Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Andrei Ionescu: „De neuitat a rămas pentru noi excepţionalul Eugen Coşeriu“ de Ilinca Ilian

Se închină de obicei articole omagiale autorilor care împlinesc un număr rotund de ani. Mă întreb însă de ce nu s-ar închina asemenea recunoaşteri publice şi celor care împlinesc doar un număr simpatic de ani. Or, numărul 77 pare tuturor unul prin excelenţă simetric şi simpatic, alăturare a două cifre sacre. E perfectul număr palindrom. Andrei Ionescu a împlinit 77 de ani. Extrem de reticent cînd e vorba de mărturisiri, el s-a lăsat rugat multă vreme pînă să acorde, în fine, interviul autobiografic de mai jos; cea care a reuşit să-i smulgă mărturisirile este profesoara Ilinca Ilian de la Universitatea de Vest din Timişoara, ea însăşi hispanistă cunoscută. Reticenţele principiale ale profesorului, omniprezente în tot textul alăturat, nu pot masca o evidenţă: Andrei Ionescu este, în momentul de faţă, cel mai important hispanist român în viaţă. (M.Z.)

Ilinca Ilian: De ce, în tinereţe, aţi ales spaniola?

Andrei Ionescu: Când trec mai mulţi ani de la o „alegere”, atât de greu de făcut în adolescenţă, suntem înclinaţi să credem că a existat un motiv anume, pe care îl putem invoca precis, cu iluzia că el ar face parte dintr-un destin. În cazul meu, prima alegere a fost filologia română, prin care înţelegeam pe atunci literatura, nu limbile şi literaturile străine. Am făcut primele luni de Facultate în Bucureşti ca student la limba română, şi cred că n-a fost ceva întâmplător, fiindcă era şi continuă să fie limba pe care o îndrăgesc cel mai mult. Cum pe drept cuvânt se spune, este patria mea, mai bine zis a noastră, a vorbitorilor ei. Oare avem pe lume ceva mai de preţ?
Continuând povestea alegerii, s-a ivit, la acea vârstă a atracţiei irezistibile pentru aventură, un moment prielnic pentru necunoscutul unei noi opţiuni, creat prin hotărârea autorităţilor de a şcolariza din mers, la interval de doi ani, o grupă de studenţi la Secţia italiană. Aşa se face că am încheiat primul semestru la italiană, avându-i profesori pe Dumitru Panaitescu şi George Lăzărescu, şi unde l-am reîntâlnit cu bucurie printre colegii mai mari (cu doi ani) pe Şerban Stati, care învăţase tot la „Mihai Viteazul” în aceeaşi clasă cu fratele meu. Lumea era mică şi primitoare.
Dar pentru formaţia noastră de filologi întâlnirea cea mai importantă a fost cu neuitata profesoară Nina Façon, care, spre marele nostru câştig, de care poate nu eram atunci conştienţi, ţinea să-i îndrume pe studenţii din anul întâi spre munca de cercetare pe cont propriu, imprimându-le o metodă şi o disciplină de lucru riguroase; învăţăceii n-aveau să le uite niciodată.
Fără să pot însă bănui ceva, aventura opţiunilor mele nu se încheiase, pentru entuziastul italienist în devenire ce eram, fascinat de profesorul Mihail Berza, care ne ţinuse, la rugămintea Ninei Façon, un curs de istoria Italiei. Vina o poartă instabilitatea din învăţământul superior al acelor ani. În semestrul doi al anului întâi am urmat un curs facultativ de spaniolă, iar la începutul anului doi ni s-a propus, celor care dădusem un examen de absolvire a cursului, să re-constituim Secţia de spaniolă, a cărei reînfiinţare se hotărâse în anul acela, 1957, după o întrerupere de aproape un deceniu.

Cum de s-a reînfiinţat Catedra de spaniolă? Ce se alesese din profesorii hispanişti din perioada interbelică?

Catedra de spaniolă s-a reînfiinţat printr-o hotărâre politică la nivelul întregului lagăr socialist. Pe de o parte, existau condiţiile nedorite ale perpetuării regimului franchist, care fusese aşa-zis penalizat prin suprimarea studierii limbii spaniole la nivel mediu şi universitar; iar, pe de altă parte, în condiţiile importanţei crescânde pe care o dobândeau pe plan mondial ţările Americii Latine, spaniola ieşea la iveală. Curând, în 1959, avea să triumfe în Cuba revoluţia lui Fidel Castro.
Dintre profesorii hispanişti ai perioadei interbelice, Alexandru Popescu-Telega avea să înfunde puşcăria, iar Valeriu Papahagi, elev strălucit al lui Iorga, avea să fie „transferat” ca profesor de istorie la Liceul „Mihai Viteazul”, unde a învăţat şi viitorul strălucit hispanist de mai târziu Sorin Mărculescu, iniţiat în tainele limbii spaniole de neuitatul don Valério.

Care era atmosfera la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Litere şi în speţă la Catedra de spaniolă în perioada studiilor dumneavoastră?

Despre atmosfera din Catedră în perioada studiilor mele universitare (1956-1961) trebuie să spun că a fost marcată decisiv de marele lingvist Iorgu Iordan; în calitate de şef autoritar şi, totodată, blajin, a ştiut să ocrotească Secţia, asumându-şi, la fel ca Alexandru Balaci pentru italienişti, rolul de tampon între autorităţile obtuze şi studenţii pe care i-a sprijinit şi promovat.

Ce profesori v-au marcat anii de formare? Cum erau relaţiile dintre studenţii şi profesorii români şi spaniolii stabiliţi în România care predau la Universitatea din Bucureşti? Aţi studiat literatura latino-americană?

Dintre profesorii cu totul remarcabili ai anilor mei de formare, i-aş aminti în primul rând pe Tudor Vianu, Edgar Papu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Eram pe atunci atras aproape exclusiv de literatură. Latura lingvistică a filologiei aveam s-o recuperez mai târziu, când am ajuns apoi, cu trecerea anilor, la absorbanta pasiune de astăzi pentru etimologie.
Prezenţa ca profesori a unor refugiaţi spanioli ai războiului civil (Palmira Arnaiz, Gregório Escudero) ne-a dat şansa să „prindem” limba spaniolă de la vorbitorii ei nativi. Se bucură şi azi, când s-au repatriat, de recunoştinţa noastră.
În anii studenţiei mele, programa nu prevedea studiul literaturii latinoamericane.

Unde aţi lucrat de-a lungul anilor?

După absolvire, în toamna lui 1961 am fost angajat la Editura pentru Literatură Universală (viitoarea Editură Univers), aflată sub directoratul italienistului Dumitru Trancă. Venise momentul ca literaturile de limbi iberice să fie traduse direct din original, fără intermediari, cum se procedase de cele mai multe ori în perioada interbelică.
Editura avea o bibliotecă proprie, destul de bogată, şi poseda apariţii recente, exemplare trimise de edituri spaniole în vederea unor eventuale versiuni româneşti. Era exact de ceea ce aveam nevoie în acel moment, după ce, în cinci ani de Facultate, studiasem cu precădere scriitorii clasici. Obligaţia mea principală a fost, în cei doi ani petrecuţi la editură, să deprind munca (profesia) de redactor de carte, pe care o consider şi astăzi meseria mea de bază şi prima pe care am îndrăgit-o pentru totdeauna, cu toate satisfacţiile şi servituţile ei.
Cum domeniul hispanic începea să aibă din nou căutare în anii şaizeci, n-au lipsit solicitările, atât în domeniul literar, cât şi în cel universitar. În 1963, după nici doi ani de redacţie, am fost chemat să colaborez, apoi să mă transfer la Catedra de spaniolă a Institutului de Limbi străine.
O altă solicitare, la fel de importantă pentru viitoarea mea carieră, a fost chemarea, în 1964, de către Dan Hăulică la revista „Secolul 20”, ca redactor cu jumătate de normă pentru sectorul iberic. Colaborasem, în cursul anului anterior, cu recenzia unui roman de Alejo Carpentier (Împărăţia acestei lumi) şi cu traducerea unor pagini de proză ale lui Guillermo Cabrera Infante, publicate sub titlul Gravuri şi puse în valoare de ilustraţiile doamnei Geta Brătescu. Ce mi-aş mai fi putut dori? A fost etapa cea mai fericită a vieţii mele.

Care oameni consideraţi că au contribuit la formarea dumneavoastră, după încheierea studiilor?

Trebuie să-l pomenesc în primul rând pe Dan Hăulică, şi o fac cu marea bucurie de a fi putut lucra timp de un pătrar de veac şi mai bine în preajma lui, sub ferma şi eficienta lui îndrumare.
Apoi, desigur, profesorii pe care i-am avut în comisia de doctorat de mai târziu: Iorgu Iordan, Nina Façon, Alexandru Balaci, Zoe Dumitrescu- Buşulenga şi Alexandru Niculescu, ultimul constituind, alături de Florica Dumitrescu, principalul imbold, de care pe atunci nu eram pe deplin conştient, pentru cercetările mele etimologice de mai târziu.

Cum aţi devenit traducător?

Continuarea firească a impulsului de a exprima în română unele poeme (alese) din italiană sau spaniolă au fost hotărâtorii ani de ucenicie ca redactor la editura specializată în traduceri literare, unde fusesem angajat, cum am mai spus, printr-o repartiţie norocoasă de ultim moment, pe care astăzi nu pot să o consider altfel decât providenţială.
Sub îndrumarea unei distinse doamne, Constanţa Frunzetti Tănăsescu, excelentă cunoscătoare a limbii române, care îşi asuma, precum mulţi redactori de atunci (Romulus Vulpescu, bunăoară, sau Constantin Dudu Olariu), cu înaltă conştiinţă profesională şi, totodată, cu mult respect pentru cititori, stilizarea cărţilor de a căror apariţie se îngrijeau, am aprofundat operaţia traducerii.
Lucrând într-un asemnea laborator de mare rafinament, nu te poţi lăsa pe tânjeală. Incitat de ambianţa redacţiei, constaţi, de cum te apleci asupra oricărei versiuni îţi cade în sarcină, că stilul trebuie lucrat, adecvat, cizelat. La romanistică mă înconjurau, plini de solicitudine, pe lângă italienista Constanţa Tănăsescu, Olga Zaicik, Angela Cismaş şi Marcel Aderca. Alături de aceştia se aflau (şi eu puteam studia – ce privilegiu! – intervenţiile lor pe textul unor traduceri brute) iscusiţi şi pasionaţi stilizatori de talia lui Marcel Gafton sau Ovidiu Constantinescu.
Primul text major pe care mi-am „făcut mâna” de redactor a fost versiunea romanului Don Quijote, revizuită pentru ediţia a doua de marii traducători care au fost Edgar Papu şi Ion Frunzetti. Nu cred că se putea găsi un text mai potrivit pentru iniţierea în arta traducerii literare a tânărului hispanist care eram eu atunci. Am spus artă, dar mai exact şi mai complet, ca să parafrazez titlul unui volum al lui Vulpescu, este să vorbim despre artă şi meserie strâns împletite. Am avut atunci privilegiul să văd cum se desăvârşeşte textul unei versiuni de o mare vervă inventivă, care fusese supus apoi operaţiei de confruntare, obligatorie în practica editurii, făcută de un excelent cunoscător al limbii spaniole, Dumitru Copceag, el însuşi traducător din Asturias (pe atunci fără drept de semnătură, din pricina unei omisiuni de denunţ similare celei pentru care a fost închis şi Doinaş). În sfârşit, studiind acel palimpsest, luam contact cu forma ultimă sub condeiul fin al Constanţei Tănăsescu.
Atunci am înţeles cât de imponderabil, şi tocmai de aceea cât de preţios este echilibrul dintre substanţa comunicării şi forma ei concretă, altfel spus dintre spirit şi literă; cât de greu e să adaptezi la noua literă a versiunii într-o altă limbă spiritul originalului, reuşind să întrezăreşti, dacă nu să şi atingi, idealul acelui spirit al literei despre care vorbeşte Ortega y Gasset. „Trădarea” fatală (de care se face uneori prea mult caz) e absolvită de fericitele soluţii compensatorii, atâtea câte pot fi, pentru dureroasele pierderi inevitabile în orice versiune literară.

Unde aţi călătorit în spaţiul hispanic şi în ce circumstanţe?

Călătoriile în spaţiul hispanic erau în anii şaizeci foarte dificile. Prin grija lui Iorgu Iordan, care a sprijinit specializarea elevilor săi în străinătate, am reuşit totuşi să participăm la Cursul Superior de Filologie Spaniolă de la Málaga, Cristina Isbăşescu, Ioana Zotescu şi cu mine, în vara lui 1963. Timp de o lună am audiat prelegerile unor mari profesori spanioli (Dâmaso Alonso, José Manuel Blecua) şi ale unor la fel de reputaţi hispanişti străini, printre care de neuitat a rămas pentru noi excepţionalul Eugen Coşeriu.
Tot împreună cu Cristina şi cu Ioana, cărora ni se spunea „călătorii”, şi cu încă o colegă de catedră, Silvia Vâscan, şi tot mulţumită intervenţiei pe lângă autorităţi a lui Iorgu Iordan, am participat în 1965 la Congresul Cervantes din Berlinul de Est, unde am avut fericitul prilej de a-1 cunoaşte pe marele filolog comparatist Marcel Bataillon, pe atunci preşedinte (apoi preşedinte de onoare) al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor. Călătorii şi întâlniri de neuitat, hotărâtoare pentru formarea unor tineri care au atâta nevoie de repere şi modele.

Revista „Secolul 20”, la care aţi colaborat asiduu, a jucat un rol esenţial în introducerea unor mari scriitori de limbă spaniolă în cultura română. Care era atmosfera la redacţie?

Prin publicarea unor masive fragmente din operele unor mari scriitori latino-americani, precum Asturias, Neruda, Borges, Octávio Paz, Cortázar, Garcia Márquez, Lezama Lima, revista „Secolul 20” a contribuit enorm la introducerea lor în cultura română.
Despre atmosfera din redacţie pot să spun că se caracteriza printr-o coralitate extrem de urbană şi, în acelaşi timp, foarte caldă. Eram o mică orchestră, condusă de un dirijor inspirat, marele critic de artă Dan Hăulică. Era un pedagog fin, lipsit de pedanterie, un prieten mai mare care ne povăţuia, ca un „mai ştiutor” ce era, din ce în ce mai ştiutor pe măsură ce învăţa el însuşi să dirijeze orchestra redacţiei.

Şi noutăţile din literaturile de limbă spaniolă?

Informarea nu era uşoară, dar nici imposibilă. Nu existau (cum nu există nici astăzi, de altfel) librării sau centre de difuzare a publicaţiilor hispanice. Însă cine doreşte să se informeze, reuşeşte să o facă. Eu recurgeam la presa franceză, mult mai accesibilă pe atunci la noi decât cea spaniolă, sau la publicaţiile hispanice aflate în marile biblioteci publice, venite în regim de schimb cu publicaţiile româneşti similare.

Câţiva autori latino-americani importanţi au vizitat România acelor ani. I-aţi cunoscut atunci sau întâlnirile erau mai degrabă controlate?

Printre scriitorii latino-americani importanţi care au vizitat România în anii aceia se numără Asturias, Neruda, Sábato. I-am cunoscut pe viu ca student sau ca redactor de editură în „întâlniri” evident controlate, cu caracter oficial, scriitorii respectivi fiind invitaţi în dubla lor calitate de „artişti ai cuvântului” şi de oameni de cultură cu orientare politică „progresistă”, în limbajul epocii. Trebuie amintit bunul simţ de a fi pus accentul, în dizertaţiile lor, pe efortul şi pe „mesajul” artistic, nu neapărat pe mesajul politic, care oricum era subliniat (uneori chiar excesiv) de amfitrioni.
O atitudine conciliantă (apreciată de directoarea editurii) a adoptat Sábato, când i s-a pus condiţia ca, pentru a face posibilă versiunea romanului Despre eroi şi morminte, să suprime pasajele critice despre Stalin. Sábato a acceptat să suprime singur pasajele cu pricina, considerând că la fel de subversivă era şi partea rămasă intactă, deşi părea inocentă, a romanului său, nu mai puţin răscolitoare însă prin apărarea libertăţilor civice pentru conştiinţa omului contemporan.

Cum acţiona cenzura în cazul traducerilor? Puteţi da exemple din activitatea dumneavoastră în care v-aţi confruntat cu rigorile cenzurii?

Cenzura acţiona mai puţin sever în cazul traducerilor, în comparaţie cu creaţia originală. Pentru pasajele cu „probleme” se putea invoca, nu însă întotdeauna cu succes, faptul că nu era vorba despre realităţile din „lagărul socialist”, ci despre alte spaţii politice şi culturale, cu alte caracteristici, care trebuiau în consecinţă judecate după alte criterii.

Cum vă explicaţi că au apărut cele trei mari romane ale dictatorului într-o societate dictatorială ca aceea a României ceauşiste?

Pledoaria în favoarea publicării acestor romane se putea face insistând asupra faptului că era vorba despre dictatori din lumea capitalistă.
Din Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos (traducere de care sunt la fel de mândru ca pentru poemele lui Borges) s-au tăiat numeroase pasaje neconvenabile pentru cenzorii improvizaţi ai momentului, unele sub aspect politic, altele, poate cele mai multe, sub aspect erotic, ca urmare a pudibondismului care emana de la „cabinetul doi”. Experienţa editorială mă făcuse sceptic cu privire la posibilitatea unui dialog real cu cenzorii ignoranţi şi de altfel inexistenţi după desfiinţarea oficială a cenzurii. La ediţia a doua, apărută la Curtea Veche, textul a putut fi întregit cu fragmentele suprimate la prima ediţie.

Care sunt autorii latino-americani care nu au putut fi publicaţi înainte de 1989 şi au apărut după Revoluţie? Din ce motive nu au putut apărea, de pildă, opere ca Şotron, Obscena pasăre a nopţii, Terra nostra? Ce alte opere de acest gen au mai fost oprite de cenzură?

Unele opere importante n-au putut apărea din varii motive, care puteau fi de naturi diferite. În principiu, nu erau lăsate să apară operele considerate primejdioase pentru stabilitatea orânduirii socialiste.
În cazul romanului Şotron, se spune că simpla prezenţă a unui personaj originar din Transilvania a fost raţiunea de amânare sine die. Tot aşa se presupune că exuberanţa erotică a întârziat apariţia celebrului roman al lui Amado despre încântătoarea Gabriela.

Se spune că înainte se citea mai mult decât astăzi? Împărtăşiţi această opinie? Aţi avut mai multe reacţii (în scris sau oral) la operele traduse de dumneavoastră înainte sau după 1989?

Aşa se spune. În ce mă priveşte, citesc azi mai mult decât ieri.
Dintre reacţiile la operele traduse de mine, aş aminti una care mă flatează în cel mai înalt grad. Aflându-mă la Iaşi şi prezentat fiind poetului Horia Zilieru, l-am auzit exclamând jovial: „Cum să nu-l cunosc? Dumnealui e Borges”.

Interviu de Ilinca Ilian

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara