Pot să fie instituţii care pentru „bani la casă” să-şi permită orice confuzie culturală, altele care, împinse de puerila vanitate a conducătorilor, să rezolve capricios şi personal chiar în problemele esenţiale ale ştiinţei şi artei. Va trebui să se găsească neapărat însă, şi să ştie unul de altul, şi cei care au simţul răspunderii şi sunt hotărâţi să-l asculte.
Universul literar e fericit să contribuie cât de puţin la această realizare.
Universul literar, Anul XLIV,
Nr. 8, 19 februarie 1928

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara