Numărul curent: 50

Istorie Literară:
Anii 1940 în pagini de jurnal de Al. Săndulescu

Evenimentele politice care au premers celui de-al Doilea Război Mondial i-au preocupat şi pe destui scriitori, care nu numai că le-au consemnat, însă au şi reflectat asupra lor, ei fiind martori, în genere îndureraţi şi, în anumite cazuri, analişti, interpretându-le şi exprimându-şi cu deplină sinceritate opiniile, de obicei în jurnale şi uneori în corespondenţă.
Sigur, datele esenţiale sunt cunoscute şi ele ţin de domeniul istoricului care le priveşte "la rece", cu detaşare şi, pe cât e posibil, cu obiectivitate. Cu totul diferită este reacţia scriitorului. El dispune de alte instrumente de receptare, de alte antene, mai întâi, de sensibilitate. Evenimentele grave care, fireşte, i se impun şi lui, îi suscită emoţia, îl impresionează. El nu rămâne la faptul brut, la expunerea sintetică, spre a nu spune seacă, ci are o viziune a lui, personală, individualizând faptele şi reţine detaliile semnificative, ce nu fac obiectul istoricului. Scriitorul apelează la epitete, la caracterizări metaforice, discursul său e străpuns de izbucniri lirice, de revoltă, mânie, durere şi, pentru anii respectivi, de iluzii înşelate şi mai rar de speranţă. Bineînţeles că toate acestea variază de la un artist la altul, în funcţie de convingerile politice, care nu sunt întotdeauna aceleaşi, de structura interioară, de personalitatea fiecăruia. Au existat filofrancezi şi filogermani, bătrâni şi tineri; ei au avut în esenţă reacţii similare faţă de evenimentele tragicului an 1940, dar şi deosebite ca orientare, ca mentalitate, ca evoluţie.
Iată, spre exemplu, opiniile lui Gala Galaction din Jurnalul său, căsăpit de cenzură înainte de 1989, mai ales în paginile privind epoca la care mă refer. După invadarea Poloniei, Hitler i se părea scriitorului (vechi filogerman) că este "un uragan care va trece", deşi capacitatea lui de a fascina masele îl punea pe gânduri. Conştient de pericolul comunismului rusesc, Galaction îşi dă seama că, în această conjunctură, nu avem altă opţiune decât puternica Germanie. Pentru noi, abandonaţi prin forţa lucrurilor de Franţa, acum înfrântă, şi de Anglia, care se lupta de una singură cu avioanele lui Göring, era o chestiune de viaţă şi de moarte. Şi autorul nuvelei De la noi la Cladova îşi motivează orientarea: "între oceanul slavo-bolşevic de la Răsărit şi continentul german de la Apus, nu avem nicio greutate în alegere. Ca să existăm mai departe trebuie să ne sprijinim cu hotărâre pe bunăvoinţa şi ajutorul Germaniei."
Când începe războiul, Galaction are sentimentul că "imoralitatea pactului germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, n.m.) a fost înlăturată." Visează în fiecare clipă eliberarea Chişinăului (unde fusese profesor la Facultatea de Teologie), bineînţeles, cu ajutorul armatei germane. Şi dacă s-ar întâmpla aşa, "Hitler ar birui toate controversele pe care le-a stârnit şi s-ar învedera cu strălucire Ťtrimisul lui Dumnezeuť (!?), spre potolirea noii răzvrătiri a lui Lucifer" (a comunismului, n.m.). Nerăbdător să vadă îndepărtat cât mai curând pericolul ce ameninţa pământul ţării şi credinţa poporului său, pe scriitorul, altfel şi preot, îl ia gura pe dinainte, gratulându-l în felul acesta pe dictatorul care tuna şi fulgera, dorind necontenit un şi mai mare "Spaţiu vital", spre a impune o Neue Ordnung, şi anume, aceea absurdă şi criminală a supremaţiei "rasei ariene". Galaction va distinge însă permanent între Germania, cu vechea ei civilizaţie şi cultură, a cărei soartă o deplânge când se întrezăreşte victoria Sovietelor, şi nazism, ca filosofie păgână şi antiumană. O va spune textual: "Nu mă bucur de înfrângerea Germaniei, dar mă bucur de apropiata răpunere a trufiei naziste."
Dacă, pentru moment, s-ar fi putut să fie sedus de Hitler (mai exact, de forţa armatei germane), în privinţa naziştilor autohtoni, a legionarilor, Galaction se arată a fi un critic necruţător. El acuză crimele de la Jilava, asasinarea lui N. Iorga, "fala cărturăriei româneşti", condamnă rebeliunea din ianuarie 1941, când au căzut jertfă nu numai evreii, dar şi destui soldaţi români.
Scriitorul teolog a dezaprobat expansionismul german şi a urât nazismul, dar deopotrivă, imperialismul rusesc şi comunismul de aceeaşi origine. După ocuparea Basarabiei, în vara lui 1940, îl auzim fulminând împotriva cotropitorilor: "Ce le trebuia acestor monştri întinşi pe două continente bietul nostru petec de pământ? Şi cum poate fi justificat, în logica omenească, faptul odios al acestei tâlhării internaţionale? Vechiul pericol, încă de pe vremea ţarilor, e dublat acum de bolşevism, care, vrea să ne aducă spre epoca troglodită, spre zarea neagră şi bestială de unde am pornit..." Galaction gândeşte corect în privinţa noului şi a "celui mai lugubru autocratism", până când, înaintând vijelios, după bătălia de la Stalingrad, "uraganul siberian" se apropie de Nistru. Din acest moment, autorul Jurnalului alunecă spre un întristător conjuncturalism, din care se va trezi nu peste multă vreme.
Şi lui Liviu Rebreanu, de asemeni, filogerman, i se părea în 1938 că "războiul parcă e în aer." "Pretutindeni, pregătiri intense de război..." "Noi suntem într-o situaţie cum nu se poate mai încurcată." "Ne aflăm între doi uriaşi hrăpăreţi", garanţiile Franţei şi Angliei rămânând pe hârtie, atât timp cât, sub ochii lor, în mod cinic Hitler şi Stalin, duşmani declaraţi, semnează un pact de neagresiune, (acelaşi pact Ribbentrop-Molotov, n.m.). Germanii tunau şi fulgerau până mai ieri contra bolşevicilor, iar sovieticii, mai furios, contra naţional-socialiştilor - şi azi sunt prieteni." Şi autorul Jurnalului reflectează amar: "în lumea asta numai Dumnezeu ne poate salva şi norocul nostru tradiţional". Dar, din nefericire, n-a fost să fie aşa. în aprecierea evenimentelor din toamna lui 1939, diaristul se dovedeşte un bun analist şi totodată vizionar. El consideră că Anglia a greşit îndemnând Polonia la rezistenţă contra Germaniei, stârnind practic războiul. Ar fi fost de preferat o înţelegere. Marea Britanie va plăti scump, cu prăbuşirea imperiului mondial, cum s-a şi întâmplat
La 24 mai 1940, autorul Răscoalei notează că urmăreşte cu sufletul la gură mersul ostilităţilor franco-germane, care va fi, cum se ştie, în favoarea Wehrmachtului. Potrivit unei mai vechi convingeri (fusese, printre altele, ofiţer în armata austro-ungară), Rebreanu crede că pentru noi benefică ar fi influenţa germană, "mai sănătoasă decât cea franceză", prin care românii ar dobândi "o vitalitate mai puternică şi o disciplină a muncii". El combate acum cu înverşunare "moravurile şi apucăturile noastre balcanice, care împiedică adevărata dezvoltare". Ideia, să observăm, nu şi-a pierdut câtuşi de puţin actualitatea.
însemnările diaristului devin din ce în ce mai pătrunse de dramatism odată cu ultimatumul sovietic din 27 iunie 1940, prin care ni se cerea cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Văzând evoluţia rapidă a evenimentelor, Rebreanu prevede catastrofa naţională, retragerea dincoace de Prut fiind numai începutul. El simte că "România e în primejdie de moarte", că pretenţiilor ruseşti le vor urma cele din partea Ungariei, "ceea ce înseamnă sfărâmarea noastră. Adică unirea noastră a fost un vis." Rebreanu îi aduce aspre acuze Regelui Carol al II-lea pentru situaţia dezastruoasă în care a împins ţara prin dezorganizarea aparatului de stat şi eliminarea de la conducere a tuturor personalităţilor, în urma decretării regimului său autoritar. Critică, de asemenea, politica interbelică a României, care ar fi trebuit să se apropie de puterile capabile s-o apere, mai exact, de Germania. După el, nota la 11 iulie 1940, întreaga clasă politică a fost coruptă şi hrăpăreaţă, singurii cinstiţi fiind legionarii. Cât de integri erau gardiştii avea să se convingă scriitorul numai peste o jumătate de an.
După Diktatul de la Viena, din august 1940, Rebreanu se simte cu inima sfâşiată: "S-a consumat şi ciopârţirea Ardealului. Vom merge iar cu paşaport acasă." Aflând vestea la radio în toiul nopţii, a plâns în neştire şi s-a zvârcolit până dimineaţa. La 5 septembrie, Carol II abdică, lăsând România mutilată, în haos şi fără apărare.
Să mă întorc însă la atitudinea lui Rebreanu faţă de legionari. Ca atâţia intelectuali cunoscuţi, s-a lăsat şi el sedus de mitul lui Corneliu Codreanu, ca întrupând un simbol de jertfă şi cinste, uitând să spună că acesta l-a împuşcat cu mâna lui pe prefectul de poliţie Manciu, că a patronat uciderea bestială a "camaradului" Stelescu şi asasinarea de către un comando legionar a primului ministru I. G. Duca. Mai ales după cedarea Basarabiei şi abdicarea lui Carol II, scriitorul, naiv, e tentat să le acorde un anumit credit membrilor Gărzii de Fier. în două sau trei rânduri, vorbeşte despre ei cu simpatie, crezând în discursul lor demagogic: "Singura organizaţie care cultivă educaţia caracterului, notează el cu un fel de regret, legionarismul, a fost nimicit de politicieni lichele". Altă dată, pentru prea credulul autor al Jurnalului, ei ar constitui "prima generaţie eroică românească". în acelaşi timp, el o condiţionează, demolându-şi entuziasmul prea facil: "dacă va rămâne curată." Aceasta la 7 octombrie 1940, când "mişcarea" se pregătea pentru cele mai barbare asasinate. Presimţind parcă modul în care va evolua Garda de Fier după abdicarea lui Carol II, suspectând zgomotoasa gesticulaţie misticoidă, infantilismul agresiv, doritor cu orice preţ, să dicteze, Rebreanu opinează în mod rezonabil că generalul Antonescu "nu se va putea baza pe legionari, ca singura forţă politică aliată cu el." Atitudinea scriitorului devine foarte repede oscilantă şi circumspectă şi, la fel de repede, ostilă faţă de "apostolii jertfei şi ai suferinţei". El constată că "mulţi se arată decepţionaţi de măsurile de guvernare legionară, mai ales că ele lovesc în personalităţile culturale cele mai marcante". Scriitorii sunt şi ei nemulţumiţi. Ceva i se părea lui Rebreanu că nu este în ordine şi simpatia lui începe să se clatine. Ea va dispărea cu totul, preschimbându-se curând în opusul ei, odată cu masacrarea celor 64 de fruntaşi politici deţinuţi la Jilava. Prin crimele săvârşite, mărturiseşte diaristul, mişcarea legionară, în care văzuse cu o mare miopie "suprema înnoire a neamului românesc, s-a dezonorat cu totul". După uciderea mişelească a lui N. Iorga, când "toată lumea e îngrozită, revoltată şi mai ales înfricoşată", autorul Jurnalului îi condamnă aspru pe legionari, fiind profund indignat şi dezgustat de fărădelegile lor. în ianuarie 1941, el descrie rebeliunea şi represiunea armată, care, după câte acte odioase se petrecuseră, i se pare că vine "cam târziu". Privind figurile de derbedei ale gardiştilor, care demonstrau zgomotos în stradă, Rebreanu vede cu mare dezamăgire întregul adevăr, despuiat de aura imaginară, care putuse pentru o clipă să-l deruteze: "Vai de capul lor. Lombrozieni. Şi aceşti nenorociţi vreau să regenereze neamul românesc! Aceştia să-l creeze pe românul nou pe care-l visam!" Şi scriitorul continuă să noteze, mereu îndurerat şi deprimat până la exasperare: "E ceva lugubru şi atât de apăsător că-mi pare rău că mai trăiesc şi aş dori să mă culc şi să nu mă mai trezesc niciodată în astfel de lume." în faţa devastărilor din Bărăţiei, Dudeşti şi Văcăreşti, unde sunt jefuite prăvălii (evreieşti), aparţinând în genere unor oameni săraci şi amărâţi (scenele amintesc Jurnalul lui M. Sebastian), Rebreanu se revoltă, constatând, pentru a câta oară, în răstimpul 6 septembrie 1940-23 ianuarie 1941, când fusese participantă la guvernare, că "mişcarea" "s-a prăbuşit în ruşine, necinste şi crimă". Iluzia lui deşartă era pe deplin vindecată. "Apostolii" se dovediseră nişte periculoşi delincvenţi de drept comun, le-am zice "terorişti", ahtiaţi să instaureze numai în interesul lor (material) o putere totalitară.
Despre legionari sau simpatizanţi legionari, ca şi despre comunişti, vorbeşte în treacăt şi E. Lovinescu, observându-i mai ales pe scriitorii care frecventau "Sburătorul". Astfel, Ion Barbu, marea lui descoperire, "al doilea promontoriu al modernismului liric românesc, cel dintâi fiind poezia lui Tudor Arghezi", se manifestă ca "furibund filogerman" şi "ultragardist" (10 sept. 1940). Vine la cenaclu îmbrăcat în cămaşă verde, iar la sfârşitul aceluiaşi an, citeşte Odă Germaniei. Camil Petrescu ar fi ţinut şi el "fotografia Căpitanului pe masă". în schimb, ne informează criticul în Agende literare, Victor Eftimiu "laudă bolşevismul lui Stalin". Ar dori "intrarea noastră în republica sovietică. Odios, odios, izbucneşte Lovinescu, mă indignează şi scârbeşte" (24 martie 1941). Dar peste puţin timp, dramaturgul schimbă macazul şi va fi "bine cu legionarii". Eticheta de bolşevic e pusă şi pe fruntea lui N. Carandino, prim redactor la ziarul "Facla", (cunoscut prin orientarea lui de stânga), a lui Eugen Jebeleanu, a lui D. Corbea, care trecuse, pare-se, de la Garda de Fier la comunişti, şi cu toate că era moldovean de origine, la 1 august 1941 aştepta să se întoarcă ruşii în Basarabia. Sunt însemnări fugare, cum sunt mai toate în Agende.
E. Lovinescu e un democrat şi un patriot al generaţiei care luptase pentru realizarea României Mari, crezând, spre deosebire de Galaction şi Rebreanu, în vechile alianţe şi, în primul rând, în Franţa, unde se şi formase ca intelectual. Agendele, din care lipseşte perioada febr. 1942-mai 1943, relatează despre viaţa "Sburătorului" şi cea literară, în general, dar încă din 1938-1939, ţin din ce în ce mai atent sub observaţie sumbrele evenimente politice internaţionale şi pe cele din ţară. La 9 aprilie 1940, criticul înregistrează, crispat, "dezastrul aliat": ocuparea Danemarcei şi a Norvegiei, fireşte, de către Germania hitleristă. E dezamăgit de aliaţi, acuzându-i că sunt "nişte farsori nepregătiţi. Amatori." Când sunt cotropite Belgia şi Olanda, Lovinescu intră efectiv în derută, întrebându-se indignat: "există armata franceză?" Agendele se transformă acum într-un fel de jurnal de front. Căderea Parisului şi capitularea Franţei (17 iunie 1940) îl aduc în pragul disperării. E de-adreptul consternat. Evenimentele se succed rapid, în avalanşă: la 27 iunie, "drama basarabo-bucovineană", a doua zi, decretarea mobilizării. Când la 3 iulie, la ora 1, guvernul declară un moment de reculegere, criticul care crezuse în România Mare, notează cutremurat: "Plâng ca un copil pe stradă... Materializarea unei îngropăciuni."
Mutilarea Transilvaniei la sfârşitul lui august îl face să se întrebe: Finiş? Monitorizează apoi dictatura Antonescu-legionari, conflictele ce apar între ei, zgomotoasele manifestaţii gardiste, suprimarea unor publicaţii (Azi, Facla), asasinarea bestială a celor 64 de demnitari la Jilava, a lui Madgearu, a lui N. Iorga la Strejnicu: "Astfel sfârşeşte un mare savant."
Un reprezentant al tinerei generaţii de atunci, Pericle Martinescu, reacţionează parcă şi mai acut la mişcările seismice ale istoriei. Dacă E. Lovinescu şi Liviu Rebreanu mor, îndureraţi, în timpul războiului, dacă Gala Galaction va aluneca într-un conjuncturalism pe care-l va regreta, Pericle Martinescu şi cei de vârsta lui, vor cunoaşte nu numai tragismul anului 1940, al dezmembrării statului naţional român, dar deopotrivă, al epocii postbelice, mai exact, comuniste, cu suprimarea tuturor libertăţilor, care le-a fracturat existenţa şi evoluţia literară, unii, puţini, reuşind să se exileze, alţii, mulţi, ajungând în închisori sau, în cel mai bun caz, marginalizaţi. Aşa s-a întâmplat cu abia amintitul Pericle Martinescu, autorul unuia dintre cele mai ample jurnale din literatura română, acoperind, cu intermitenţe, aproape 50 de ani (1935-1984).
Evenimentele sumbre care anunţau războiul sunt urmărite şi de el aproape zi de zi. Diaristul înregistrează revoltat ocuparea Cehoslovaciei de către Hitler în 1938, invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939, înfrângerea ei însemnând victoria nazismului, care se apropie de noi, "ceea ce face ca populaţia evreiască în special să fie îngrozită de această perspectivă". Hitler e văzut ca "un adevărat nebun, mânat orbeşte înainte de o fatalitate apocaliptică". Pericle Martinescu prevede, ca puţini alţii în acel moment, că odiosul Führer va duce lumea în prăpastie.
Format ca intelectual sub influenţa mult benefică a culturii franceze, ca şi E. Lovinescu, diaristul e îndurerat la 21 mai 1940 de înfrângerea iminentă a Franţei de către Hitler. Căderea Parisului sub ocupaţie o resimte ca pe o catastrofă personală şi "a tuturor celor ce s-au hrănit până acum cu alimentul acesta indispensabil al culturii franceze. "Nici prăbuşirea Babilonului, nici moartea Atenei, nici destrămarea Romei antice n-au avut gravitatea şi semnificaţia tragică pe care o are ocuparea Parisului de către germani." "Dacă Franţa moare, scrie cu patetism, unul dintre cei doi sori la lumina cărora a înflorit şi s-a dezvoltat existenţa mea, s-a stins." "Drama Franţei e a umanităţii întregi." Pericle Martinescu face acum elogiul libertăţii ameninţate: "Fără libertate e tot una cu a nu fi. în acelaşi timp, dă o caracterizare foarte exactă a momentului. "Anul 1940, un an rău în toate privinţele." Pentru Europa, dar şi pentru ţara noastră care trece prin tragedia acelui an. Odată cu ocuparea Basarabiei de către ruşi, durerea lui şi alor săi devine de-a dreptul fizică: "Parcă ni se taie ceva din propriile noastre trupuri. Parcă ni se amputează un braţ." Diaristul notează cu acelaşi tremur în glas că "nu se va putea obişnui vreodată cu o Românie până la Prut." Curând, vine rândul Transilvaniei. Pericle Martinescu e revoltat de reacţia pasivă a guvernanţilor români în privinţa "arbitrajului" de la Viena. "Guvernul e gata să le accepte şcondiţiileţ, dar ţara le refuză." Cu însufleţire patriotică, el crede că toată lumea ar trebui să pună mâna pe arme. Indignarea lui nu mai cunoaşte margini: "Simt că mă înăbuş moralmente, când văd cum alţii - germani, italieni, unguri etc. îşi bat joc de poporul român prin tot felul de uneltiri şi cozi de topor". După "cedare", diaristul e cu sufletul zdrobit: "Trupul României a fost sfârtecat de hiena străină într-un mod crunt şi mişelesc."
După abdicarea lui Carol II, la 6 septembrie 1940 diaristul e de părere că "România a scăpat de un escroc." O vreme ca şi Rebreanu are iluzia că legionarii, ajunşi la putere, vor aduce o reală schimbare, dar văzându-le metodele, constată plin de dezamăgire foarte curând: "Mişcarea legionară va fi cel mai penibil faliment politic din ţara noastră chiar decât cele de până acum." El e pur şi simplu indignat de ceea ce fac legionarii în ţară, de măsurile rasiale luate contra evreilor, de fanatismul orb şi de faptul că au distrus valoarea ideilor. Ei, "nu se ocupă decât cu cântece (jalnice sau ameninţătoare), de procesiuni şi de vânarea de posturi grase", puşi pe jafuri: "Legionari de 19, 20, 21 de ani dispun de viaţa şi avutul oamenilor, cum ar dispune de a lor însişi. în virtutea unui proces-verbal, semnat cu revolverul în piept, tinerii aceştia, care vor regreta mai târziu tot ce fac acum, nenorocesc oameni - fie că sunt evrei sau nu - îşi bat joc de lume, ne sfidează pe toţi." Şi mai grav, ei sunt însetaţi de sânge, săvârşind crime abominabile. Iată, spre pildă, asasinatele de la Jilava: Legionari care lucrau la dezgroparea "sfintelor oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor au pătruns în închisoare şi au ucis 72 de persoane, foşti miniştri şi demnitari din trecut." Vestea a produs consternare în tot oraşul. Oamenii "par înspăimântaţi şi buimăciţi, ca şi cum o mare primejdie i-ar ameninţa". Pericle Martinescu, el însuşi înmărmurit, ajunge la concluzia că "Familia Codreanu a fost o familie sinistră pentru neamul românesc". "Deveniţi notorii prin crimele lor, sunt slăviţi ca nişte eroi". Ei omoară în demenţă, căzându-le victimă până şi marele N. Iorga. Nu-mi amintesc o altă consemnare semnificativă a înmormântării umile, în deplin anonimat, a savantului patriot. în capela de la Cimitirul Bellu, el era "întins pe o năsălie, ca un muritor de rând." "Iorga înmormântat ca un căruţaş." "Asta întrece orice închipuire", izbucneşte revoltat Pericle Martinescu. La Universitate, rectorul P. P. Panaitescu şi decanul Alexandru Marcu au avut curajul să arboreze un steag îndoliat, dar foarte repede a fost smuls de studenţii legionari, în locul lui, fiind pus un steag verde. Autorul jurnalului nu s-ar mira prea tare, dacă fla­mu­ra Gărzii de Fier ar deveni drapel naţional substituin­­du-se tricolorului.
Odată cu anul 1940, cu instaurarea sângeroasei dictaturi legionare, diaristul nota că el şi generaţia lui au murit ca scriitori. Boemul şi visătorul romantic, îmbibat de cultură, vede îndurerat cum se încheie o epocă a libertăţii, o epocă de "generozitate şi entuziasm, de bogăţie şi splendoare". în ciuda situaţiei tragice a ţării sfârtecate şi a ororilor de care fuseseră în stare ciracii lui Codreanu şi Horia Sima, autorul nostru continua să viseze o "Românie întreagă şi liberă, nu una legionară în care să fim sclavi". Din păcate, frumosul său vis, după război, va deveni un coşmar, patria-i nu va fi nici întreagă, nici liberă, iar "sclavii" vor schimba doar stăpânul, din verde în roşu.
însemnările din jurnalele scriitorilor privind anii 1940 sunt, istoric vorbind, coincidente cu istoria: mersul războiului în defavoarea aliaţilor, dezmembrarea ţării, pericolul comunismului, teroarea legionară. Ele vin ca noi mărturii despre evenimentele tragice pe plan european şi naţional al acelui moment. Mai este însă ceva şi am spus-o, fără să exemplific, încă de la început: reacţiile şi reflecţiile, emoţiile personale, confesiile care înfiorează pagina. Pentru Gala Galaction, care, deşi îl admira, Carol al II-lea "a fost cupid, a strâns comori ca Harpagon, a târât după el o lume de favoriţi şi de sclavi...", Corneliu Zelea Codreanu era "Căpitanul" de carnaval, "un actor prost", capabil totuşi să fascineze la noi "atâţia oameni, şi tineri şi bătrâni". Lui Rebreanu, care într-o vreme se amăgise, legionarii, după câte crime săvârşiseră, îi apar ca nişte "lombrozieni". Când află de "arbitrajul" de la Viena, repet, plânge în neştire, la fel, E. Lovinescu, în plină stradă, ca un copil, când se anunţă un moment de reculegere pentru "drama basarabo-bucovineană".
Toate acestea şi încă altele scot parcă mai bine la lumină esenţa evenimentelor, le dau un contur, le umanizează, pun în relief cu deosebire tragismul, făcându-l expresiv, aşa cum numai literatura o poate face.