Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Andrei Codrescu - Scandalul de a fi geniu de Rodica Grigore


"O, spânzurat ridicul, a mea-i durerea-ţi toată

Simt şi-azi cum se înalţă, în minte când te văd,

Spre gât un val de fiere bufnind ca un prăpăd

Al vechii suferinţe de tine tulburată...



În faţa ta, biet diavol plin de-amintiri fierbinţi,

Simţit-am orice pliscuri şi orice fel de gheare,

Doi corbi câinoşi, pantere lipsite de-ndurare,

Ce-odinioară carnea râvneau să-mi rupă-n dinţi.



Era albastră marea şi bolta străvezie,

Dar pentru mine totul de-atunci, vai, a rămas

Întunecat în sânge, iar peste suflet tras

Un giulgiu ce este însăşi această-alegorie.



Atât găsii, Zeiţă, la ţărmul tău venust :

Un spânzurat în care îmi regăsesc simbolul...

- Ah, Doamne, dă-mi puterea, curajul şi controlul

De a-mi privi în suflet şi trup fără dezgust !"



(Charles Baudelaire O călătorie în Cytera,

Vol. Florile Răului, traducere de C.D. Zeletin)



Mulţumesc, Baudelaire. Mulţumesc pentru că - între altele - ne-ai condus în inima misterului lui Dalí, misterul trupului ce suferă şi al tuturor halucinaţiilor acestuia, contemplarea unui univers al cărnii, locul unde scheletele şi trupul aflat în putrefacţie acoperă insula Afroditei, un loc unde inima e îngropată în alegorie, iar dublul poetului atârnă într-o spânzurătoare. Generatorul de imagini al lui Baudelaire e însufleţit de acelaşi combustibil ca şi al lui Salvador Dalí, o materie de o nostalgie neliniştită ce se hrăneşte în continuare din imaginile prezente ale paradisurilor pierdute, chiar în timp ce lumea a luat-o pe un drum care face ideea în sine de paradis sau de utopie, de exemplu, fie rizibilă, fie de un gust îndoielnic.

Baudelaire descrie peisajul dalinian cu o precizie stranie: un peisaj antropomorf în care o imagine înspăimântătoare e dublată printr-o imagine la fel de înspăimântătoare a sinelui sub un cer senin, foarte asemănător cu cerul de la Cadaques din Catalonia, care se regăseşte în atâtea picturi ale lui Dalí.

Şi exact aici asemănările se opresc. Întrebarea mea adresată lui Baudelaire n-a fost "ar trebui, oare, ca tu şi Dalí să vă găsiţi în aceeaşi propoziţie?" deoarece, evident, răspunsul nu e "de ce nu", ci "cum şi în ce fel te-a introdus ilicit Dalí la Târgul Ştiinţei, dacă asta a făcut cu adevărat?", precum şi "dacă a făcut într-adevăr asta, cum îşi găsesc locul expresia îscandalul de a fi geniu' sau, mai bine zis, atât noţiunea de îscandal', cît şi cea de îgeniu', împreună sau separat, în această îintroducere ilicită'? Şi, în cele din urmă, nu este oare o astfel de încercare de introducere ilegală profund lipsită de respect, chiar revoltătoare, date fiind preferinţele tale adesea exprimate cu privire la nemântuiţi, nerezonabili, dependenţi de diferite substanţe, chiar nenăscuţi, loviţi de sărăcie, croiţi grotesc, o lume umană în cel mai înalt grad?"

Baudelaire a răspuns la această întrebare în fragmentul din poemul O călătorie în Cytera cu care am şi început, dar ca să înţelegem mai bine în ce fel a făcut acest lucru, va trebui să trec prin următoarele etape practicate, recomandate şi aprobate de Internaţionala Suprarealistă la întâlnirea sa din mai 1963, mult după ce Dalí fusese excomunicat oficial din mişcare de către André Breton. Iar aceste etape sunt:

1. Respingerea biografiei şi datoria artistului de a-i sabota pe biografi;

2. Capitularea necondiţionată în faţa oracolului şansei;

3. Primatul spiritului suprarealist asupra produselor suprarealiste.



Respingerea biografiei şi datoria artistului de a-i sabota pe biografi



Şi-acum să vă explic de ce-i detestăm pe biografi şi cărţile numite de ei biografii. La cel mai simplu nivel, pentru că astea sunt doar chestiuni de duzină. E uşor pentru un biograf care ştie exact cum s-au petrecut lucrurile în viaţa unui anumit subiect să umple povestea unei vieţi cu un dispreţ deschis sau mascat, cu judecăţi de tot felul şi cu inconştientul - dar nu mai puţin deranjantul - sentiment de superioritate al celui ce vine să se instaleze într-o cameră plină cu scrisorile altcuiva, obiectele fetiş ale acestuia, cu documente şi ediţii princeps rare. Nu e la fel de uşor pentru subiectul acelei biografii ca, exact în timp ce-şi trăieşte propria viaţă, să ştie ce consecinţe ar putea avea o acţiune sau alta. Şi asta e valabil pentru orice subiect al oricărei biografii, fie că e vorba de vreun păcătos suprarealist care complică programatic viaţa, sau de vreun sfânt programatic care crede că tot ceea ce face duce la îmbunătăţirea acestei lumi. Ca să nu mai vorbim de vegetarienii celebri. În orice caz, pe vremuri, vulturii biografiilor obişnuiau să se învârtă în jurul celor aflaţi în agonie şi se înmulţeau şi deveneau tot mai rapace în jurul cadavrului, dar în zilele noastre nici măcar nu mai aşteaptă ca potenţialul subiect să arate a fi bolnav. Se reped cât mai în faţă pentru o bucată de carne pre-postumă, o acţiune pe care poetul Edward Sanders o numeşte "meseria Poe". Se pare că biografiile ostile ale lui Edgar Allan Poe au început să apară imediat ce acesta a încetat din viaţă, dar astăzi "meseria Poe" e atotprezentă şi orice urmă de faimă te poate califica pe dată, cu deja faimoasa repeziciune postmodernă, în-

tr-o slujbă Poe.

Pentru biograf, Charles Baudelaire, geniul artistic dominant al jumătăţii secolului XIX, este opusul lui Salvador Dalí, geniul esenţial al secolului XX. Baudelaire a fost un boem care s-a autointoxicat cu băutură, droguri şi aventurile cărnii, care a suferit de plictiseală victoriană şi de dezgust de sine, probleme specific burgheze diagnosticate de Sigmund Freud, analizate de Karl Marx şi devenite atotprezente în presa populară sub diferite nume : alienare şi anomie, între acestea. Geniul romantic consacrat ieşise din scenă anterior, la începutul secolului al XIX-lea, o dată cu John Keats, lăsând în urmă un nor de frumuseţe lirică, o fetişizare a inocenţei, viselor şi viziunilor, precum şi o îndoială radicală în ceea ce priveşte raţiunea. Baudelaire a sorbit toate aceste lucruri o dată cu absintul său parizian, numai că el n-a trecut peste raţiune la fel de uşor cum o făcuseră Keats sau chiar Rimbaud. În loc de aşa ceva, a experimentat lumea exterioară ca pădure de (cel mai adesea indescifrabile) simboluri, un desiş înspăimântător care provoca paranoia. O parte din aceste simboluri au fost decriptate şi făcute utilizabile de către contemporanii săi: Louis Daguerre, de exemplu, a găsit un mod de a reprezenta şi reproduce lumea vizibilă; Louis Pasteur

s-a uitat fără a clipi prin microscop şi a descoperit mici monştri la lucru în orice trup viu; Sigmund Freud s-a adâncit în vise cu scopul de a le interpreta în concordanţă cu raţiunea; Claude Bernard a reuşit să ajungă tocmai în centrul organului suprem al spleen-ului baudelairian, care nu era splina, ci ficatul, pentru a demonstra funcţia glicogenică a acestuia; Armand Fizeau a măsurat viteza luminii, acest extraordinar mister poetic, în vreme ce Edison a produs lumină artificială, iar inventatorul Nikolai Tesla a trecut raze uimitoare de strălucitoare energie electrică prin propriul său corp, creând imagini prometeice care existaseră anterior doar în picturile vizionare sau în scrierile realizate sub efectul opiumului.

Cu toate acestea, Baudelaire a rămas pesimist şi a ales, pentru a da un singur exemplu, să se alieze cu Edgar Allan Poe, poetul cel mai reacţionar şi pervers romantic al Americii, ţara cea mai ştiinţific optimistă şi progresistă din lume. Pentru Baudelaire şi Poe, natura geniului a devenit aceea de a sta în centrul misterului profund al pădurii de semne şi simboluri care ascundeau Realitatea, şi chiar să producă singuri acel Mister, dacă Realitatea ceda prea uşor.

Statornicia dă roade. A devenit clar, după izbucnirea iniţială de optimism provocat de progresul ştiinţific, că mare parte din ceea ce face să pulseze raţiunea universală rămâne un mister, şi că limbajul poeziei sau artei e la fel de exact în a-l înţelege ca şi cele mai bine programate instrumente ale oamenilor de ştiinţă.

Spre deosebire de Baudelaire, aparent, cel puţin, Salvador Dalí era un ascet, declarat antiboem în mijlocul unui Paris unde boema reprezenta un status quo printre artişti şi ceva absolut obligatoriu pentru suprarealişti.

"Niciodată urmele murdare ale boemei n-au intrat în casa noastră", scrie Dalí despre primii săi ani petrecuţi în sărăcie la Paris, la scurt timp după ce-a întâlnit-o pe Gala, "umblând pe picioarele împleticite şi lungi ale unei ceţe anemice (această boemă), îmbrăcată într-un veşmânt făcut din cearşafuri de pat murdare de orez şi cu cartofi prăjiţi pe ele, lipiţi încă şi mai bine cu şampanie dulce care se evaporase de vreo două luni. Niciodată

n-am fost expuşi la degradanta insistenţă a umbrelor utilităţilor, angajaţi care se sprijină nervoşi de uşile bucătăriilor cu totul şi cu totul goale, deşi umplute cu foamea unui an întreg. Gala şi eu n-am cedat niciodată vreun pas în faţa prozaismului pe care dificultăţile financiare ni le-au scos în cale, nici inerţiei de a nu ne da seama de nimic, nici tentaţiei de a închide ochii în faţa evidenţei spunându-ne că puţinul care mai rămâne nu va putea schimba situaţia... Dacă nu prea aveam bani, mâncam simplu dar bine, acasă. Nu ieşeam în oraş. Am lucrat de o sută de ori mai greu decât orice pictor mediocru, pregătind noi şi noi expoziţii... Gala îmi reproşa adesea că pun aşa de mult suflet pentru a îndeplini comenzi neimportante şi prost plătite. Îi spuneam că atâta vreme cât eram un geniu, era cu adevărat un miracol că aveam oricât de puţine şi neimportante comenzi. Altfel, soarta noastră ar fi fost să murim, literalmente, de foame."

Fără îndoială, în mintea lui Dalí, la acea vreme, bazându-se pe experienţa lui Baudelaire şi a altor genii, nu era nici o îndoială că geniul era sortit, în mod fatal, mizeriei. Filistinii, sicofanţii, epigonii şi mediocrităţile avansau. Geniile mureau de foame.

Desigur, biografii au putut citi - şi au şi făcut-o - orice fel de lucruri din amintirile lui Dalí cu privire la sărăcia sa de tânăr artist la începuturile vieţii sale cu Gala. Ei vor evidenţia că ambiţia sa şi certitudinea că e un geniu (cuvânt pe care îl vor pune întotdeauna între ghilimele) erau la fel de raţionale şi de imposibil de modificat, cum a fost şi lăcomia ulterioară a Galei sau controlul absolut pe care ea avea sa-l exercite asupra lui Dalí. Aici, ar putea să-i facă o concesie Galei în ceea ce priveşte spiritul ei de supravieţuire, hotărârea ei de a-şi ţine casa curată şi de a-l hrăni pe Dalí, pentru modul inteligent în care a reuşit să se folosească de resursele lor modeste, precum şi pentru apărarea devotată a lui Dalí şi a timpului acestuia. Însă biografii nu vor observa esenţa reală a ceea ce e respins în general, preferinţa marcată a lui Dalí-memorialistul tocmai pentru materiale şi scene decadente, acele "cearşafuri de pat murdare de orez şi cartofi prăjiţi..." care e o imagine la fel de bună cu cele pe care le picta el însuşi pe vremea aceea.

Dar mai presus de acestea, Dalí reiterează aici un secret etern al revoltei adevărate, o constantă a spiritului contestatar : respingerea locurilor comune. Atunci când toată lumea face asta, când obiceiurile odinioară specifice muncitorilor spiritului au devenit moneda curentă a plebei, e vremea să faci altfel, orice ar însemna asta. Dalí e un aristocrat, un prinţ după cum se autodenumeşte adesea, "le prince d'Aquitaine dans le tour aboli."

În aceste zile când boema e doar banalul stil de viaţă al tinerilor la venirea primăverii, următoarea descriere pe care o face Dalí poate suna cunoscut : "Aici cocaină, dincolo heroină, aburi de opium, alcool şi pederastie; pretutindeni, heroină, cocaină, beţie, opiu şi pederastia erau vehicule sigure către succesul efemer. Francmasoneria viciului îi apăra pe toţi membrii săi cu o devoţiune sentimentală împotriva fricii comune de singurătate. Toţi trăiau împreună, transpirau împreună, trăgeau împreună, privindu-se unul pe altul pentru a vedea care va scoate primul un sunet, cu scopul de a-i împlânta un pumnal prietenesc în spate în ultimul moment."

Scena descrisă aici e comună prin şi pentru anii '20, cu două decenii înainte ca Dalí să scrie despre ea în 1940, în timpul celor mai negre zile ale celui de-al doilea război mondial, când tinerii, din nou, "transpirau împreună, trăgeau împreună şi suspinau împreună", dar acum nu dintr-o alegere liberă sau din motive ori considerente artistice. Un biograf va evidenţia ironia lui Dalí, refugiat în America de războiul care făcea ravagii în Europa, îmbogăţindu-se în vreme ce privea de departe o lume pierdută. Chiar mai mult, modul de viaţă decadent al lui Dalí şi al Galei din anii '60 nu seamănă nici în formă şi nici în conţinut cu acele nobile începuturi rememorate atât de emfatic.

Tocmai aici se află diferenţa dintre mediocritatea atotştiutoare cunoscută sub numele de biograf şi cronicarul adevărat al propriei vieţi, autobiograful sau memorialistul. Autobiograful poate face orice doreşte, inclusiv autohagiografie, deoarece e chiar viaţa sa cea despre care vorbeşte şi asupra căreia reflectează. În acest caz, Dalí în timpul războiului ne spune ceea ce este evident pentru artişti, însă rareori pentru marele public : a fost şi este un om care munceşte din greu. Publicul larg vede un personaj, un caracter, o invenţie, şi nu nesfârşitele ore de muncă grea şi concentrată. Atunci când scria atât de mândru despre integritatea artistică din tinereţea lor, Dalí încă nu-şi dădea seama că personalitatea sa inventată, masca sa vor deveni, în sine, un produs valoros care a prefigurat mişcarea Pop Art, acea "generaţie-eu", tendinţa punk, şi un întreg şir de stiluri de artă postmoderne bazate pe resursele proprii ale eului şi trupului, folosindu-se de unelte cu mult mai variate decât pânza şi penelul.

Dalí şi-a dat foarte de timpuriu seama de potenţialul productiv al imaginaţiei sale dincolo de pictură, în care era maestru. A avut idei în ceea ce priveşte designul, opera, arhitectura, parfumurile, ţesăturile, body art, dansul şi, mai ales, scrisul. E un mare scriitor pentru că e un mare gânditor căruia îi place să scrie, dar ce fel de gânditor este? E un gânditor care meditează la el însuşi, scriind mereu propria sa biografie.

Şi-atunci, cum ar putea un prozaic traficant de simple fapte numit biograf să aducă vreo contribuţie la arta lui Dalí sau a lumii, când Dalí însuşi s-a inventat pe sine chiar în timp ce-şi desăvârşea arta, scriind şi trăind, ceea ce înseamnă, de fapt acelaşi lucru ? Scrierile şi picturile lui Dalí sunt, toate, autobiografice, o amplă naraţiune a sinelui care reflectează asupra sa chiar în timp ce se desfăşoară.

Trebuie să sabotăm biografia dacă e să-l apreciem pe Dalí. Sau, cu alte cuvinte, trebuie să credem pe cuvânt persoana care şi-a şi trăit viaţa şi să nu dăm nici o atenţie celor care nu sunt acea persoană şi care se autointitulează biografi.

Biografia lui Dalí se află pretutindeni în jurul nostru. Povestea şi logica expoziţiei urmează principiile lui Dalí, însă şi acestea trebuie de-biografizate pe mai târziu, în conformitate cu alte principii tot ale lui Dalí. Suficient.





Capitularea necondiţionată

în faţa oracolului şansei



Salvador Dalí şi suprarealiştii credeau în şansă şi o invocau prin lecturi oraculare, semne întâmplătoare şi prevestitoare de rău, metode oculte şi, mai ales, vise.

Deschizând cartea lui Baudelaire la întâmplare, în maniera oraculară atât de iubită de suprarealişti, am întrebat şi eu: mai e "scandalul de a fi geniu" o formulare valabilă? Iar Baudelaire a răspuns, în fond, asemenea Ecleziastului, că "totul e deşertăciune", că trupul şi materia produc monştri. Pentru toate acestea sau în ciuda lor, Baudelaire a fost un dandy care şi-a cultivat imaginea de "geniu" ca indispensabilă pentru nevoia lui de femei, droguri şi stimă de sine. Geniul artistic în sensul acceptat în vremea sa reprezenta o creatură extraordinară sortită să moară de tânără din cauza suferinţelor spirituale de neînţeles pentru muritorii de rând, deşi translaţiile trupeşti ale acestor suferinţe erau resimţite şi împărtăşite de mulţi şi chiar studiate îndeaproape de unii dintre ei. Pe scurt, geniul egala nemurirea conferită de artă. Scandalul era furia pe care o producea modul boem de viaţă în burgezul obişnuit care găsea inacceptabile asemenea pretenţii.

În secolul XX, cuvântul scandal a primit un nou set de conotaţii, dar, mai ales, a devenit intrinsec artistului, mai mult decât o beretă, o cravată sau o umbrelă, uneori chiar mai nelipsit decât opera însăşi. Unui artist i se cerea să provoace scandal, altfel nu va fi remarcat. Impresioniştii au produs un mic scandal, Picasso şi cubismul pe următorul, futuriştii şi dadaiştii s-au specializat în scandaluri, iar arta suprarealistă a devenit în mare parte un motor pentru continua producere de scandal. După ce au trecut câţiva ani din secolul XX, scandalul a devenit unul dintre produsele sale artistice de bază, un produs la fel de folositor şi de obişnuit ca şi tacâmurile. Scandalul era, deopotrivă, furculiţa, lingura şi cuţitul de care se foloseau suprarealiştii şi toţi artiştii moderni care le-au urmat, pentru a mânca lumea care reprezenta încă preocuparea şi subiectul lor. Se remarcă o schimbare notabilă în arta postmodernă în ceea ce priveşte relaţia sa cu lumea, care nu mai reprezintă nici hrana suculentă pentru a folosi un termen al lui Dalí, şi nici un subiect, preocuparea postmodernă îndreptându-se exclusiv înspre uneltele aflate ele însele în acţiune - adică, înspre ideea de scandal detaşat de orice sau oricine pe care l-ar putea scandaliza.

Salvador Dalí n-a avut răbdare cu acest punct de vedere, fiind el însuşi un postmodern plictisit avant la lettre până în 1960, după care a devenit pe de-a-ntregul postmodern în literă, iar această literă era G.

Prin intermediul şansei, suprarealiştii încercau să investigheze lumea din punct de vedere ştiinţific. Academia lor de Ştiinţe se numea Le Bureau pour les Recherches Surrealistes.

Salvador Dalí a încercat să impună o ştiinţă a minţii prin intermediul artei sale autobiografice, folosind o metodă investigativă numită "paranoia critică", aceasta fiind o unealtă derivată de la (dar mai sofisticată decât) paranoia lui Baudelaire din pădurea sa (înfricoşătoare) de simboluri. "Paranoia critică" era o metodă care includea tehnicile psihanalitice ale lui Freud din Interpretarea viselor şi care prefigura (sau dezvolta simultan) "principiul de incertitudine" al lui Heisenberg, precum şi teoria cuantică în care observatorul este, în egală măsură, şi creator a ceea ce observă.

Metoda oraculară, aşadar, încredinţându-se pe sine - precum şi atenţia oricui - în întregime norocului, reprezintă un răspuns în sine. În artă, ea îi răsplăteşte, de obicei, pe cei îndrăzneţi cu o înţelegere neaşteptată.

A pune o întrebare şi a deschide o carte la întâmplare nu e o practică exclusiv suprarealistă. Orice cititor aflat într-o librărie, de exemplu, o va folosi: dacă e o carte bună, ea va răspunde corect (da, cumpără-mă). Dacă nu e, nu.

Fundamentaliştii religioşi se folosesc şi ei de lecturi oraculare, dar diferenţa dintre suprarealişti şi fundamentaliştii religioşi e aceea că suprarealiştii deschid multe cărţi, pe când creştinii fundamentalişti deschid una singură.

În orice caz, pentru ei funcţionează. De ce să mai complice viaţa ? Doar nu sunt suprarealişti.

Şi nici nu e nevoie să fie.

Iar aici, desigur, e de găsit o altă diferenţă majoră între suprarealişti şi aproape oricine altcineva, cu excepţia celor bolnavi psihic şi a fundamentaliştilor religioşi: suprarealiştii trăiesc într-un univers de "corespondenţe", după cum le-a numit şi Baudelaire, de rezonanţe, sincronisme şi coincidenţe. Pentru un suprarealist, universul reprezintă o ţesătură deasă de înţelesuri adânci şi conectate semnificativ cu receptorul, asemenea unei pânze de păianjen care ar ieşi şi s-ar întinde din mâna lui Spiderman. Ceilalţi oameni trăiesc şi ei în acest univers, numai că cei mai mulţi sunt sănătoşi sau suficient de surzi pentru a se apăra singuri de prezenţa constantă şi insidioasă a numeroaselor conexiuni. Oamenii care nu au scuza artei, a artei suprarealiste în particular, pentru a întârzia în balonul pulsând de panglici luminoase care compune universul, intră repede la adăpost când apărarea lor se sfărâmă. Dalí a spus : Singura deosebire dintre mine şi un nebun e aceea că eu nu sunt nebun.

Nu mă ridic în apărarea suprarealismului şi, la urma urmei, nici Dalí n-a făcut-o.

Singurul tip de om care poate trăi cu succes atât fără artă, cât şi în absenţa nebuniei este omul religios, Credinciosul. Pentru Credincios, legăturile prezente pretutindeni reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, însuşi trupul lui Dumnezeu, trupul din care cu toţii facem parte. La un moment dat din viaţa lui, Dalí a încetat să mai fie un suprarealist şi a devenit credincios. Procesul a fost dificil dar nu imposibil, iar Dalí nu e singurul care a urmat acest drum, de la porunca lui Baudelaire de a fi mereu intoxicat "Envirez-vous", la credinţa copilărească în existenţa unui Motor Primordial.

De exemplu : fondatorul mişcării Dada, Tristan Tzara, ale cărui activităţi erau cu mult mai radicale decât acelea ale suprarealiştilor încă raţionali, s-a convertit la comunism în timpul celui de-al doilea război mondial. Se născuse ca evreu ortodox, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sammy Rosenstock din Moineşti, un orăşel din România; şi-a şters tot trecutul pentru a deveni Tristan Tzara şi pentru a inventa un soi de generator de atitudine şi stil pentru secolul XX; şi a murit comunist, cu ochii îndreptaţi către steaua roşie pusă acolo de un alt evreu din secolul al XIX-lea, un economist cu chip de patriarh pe nume Karl Marx.

Salvador Felipe Jacinto Dalí, cel născut în 1904, chiar la începutul secolului XX, la Cadaques, în Spania, a fost un catolic al cărui tată era ateu; a părăsit Spania pentru a ajunge la Paris şi în America şi pentru a deveni Dalí, creatorul de imagini suprarealiste a cărui imaginaţie particulară a dat veacului trecut şi unele dintre cele mai îndrăzneţe şi de durată stiluri şi atitudini; a devenit apoi catolic conservator şi regalist; a pictat o Crucificare atomică, inspirată parcă din fizica cuantică; şi a murit privind cerul de deasupra casei sale părinteşti, cu ochii ţintă la un alt tată, transfigurare cerească a propriului său (dificil, freudian) tată.

Oricât de diferite sunt aceste biografii de secol XX, ele reprezintă lucrarea, opera ineluctabilă a şansei, o şansă de fier de-a dreptul, acel "coup de dés", celebra aruncare a zarurilor, care dictează cu o autoritate uimitoare asupra modului în care un anumit destin se va desfăşura în cadrul unui zeitgeist dat.





Primatul spiritului suprarealist asupra produselor suprarealiste



Acest al treilea principiu suprarealist va răspunde acum la întrebarea pusă de subiectul ales de mine lui Charles Baudelaire, adică, mai precis, "cum l-a introdus ilicit Dalí pe Baudelaire la târgul ştiinţei" şi despre ce fel de "târg al ştiinţei" vorbim, precum şi ce este acest "târg al ştiinţei".

A fost clar pentru toţi suprarealiştii adevăraţi, deşi nu prea frecvent şi publicului lor, că spiritul suprarealist era unul al jocurilor vesele motivate de o nostalgie a paradisului, tradusă pentru oamenii mari într-un fel de utopie în dezvoltare, mai ales marxism. Declaraţiile revoluţionare ale suprarealiştilor, majoritatea de stânga, cei pe care Dalí i-a respins mai degrabă în detrimentul decât în beneficiul său, n-au fost niciodată luate în serios de către comunişti. Comuniştii n-au luat în serios majoritatea cercetărilor referitoare la existenţa creatoare a minţii, inclusiv pe acelea ale lui Sigmund Freud şi, prin urmare, au căzut pradă monştrilor ca Stalin şi Beria care au venit, fără a mai fi analizaţi de cineva, de-a dreptul din adâncurile iadului, ca şi Mussolini şi Hitler, de altfel, sau alţi binecunoscuţi antimodernişti şi reacţionari. Comuniştii şi naziştii au luat ştiinţa în serios şi şi-au imaginat Vârsta de Aur la capătul sângeroasei lor lupte dialectice fără de sfârşit sau gotterdammerungs drept nici mai mult nici mai puţin decât un Târg al Ştiinţei, coborât parcă direct din vreun plicticos manual ştiinţific pentru liceu de prin anii '50, printre ale cărui insule băieţi şi fete neinformaţi, cu priviri de zombie şi păr corect pieptănat, navigau studioşi şi calmi şi neutri din punct de vedere sexual.

După un secol de monştri desprinşi parcă direct din imaginaţia compatriotului lui Dalí, Goya, putem vedea şi studia acum peisajul istoric şi putem observa foarte clar că spiritul poetic al geniului, de la Baudelaire şi până la ultima izbucnire artistică ce are loc chiar acum pe undeva, reprezintă calea preferabilă de departe pentru umanitate decât dedicarea implacabilă faţă de logică, ştiinţă şi Război. În orice caz, arta progresează cu adevărat, iar arta a încorporat de-a lungul secolului de-abia încheiat numeroase dintre uneltele şi metodele ştiinţei, incluzând, dar fără a se limita la ele, teoria cuantică şi a undelor din fizică, precum şi realizările aduse de studiul lentilelor în a vedea mai adânc şi mai departe decât până acum.

Salvador Dalí şi-a asumat câteva poveri ştiinţifice, exact ca Rocinante, mârţoaga lui Don Quijote, mai precis acel instrument ştiinţific de căutare de sine numit "paranoia critică", paradoxul cuantic, ceva ce el a numit "stilul atomic" : transformarea instantanee a imaginaţiei în obiecte artistice; utilizarea trupului ca instrument de comunicare; şi, cel mai important aspect dintre toate pentru scopurile noastre, un tovarăş de drum pe nume Charles Baudelaire.

Peisajul suprarealist şi produsele suprarealiste au devenit adevărate locuri comune, care ne sunt acum familiare prin intermediul publicităţii şi al pastişei artistice. Se pot genera imagini suprarealiste la atelierele foto şi mă surprinde faptul că acestea n-au pus încă în vânzare chiar un generator de imagini suprarealiste. Imaginile originare ale suprarealiştilor sunt o altă problemă. Dincolo de faptul de a arunca o privire asupra lumii, ei au introdus ilicit, o dată cu ele, spiritul suprarealist şi reprezintă încă veritabile acte de revoltă. Obiectele fluide, sexuale ale lui Dalí tot ne mai intrigă. Timpul care se topeşte încă ne loveşte ca extrem de adevărat. Conştiinţa noastră răspunde întrebărilor puse de spiritul suprarealist ce se foloseşte de diferite tehnici pentru a demonstra inconştientul. Visele, hipnoza, dicteul automat, cadavrele desăvârşite, precum şi oracolele duc, toate, încă spre o neaşteptată cunoaştere a sinelui. Acum lumea poate părea suprarealistă, dar datorită suprarealiştilor, chiar şi este suprarealistă, în cel mai profund şi ciudat mod cu putinţă.

Iată-l din nou pe Charles Baudelaire, la fel de oracular:



"Aruncă, cititor bucolic,

Naiv şi sobru cetăţean,

Volumul meu saturnian

Şi orgiac şi melancolic !



De nu ai studiat metodic

Retorica de la Satan,

Să-l zvârli ! Altfel citeşti în van

Şi-ai să mă crezi nebun spasmodic.



Dar dacă a scruta vei şti

În hău, şi fără amăgire,

Ia-l, ca să-nveţi a mă iubi;



Duh curios şi-n pătimire,

În care doruri de rai gem,

Mă plânge ! Altfel, te blestem !"



(Charles Baudelaire, Epigraf pentru o carte osândită,

vol. Florile Răului, traducere de C.D. Zeletin)





Aş da dovadă de neglijenţă, dacă aş uita să menţionez un vis la Dalí pe care l-am avut înainte de a veni încoace: am visat nişte pantofi de alergat în vis, iar în vis ştiam că asta înseamnă pantofi pe care îi porţi atunci când fugi de ceva care te înspăimântă în vis. Dacă aş avea şi flerul comercial al lui Dalí, aceşti pantofi ar fi deja de vânzare. Vai.



(Andrei Codrescu, The Scandal of Genius:

How Salvador Dalí Smuggled Baudelaire Into the Science Fair, Salvador Dalí Museum, 2004.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara