Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Andrés Barba: Buna intenţie de Luminiţa Voina-Răuţ


Andrés Barba s-a născut la Madrid în 1975. A studiat Filologie Hispanică şi Filosofie, a predat la Bowdoin College (SUA), iar în prezent tră- ieşte din scris; în 2010 revista „Granta” îl consideră unul dintre cei mai importaţi 22 tineri scriitori de limbă spaniolă. În 1998 scrie El hueso que más duele (Premio de Novela, Ramón J. Sender, Madrid, Universidad Complutense), în 2001 i se publică romanul La hermana de Katia (Finalista del XIX Premio Herralde de Novela, Barcelona, Anagrama), în 2002 publică volumul de povestiri La recta intención, în 2004 îi apare romanul Ahora tocad música de baile, în 2006 apare Historia de Nadas (cu ilustraţii de Rafael Vivas Bilbao) şi în acelaşi an se publică romanul Versiones de Teresa (XVII Premio Torrente Ballester, Barcelona, Anagrama), urmat de volumul Libro de las caídas (cu ilustraţii de Pablo Angulo). În 2007 publică eseul La ceremonia del porno, scris în colaborare cu Javier Montes (XXXV Premio Anagrama de Ensayo, Barcelona, Anagrama). În 2008 apare Las manos pequeñas, în 2010 Agosto, octubre, iar ultima lui carte – publicată în 2012 şi prezentată deja la Târgul de Carte de la Miami – este Ha dejado de llover. Barba a tradus din Henry James, Scott Fitzgerald, Lewis Carroll, Thomas de Quincey.
Lipsa comunicării, spaima de a fi respins de persoana iubită, obsesia de a fi puternic, incapacitatea de a ierta sunt principalele teme ale celor patru nouvelles care alcătuiesc La recta intención (Buna intenţie), adevărate parabole ale modernităţii, pe fundalul căreia mijeşte inevitabila tragedie.
Vă prezentăm un fragment din versiunea românească a cărţii La recta intención, care va apărea foarte curând la Editura VELLANT.


Filiaţie

Brusc a conştientizat tăcerea înserării; tăcere instalată în mijlocul sufrageriei, pe fotografia Mamei cu bucle şi douăzeci de ani aproape imposibili, pe lucrurile ei şi ale lui Manuel, pe copii. Mama lăsase poza acolo cu o lună în urmă, într-un acces de orgoliu, fiindcă îi plăcea şi mai ales pentru c-o irita să nu fie nicio fotografie cu ea în sufragerie, în schimb cu mama lui Manuel da. Iat-o: elegantă, absurdă şi nepotrivită cu mobila din jur, stridentă, semănând atât de bine cu Mama.
Cuvintele pe care tocmai le auzise la telefon, vocea speriată a menajerei la celălalt capăt al firului (foarte sud-americană şi poate exagerată), o blocaseră în halul ăla, simţindu-se puţin vinovată că nu-şi luase geanta şi nu alergase într-un suflet la spital, cum ar fi făcut altădată într-o asemenea situaţie. Doamna, îngăimase menajera – fiind aşa de, atât de, în chestiunile astea – alunecase la duş şi deşi ea auzise iniţial căzătura şi gemetele, până să vină salvarea şi să spargă uşa de la baie n-au putut face nimic. Acum era la spital.
Dacă a mai zăbovit puţin înainte de a ieşi din casă a făcut-o fiindcă ceva părea s-o reţină acolo, poate chiar Mama, fixând-o de pe raft la cei douăzeci de ani ai ei în albnegru, cu zâmbet studiat, alintânduse, dând indicaţii; zâmbea, doar că în poză lucrurile păreau să se fi petrecut exact invers: Mama zicându-i fotografului vrute şi nevrute, fiindcă era fotografia pe care i-o dăduse Tatei la un an de la logodnă (mereu Tata cu amintirea asta, care o eclipsa pe cea de la înmormântarea lui), erau anii de după război şi nu existau bani pentru lux.
Şi totuşi se întâmplase ceva în seara aceea. Nu era îngrijorarea că Mama o să fie vizitată de Manuel şi de copii, de Antonio şi Luisa, ba chiar şi de María Fernanda din Valencia pentru o nimica toată, pesemne ca să le arate enorma vânătaie şi să le cerşească afecţiunea cuvenită, ci senzaţia că se întâmplase ceva cu mama, ceva ţinând de cele o mie de feţe ale Mamei ori de unicul ei chip de-acum - brusc autoritară sau nu, ca în fotografia din sufragerie din faţa ei - ca o colecţie de evantaie într-o vitrină.
Şi-a spus numele la intrarea în spital şi s-a simţit vinovată când au anunţat-o că o internaseră de urgenţă. Erau oameni care aşteptau la lift, aşa că a alergat repede pe scări.
„Cum te simţi?”, a întrebat când a deschis uşa şi a văzut-o în pat, lângă un medic ce părea s-o aştepte să-şi ia temperatura.
„Fata mea”, a răspuns ea pe un ton plângăcios, înainte de a-l lăsa pe medic să-i ofere un răspuns ştiinţific.
„Mama dumneavoastră şi-a fracturat şoldul în două locuri. Fractura e curată, dar sudarea va fi dificilă.”
„Dificilă din cauza artrozei mele degenerative, nu-i aşa, doctore?”
„Da, din cauza vârstei.”
Acea scurtă conversaţie o definea exact pe Mama sau cel puţin o bună parte din ea. Peste corset îi puseseră o cămaşă de noapte urâtă, albastră ca cerul. Penumbra din cameră îi accentua cearcănele aproape vineţii în care abia se distingea o venă mică, ca un muşchi ciudat crescut pe sub piele. Ţinea palmele deschise şi ridicate şi avea paloarea şi aspectul cadaveric al unui răstignit.
„Ai sunat-o pe María Fernanda ca să-i spui cum mă simt?”
„Nu; nu încă, te doare?”
„Parcă m-ar devora câinii.”
„Mă rog.”
„Şi pe Antonio, să-l suni şi pe Antonio.”
Medicul a dispărut încet, ca o nălucă albă, dând asigurări c-o să revină. Halatul Mamei, cu care o îmbrăcaseră probabil când ieşise din baie, se afla într-o pungă de plastic pe fotoliu.
„Fata mea, mi se întâmplă numai nenorociri”, a zis ea începând să se smiorcăie.
„Dacă ai lăsa-o pe menajeră să te spele...”
„Menajera e o neruşinată, o hoaţă. Vreau s-o dai afară şi să-mi găseşti alta.”
„Mereu zici la fel şi până la urmă îţi dai seama nu te-a furat nimeni niciodată; dacă te gândeşti la broşa aia, să vezi cum apare într-o săptămână unde nici nu te aştepţi.”
„Camera ei e o cocină.”
„Dar pe tine ce te interesează cum e camera ei dacă ţine casa lună?”
„Şi sună toată ziua în Venezuela.”
„Păi n-o lăsa...”
A încercat să continue discuţia, nu atât de dragul menajerei, cât pentru a o împiedica să se mai gândească la dureri. Între timp a scos capotul din pungă, cel grena cu iniţialele M.A.A. brodate cu galben, María Antonia Alonso, doña María Antonia Alonso, aşa cum i se adresau muncitorii în zilele când încă mai exista fabrica „Tocuri şi rame Alonso”, cum îi spunea Joaquín, cum trebuia să i se adreseze chiar şi Joaquín când începuse să lucreze în fabrică, fiindcă nu voise să-şi mai continue studiile.
Acum capotul semăna cu Mama, mai mult decât Mama însăşi sau cel puţin semăna într-un mod mai firesc, mai puţin trist. N-o dezgusta bătrâneţea, ci bătrâneţea Mamei şi poate teama c-o să ajungă şi ea la fel. S-a simţit vinovată, gândindu-se c-ar prefera să moară decât să ajungă aşa, ca Mama. Când a plecat din spital, ca să ia câteva lucruri indispensabile (periuţă de dinţi, medicamente, un prosop ca lumea), a inspirat uşurată aerul rece de afară. A luat un taxi şi în drum spre casă şi-a amintit cum murise mama lui Manuel, cu şase ani în urmă. Spitalul i-a amintit de ea; de câte ori intra într-un spital îi revenea în minte ultima săptămână petrecută la Bilbao, când nu se dezlipise de pat, o îmbrăţişase şi o ţinuse întruna de mână pe soacră- sa. Era acelaşi miros, acelaşi salon impersonal, dar atunci nu făcuse niciun efort, totul i se păruse necesar şi firesc.
În schimb azi, când Mama o rugase s-o îmbrăţişeze înainte de plecare, o pupase aproape indiferent, fiindu-i aproape imposibil s-o sărute şi asta era nedrept, căci o fractură de şold la vârsta ei chiar putea fi un lucru serios. O să-şi sune fraţii de acasă – aşa era cel mai bine – şi o să-i găsească precis, fiindcă era sâmbătă seara; Antonio era prea obosit ca să vină după o săptămână de muncă, iar María Fernanda avea gripă, zicea Mama.
I-a fost uşor să fie sinceră cu Antonio. Încă nu-i trecuse supărarea după cearta cu mama de la ultimul Crăciun; a întrebat-o doar cum se simţea şi în ce salon era.
„Te duci s-o vezi?”
„Da, mâine.”
„Se simte rău”, a zis ea şi chiar ar fi vrut să creadă asta, dar nu reuşea. Cuvintele acelea, prin care voise să scape de o despărţire ce se anunţa mai grea decât de obicei, deschiseseră alt spaţiu de posibilităţi pe care se temea să le ia în calcul. Fireşte că se simţea rău, oricine îşi fractura şoldul la vârsta asta se simţea rău, dar nu asta voiseră să spună vorbele ei; parcă era un pact tăcut între ei doi: victime simţindu-se şi mai vinovate prin felul subtil de a se înţelege.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara