Numărul curent: 44

Prin anticariate:
Andrisant ubicuu de Simona Vasilache

Nu sînt puţini cei care-ar citi mai bucuroşi corespondenţa altora decît scrisorile deschise. În fond, ceea ce li se adresează tuturor nu poate fi interesant pentru unul singur, iar trezirea simţului civic, vorba lui Maiorescu, nu e-n chestie. E un risc, al subţierii publicului, pe care şi l-au asumat şi scriitorii de satire, cum şi-l asumă semnatarii circularelor literare, cărora le fac suportabilă directeţea ştergînd destinatarul.
Că el există, totuşi, doar că e mai greu de identificat fiind, cum s-ar spune, sans domicile fixe, dă de înţeles titlul lui Topârceanu, din 1930 (an adăugat, în creion chimic, pe foaia de titlu a ediţiei de la Naţionala Ciornei, de unul din foştii ei proprietari - semnătură indescifrabilă): Scrisori fără adresă. Avînd structura eterogenă, aranjată repede în jurul unor titluri cu clenci, a publicisticii, Scrisorile... nu pierd nici din tăria ei. Primul grupaj are un heading (sic!) de gazetă contemporană - venind, fireşte, din partea subţire a presei şi a publicului: Valul de vulgaritate. Însă, nu despre ce ne-am fi aşteptat, dovadă că mutaţia titlurilor de ziar funcţionează, totuşi, e vorba. Articolul e despre poezia naivă, scrisă de ţărani şi reprodusă, în scopuri politice, în organul de presă al unui partid (care oare?...) care pusese gînd rău "ciocoilor". Imaginile răzbunării şi ale urii de clasă care, încă, în anii '30, apare doar ca vulgară, nepotrivită, şi atît, apar ca forţări propagandistice ale canonului care a dat, vorba vine, Mioriţa. Nici şansonetele degradate de o pronunţie cum o fi nu scapă asocierii cu vulgaritatea, în sensul cuprinzător de tot ce e nelalocul lui. Un sămănătorism discret bate din opinci în rîndurile despre civilizaţie, imitată, fireşte, în ce are ea mai superficial: "flăcăul gospodarului, abia întors din armată, nu ţine atît să petreacă pentru sine cît mai cu seamă să ştie toată lumea, pînă în celalt capăt al satului, că el petrece... E în această vanitate o nuanţă de cabotinaj rustic, cu totul inedit, ceva care se apropie de psihologia mardeiaşului suburbian fără guler, cu ghete de lac şi cu crizantemă la butonieră. Şi toate la un loc sînt simptomele primilor paşi ai satului românesc spre civilizaţie - adică de o cam dată spre mahala...".
De un gros umor involuntar - aşa se-ntîmplă că umorul de-al doilea, al cronicarului care vede şi notează, e unul pesimist (Proză umoristică şi pesimistă e subtitlul Scrisorilor...) e şi Literatura de Crăciun, atacată mai departe. Şi pe ea o ştim, rătăcind pe străzile oraşului, cu singurul ideal de-a stoarce lacrimi şi bani. O poezie simplistă, fără miracol, îngînată ca un refren al pomenirii şi al pomenii. Pentru ţigănia ei rituală sînt luaţi la refec lăutarii, vinovaţi, altminteri, şi pentru stricarea, prin "adaptare" pentru urechile simandicoase ale domnilor de la oraş, a frumoaselor strofe populare. Iar vocaţia lor de imitatori sîrguincioşi e pusă pe seama teoriilor domnului... Eugeniu Lovinescu. De la el ni se trage.
O temă tot sensibilă - fiindcă umorul domnului Topârceanu e cum nu se poate mai grav - este împăcarea poetului cu idealul. Poetul, orice-ar face el, e muritor. Mai rău decît asta, are o vîrstă. Şi, carevasăzică, o generaţie. Spiritul ei îl ia prin surprindere şi-i virusează opera, pe care el şi-o vrea esteticeşte pură. În piciorul versului e traiul de zi cu zi al unei epoci oarecare. Bunăoară, scrie Eminescu: "ea frumoasă şi el tînăr". Culege Topârceanu, din folclorul urban al unei vremi contemporane tot atît nouă, cît lui: "Şi din prima noapte s-au simpatizat/ Ea era frumoasă, el era bogat". Cade din drepturile de rimă varianta titrat, fiindcă "un titlu academic nu mai însemnează azi mare lucru". Tinereţea, comentează maliţios acelaşi, "e mai de grabă un indiciu de permanentă jenă financiară (şi femeile au cam început, încă de pe vremea lui Eminescu, să miroase acest trist adevăr)".
"Copilul civilizaţiei extreme" nu lipseşte nici el din foileton, cu tot conflictul lui, fireşte, inegal şi terminat, cel mai adesea, în paguba lor, cu pietonii. Şi alte conflicte urmează, de pildă acela, neostoit, cu toate suferinţele de ambe părţi, între poeţi şi critici. Mihalache Dragomirescu, predînd la Universitate "istoria unei literaturi care nu există", Paul Zarifopol, atacînd mortal, şi numai la rege, Lovinescu, în fine, greşindu-şi iremediabil (Topârceanu dixit) listele.
Lume românească, pusă pe contre, condusă cu strigăte-ultimatum, ca acela, regulă la mahala, "strîngeţi rizervă, că se opreşte!". Apa, bineînţeles. Acoperişul se ridică de pe cartier, lăsîndu-te să vezi viaţa lor, cu copii, cu necazuri mărunte şi solidarităţi cîrcotaşe, pe urmă de pe case, de pe redacţii, pînă cade lumina şi toate se opresc, cînd se trage concluzia unanimă: "S-o dăm dracului de civilizaţie!". Daţi-mi cinematograf? Nevoie...
Ţara de dincolo de negură, reportajul scris "la concurenţă" cu Sadoveanu, după o plimbare comună, e plat, nespectaculos. Moralistul Topârceanu n-are îngăduinţă de poet. De-asta se poartă, cu lumea, cum se poartă, înţepînd-o cît poate, suspectînd-o pentru orice. Chiar şi pentru vina de-a schimba adrese şi de-a face vinovaţii de mersul ei prost, într-o ţară în care poşta circulă greu, cu neputinţă de găsit.