Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
anecdotica blocului de Marius Miheţ

Ana Maria Sandu, Pereţi subţiri, Iaşi, Editura Polirom, 2017, 232 pag.

Ana Maria Sandu scrie în Pereţi subţiri tot despre intimitatea comună. Un bloc construit de 15 familii în timpul comunismului respiră vieţile locuitorilor. Care nu pot fi altceva decât poveşti de viaţă în zigzag, cu bune şi rele, între care se strecoară un timp al morţii. Căci, oricât de savuroase şi anecdotice, poveştile de viaţă cad sub vraja celor despre moarte în Pereţi subţiri.

Degeaba intimitatea deschisă dintr-un apartament devine ştirea întregii comunităţi, dacă nu la fel se petrec şi tragediile. Ana Maria Sandu scrie despre relaţii, mai mult decât despre iubiri sau familii. Interesul ei stă în surprinderea zonei sensibile ce leagă apartamentul de un destin euforic. Câştigătoare, de departe, e tema cuplului. Nefiresc, inegal, imposibil, nefericit, gay, nici nu mai contează. Dacă începuturile de relaţii se petrec adeseori fulgerător – cum se întâmplă cu Alexandra-Ştefan sau Corina-Adrian –, maturitatea şi, mai cu seamă, agonia relaţiilor o fascinează de-a dreptul pe Ana Maria Sandu.

Astfel încât Pereţi subţiri apare în cele din urmă ca un fel de catalog al agoniilor mici şi mari şi al întâmplărilor în reluare. Numai că mai e ceva. Tot la finalul cărţii riscăm să fim furaţi de atmosfera de loc îmbâcsit de vieţi repetate, animat numai, arareori, de ivirea unui nou locatar sau de naşterea vreunui copil: un moto din Saramago atenţionează că vârstele femeii – din trecut, prezent şi viitor – dincolo de adevărul subînţeles, vorbesc şi despre o formă de orbire. De fapt, Ana Maria Sandu rămâne fidelă proiectelor sale în proză, de a crea protagoniste atipice, doldora de vieţuiri ascunse, netămăduite până la capăt. Povestirile comunităţii din blocul cu pereţi subţiri amintesc de prozele Ioanei Pârvulescu şi, mai ales, de cele scrise de Adriana Bittel. Acelaşi ritm anevoios al clipei, aceleaşi scanări ale banalului înregistrat cu ochi sensibil. Nu e de mirare că cel mai bine îi ies prozele cu personaje feminine, ce prind contur firesc şi au întotdeauna ceva catchy în manifestare. Alexandra rămâne de la o povestire la alta personajul cu cele mai multe disponibilităţi pentru dramatizare şi interogaţie. Destinul ei, de la nonconformistă la naivă (re)îndrăgostită, până la disperarea amintirii, are ceva de roman neîncheiat. Tot singurătăţi şi inocenţe discutabile prezintă Corina şi, mai ales, Maşa – nepoata răposatei Duplenkova, cuprinsă de un dor rusesc pentru fosta iubire şi pentru afaceri care să-i motiveze distanţa sau ambetarea.

Cea mai bună bucată de proză îmi pare Tabloul. Fostul general Vasile Costea ignoră sarcina timpurie a fiicei şi refuză orice ajutor. Însă Filip, nepotul, îl îmblânzeşte peste poate. Felul cum aglomerează tensiunile, diversificându-le, ca şi simbolurile subterane, fac din povestire o carte de vizită pentru Ana Maria Sandu.

Încolo, prozele sunt, aşa zicând, corecte. Fără zvâc, scene de cuplu prelungite uneori peste poate, cu cadre austere, în care parcă scriitoarea a refuzat să se joace periculos, sfidând imaginaţia.

Prozele scurte din Pereţi subţiri au farmec sau dezamăgesc la fel ca orice anecdotică a blocului: păstrează mai mereu un realism fad, ale cărui nuclee mărunte, dramatizate, te alungă sau te fac curios. Niciodată mai mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara