Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Ana Blandiana: „Memoria ne poate uni şi nu e un drum spre trecut, ci unul spre viitor“ de Sorin Lavric

Stimată doamnă Ana Blandina, anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului de la Sighet, un proiect unic în Europa, pentru a cărui realizare dumneavoastră şi domnul Romulus Rusan purtaţi întregul merit. Cu ce sentimente priviţi înapoi? Cu alte cuvinte: cât a fost golgotă şi cât înălţare la cer?

Trebuie să vă mărturisesc că acest semn de întrebare aproape patetic a fost viu în noi în fiecare din zilele acestor decenii şi continuă să fie dureros şi acum, chiar dacă nu se referă doar la raportul dintre împlinire şi efort, ci la dreptul şi păcatul de a îndrăzni să ne schimbăm destinul.În orice caz răspunsul este profund dramatic mai ales pentru că întrebarea dvs. se adresează unor scriitori. Căci nu piedicile care ni s-au pus şi greutăţile pe care le-am întâmpinat şi pe care a trebuit să le înfrângem aproape prin absurd au fost cel mai greu de suportat, ci faptul că eram conştienţi că timpul pe care îl dăruim acestor eforturi şi lupte se scade din timpul nostru de scris, până la a-l înghiţi în întregime. Dumnezeu ne făcuse să scriem, şi oricât de importante şi de necesare erau lucrurile pe care le făceam în locul scrisului, acestea puteau fi făcute şi de alţii – cu condiţia să fie dispuşi să-şi dăruiască timpul şi viaţa acestui scop – în timp ce cărţile noastre nu puteau fi scrise decât de noi. Ceea ce făceam era, în mod evident, o deturnare de destin şi implicit un păcat. Faptul că de 20 de ani nu visăm decât să ne întoarcem cu totul la masa de scris şi să nu fim nimic altceva decât autorii proprilor noastre cărţi, şi totuşi, fără să ne oblige cineva, nu ne permitem să o facem, este adevărata golgotă – ca să vă preiau metafora – pe care o ascunde, în ceea ce ne priveşte succesul proiectului Sighet. Vorbesc mereu la plural pentru că trăim amândoi – Romulus Rusan şi cu mine – aceeaşi dramă, chiar dacă de intensităţi diferite. În timp ce eu am continuat să scriu versuri pentru că pur şi simplu nu depindea de mine să n-o fac, el s-a oprit din scrisul literar, recalificându-se ca istoric, obligat să poarte răspunderea ştiinţifică a întregii construcţii, dar nerenunţând nici o clipă la visul întoarcerii la propriile unelte. Paradoxal este faptul că, în timp ce ne îndepărtam de propria profesiune, eram obligaţi să practicăm altele pe care trebuia adesea să le inventăm: am organizat concursuri de arhitectură, am învăţat muzeografie şi design, am schiţat planuri peisagistice, am supraveghiat şantiere de construcţii, am studiat şi experimentat rând pe rând diverse metode împotriva igrasiei, ne-am chinuit să facem proiecte internaţionale pentru obţinerea de fonduri, am desenat sigle. Îmi amintesc cum după ce m-am rugat de toţi plasticienii pe care-i cunoşteam să ne deseneze o siglă a Memorialului, am desenat-o, exasperată, eu însămi înlănţuind cele două cercuri – cel de stele şi cel de sârmă ghimpată – care au devenit, cunoscute în toată lumea, nu numai simbolul Memorialului, ci şi al celor două Europe care încearcă, atât de dificil, să se unească.
Întrebarea firească şi plină de curiozitate care se pune, şi pe care ne vedem obligaţi să ne-o punem şi noi înşine, este: cine sau ce ne-a obligat să facem toate aceste lucruri? Răspunsul bănuit de cei mai mulţi este faptul că suntem amândoi fii ai unor deţinuţi politici şi, desigur, acest pedigri şi-a avut rolul său, dacă nu în crearea Memorialului, în crearea noastă ca oameni în stare să se dedice unui asemenea demers. Adevăratul răspuns însă este de natură mult mai teoretică.
Ne dădusem de la începutul anului 1990 câţiva ani din viaţă organizării – împotriva proaspetei puteri şi clasei ei politice, care nu era decât vechea nomenclatură reşapată – a unei societăţi civile bine articulate, singura capabilă să transforme savant-programatul „Jos Ceauşescu” în atât de complexul „Jos comunismul”. Alianţa Civică – al cărui impact public contemplat à rebours apare astăzi aproape de neimaginat şi ale cărei apeluri şi proteste devansau cu mai bine de zece ani cererile, încă neonorate în întregime nici azi, ale Uniunii Europene – a creat Convenţia Democratică şi a dus la rotaţia puterii, care a făcut posibilă integrarea euroatlantică. Şi totuşi, sentimentul nostru, al grupului de intelectuali care stăteam de dimineaţă până noaptea în cele trei cămăruţe mizere ale sediului – de unde organizam mitinguri de sute de mii de persoane pentru reformă şi adevărşi, în loc să ne scriem cărţile, scriam manifeste, programe, proiecte, apeluri, bannere, slogane, proteste – era că nimic esenţial nu se schimbă şi că la trecerea punţii dintre civic şi politic, principiile se clatină, generând oboseală şi zădărnicie. Aşa s-a născut ideea că pentru a schimba ceva cu adevărat, într-o societate ca cea postcomunistă şi într-o ţară ca România, trebuie început mult mai din adânc, nu de la suprafaţa ambiguă a politicii, ci din substratul tulbure al istoriei, acolo unde au fost comise crimele, au fost spălate creierele şi s-a reuşit crearea omului nou care nu-şi mai aminteşte nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Aşa a apărut ideea Memorialului, un muzeu viu, în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. Scopul lui urma să fie nu numai reconstruirea memoriei colective pentru a putea înţelege ce, de ce şi cum am trăit ceea ce am trăit în ultima jumătate a secolului 20, ci şi care sunt reziduurile acestui trecut în societatea de azi. Dar ca să revin la sfârşitul întrebării dvs., mi-e greu să spun care este raportul dintre durerile facerii acestui proiect şi succesul lui. Pot să spun însă, fără jena cuvintelor mari, că realizarea lui s-a petrecut oarecum prin absurd, că – gândindumă la toate nenumăratele adversităţi venind adesea din direcţii de sens contrar – normal ar fi fost să nu reuşim. Privesc înapoi cu uimire şi cu sentimentul că acest jubileu este mult mai mult un miracol decât un succes.

Parlamentul European a respins condamnarea comunismului şi, în replică, dumneavostră aţi găsit o formulă memorabilă: „Până când justiţia nu va reuşi să fie o formă de memorie, nu vom renunţa să facem din memorie o formă de justiţie.” Ce piedici aţi întâmpinat încercând să faceţi din memorie o formă de justiţie la Sighet?

Piedicile au fost de mai multe feluri: de natură politică, financiară, culturală, religioasă. Să le luăm pe rând. În 1993, când am anunţat că am predat Consiliului Europei proiectul primului memorial al victimelor comunismului din lume şi că înaltul for european l-a acceptat sub egida sa, în „Vocea României”, oficiosul guvernului Văcăroiu, a apărut în două numere consecutive un editorial intitulat, cu litere de-o şchioapă, Sacrilegiul de la Sighet, sacrilegiul era că vindem străinilor suferinţa românească. (Pe vremea aceea, din cauza mineriadelor, România nu fusese primită membră a Consiliului Europei). Pe parcursul celor 20 de ani am fost atacaţi şi dinspre extrema stângă şi dinspre extrema dreaptă. Ni s-a reproşat că nu facem serviciu de cadre printre morţi şi acceptăm să se cuprindă în noţiunea de victime ale comunismului şi nedemocraţi. Principala acuză a fost că ne-am ocupat de rezistenţa armată din munţi în rândurile căreia erau şi legionari. Am răspuns întotdeauna că a fi victimă nu este un certificat de bună purtare, nimeni nu poate garanta că toţi ofiţerii ucişi la Katyn erau ireproşabili din punct de vedere moral, dar toţi au fost victime. Sau lunga listă de industriaşi expropriaţi într-o singură zi (11 iunie 1948), care figurează în sala dedicată naţionalizării la Sighet, sunt convinsă că nu conţin doar personaje imaculate, ci şi mulţi afacerişti veroşi, ceea ce nu-i împiedică să fie, din punct de vedere al încălcării dreptului la proprietate, unul dintre fundamentalele drepturi ale omului, victime. De altfel cea mai cutremurătoare descoperire şi concluzie a cercetărilor făcute în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (care formează împreună cu muzeul de la Sighet, Memorialul) este că, statistic vorbind, majoritatea victimelor comunismului sunt ţărani (vezi Romulus Rusan, Recensământul populaţiei concentraţionare, F.A.C., Bucureşti 2007). Raportul dintre diversele pături sociale existente la nivelul întregii populaţii a ţării s-a păstrat neschimbat în închisori, lagăre, deportări. Majoritatea luptătorilor din munţi erau ţărani care se împotriviseră colectivizării (s-au descoperit mai mult de 120 de răscoale reprimate crunt, în timp ce se spunea – cu masochismul şi autoderiziunea care ne caracterizează – că „mămăliga nu explodează”), apoi veneau ofiţerii deblocaţi şi abia apoi membri ai diverselor organizaţii politice, democratice sau nu. Nu avem timp şi loc să vă relatez nenumăratele calomnii, acuzaţii, atacuri şi şicane care ni s-au făcut pe această temă sau pe altele asemănătoare, după cum mi-e greu să vă descriu eforturile pline de scrupule pe care le-am făcut pentru a prezenta corect şi echilibrat represiunea împotriva diverselor culte religioase şi cât de mult ne-a întristat atât poziţia Bisericii Ortodoxe, cât şi a celei Greco-Catolice încremenite într-o absurdă incompatibilitate. Au fost apoi ani întregi în care ni s-a reproşat restaurarea clădirii în ruină a fostei închisori şi faptul că am transformat-o într-un muzeu modern, riguros documentat, informatizat, nelăsând-o în forma ei iniţială. Reproşul era cu atât mai absurd cu cât ruina pe care am preluat-o în 1993 nu era a fostei închisori politice din anii ’50, ci a avatarurilor prin care trecuse între timp, înainte de a fi părăsită cu totul: închisoare de drept comun, fabrică de mături, depozit de sare, depozit de gunoaie. Şi totuşi în pofida explicaţiilor pe care le dădeam şi a logicii faptelor, reproşul se repeta mereu, susţinânduse că aprinderea unei simple lumânări pe ruine ar fi fost un mai pios omagiu. Acum, când Sighetul a devenit unul din marile muzee europene (mai mult de 50 de săli, realizate în egală măsură ştiinţific şi artistic), pare absurd că am putut suferi de pe urma unor asemenea acuze, dar în timp ce ne zbăteam ca nişte disperaţi să găsim bani şi oameni care să transforme ideile în realităţi şi plăteam fiecare pas realizat cu fragmente din viaţa noastră smulsă istoriei literare, acuza de impietate şi distrugere a urmelor suferinţei declanşa în noi nu numai depresii, ci şi sentimentul inutilităţii eforturilor. Pe lângă aceste dificultăţi colorate emoţional, problemele financiare, de fapt mult mai grave le-am suportat cu stoicism şi uneori chiar cu umor. După ce Consiliul Europei a publicat proiectul nostru pe care îl adoptase, am descoperit în cărticica editată în engleză (The Sighet Memorial Project) că textului nostru i se adăugase un capitol despre cum urmează să strângem banii pentru a-l realiza. Abia atunci am înţeles că noi vom fi cei care vor trebui să strângă banii. Pur şi simplu până în acea clipă nu ne gândisem că un asemenea proiect are nevoie de bani, dar, dacă ne-am fi gândit, am fi spus, probabil, că ei vor fi daţi de înalta instituţie care îl acceptase. În mod evident, era prea târziu pentru a renunţa explicând că am înţeles greşit, şi nu puteam decât să facem haz de necaz citind doxele indicaţii despre cât la sută din cheltuieli vor fi asigurate de autorităţiile locale sau naţionale, cât din proiecte internaţionale, cât din sponsorizări. Ba ni se explica şi cât la sută trebuie folosit pentru reabilitarea clădirii (80%), cât pentru dotarea muzeului (17%) şi cât pentru cercetare (3%) şi ni se punea condiţia să înfiinţăm o fundaţie care să realizeze şi să administreze proiectul. Aşa a luat naştere Academia Civică şi prima idee de ordin organizatoric financiar care ne-a venit a fost să-i înfiinţăm reprezentanţe în principalele zone ale exilului: Germania, Franţa, SUA.

Dacă pomenim de piedici, să-i amintim şi pe sprijinitori.

Primii sprijinitori au aparţinut; exilului şi au fost membrii reprezentanţelor deschise la Paris („Association pour le Memorial Sighet”, înfiinţată de Maria Brătianu), la Los Angeles (de dr. Miron Costin), la New York (de Vasile Cosma), la München (de Gabriela Carp). Tot din exil au fost cei mai importanţi donatori privaţi de până acum: Mişu Cârciog (Anglia), Vlad Dragoescu (Elveţia), Dan Manuilă (SUA). În 1997 la propunerea dlui Nicolae Noica, pe atunci ministru al Lucrărilor Publice, Parlamentul României a votat Legea nr. 95/1997 potrivit căreia Memorialul de la Sighet devenea obiectiv de importanţă naţională, ceea ce îi dădea posibilitatea, care trebuie reconfirmată în fiecare an, să fie subvenţionat de la buget, asemenea Centrului Eminescian de la Ipoteşti şi Complexului Brâncuşi de la Tg. Jiu. Este vorba de o subvenţie modestă, care însă ne ajută să acoperim cheltuielile fixe de amenajare, de întreţinere şi de personal, care nu pot intra în decontarea subsidiilor şi proiectelor internaţionale. Pentru că activitatea propriu-zisă, de la organizarea de simpozioane, colocvii, până la realizarea de expoziţii devenite itinerante prin ţară şi prin străinătate, şi de la editarea de cărţi până la funcţionarea celor 15 ediţii ale Şcolii de Vară, a fost susţinută prin sprijinul unor instituţii internaţionale cum sunt fundaţiile germane „Konrad Adenauer” şi „Hanns Seidl” sau Universitatea „George Washington” şi Hoover Institution din Statele Unite, ca şi prin câştigarea în colaborare cu alte organizaţii din fostele ţări comuniste, a unor proiecte ale Uniunii Europene.

Omul e în genere monovalent, excelând într-o virtute şi şchiopătând în altele. Iată însă că poeta Ana Blandiana s-a dovedit prin Sighet a fi un extraordinar administrator de instituţie. Cât a pierdut poeta lăsând loc în pielea ei administratorului?

Nu am fost niciodată administratorul proiectului pe care l-am gândit împreună cu Romulus Rusan, în sensul că nu m-am ocupat niciodată de administrarea banilor prin care proiectul devenea realitate, chiar dacă aceşti bani se strângeau în bună măsură prin numele meu. Până în 2006, în anii cei mai grei, l-am avut alături pe Gheorghe Arvunescu care a fost directorul executiv al fundaţiei, gestionând totul şi controlând în plus, în calitate de inginer constructor, reabilitarea şi reamenajarea clădirii fostei închisori, iar, după dispariţia lui, acest rol a fost preluat de Ioana Boca, de profesie istoric, dar, spre norocul nostru, dotată şi cu un real talent administrativ. Eu sunt omul ideilor cu impact public şi cu formulare memorabilă, al definirii sensului şi scopului fiecărei activităţi, al sublinierii aspectelor spirituale şi simbolice, al imaginării aspectelor estetice, al cultivării şi girării relaţiilor internaţionale, sunt purtătorul de cuvânt şi într-un fel, imaginea de marcă a acestei opere colective, în timp ce Romulus Rusan, în calitate de director al Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, este nu numai iniţiatorul şi organizatorul întregii cercetări ştiinţifice, ci şi editorul (ceea ce a însemnat de cele mai multe ori şi redactorul şi corectorul) tuturor cărţilor şi curatorul tuturor expoziţiilor. Cu siguranţă, toate aceste activităţi au cerut trăsături şi priceperi deosebite de cele ale scriitorilor care eram (funcţia creează organul, se spune în biologie), şi care cu cât au fost mai eficiente pentru Memorial, cu atât au fost mai scump plătite de scriitorii care eram.

Alexandru Zub foloseşte la un moment dat o expresie care mi-a atras atenţia. Vorbind despre Sighet, distinsul istoric spune „cenotaf spiritual”, spre a sublinia că muzeul e ca un mormânt gol, căruia îi lipsesc îngropaţii, dar un mormânt care a devenit azi o şcoală a amintirii.

Metafora domnului profesor Zub (care a fost din prima clipă alături de noi şi ca istoric şi ca fost deţinut politic, şi ne-a făcut să ne simţim mai puţin singuri) a primit în timp un pandant real. „Cimitirul Săracilor” – unde au fost îngropaţi fără cruci şi cu grija de a nu rămâne prin nimic marcat locul, marile personalităţi care şi-au sfârşit viaţa în „Închisoarea Miniştrilor” – a fost transformat în aceste două decenii într-un parc al memoriei, unde harta ţării este desenată cu brazi, iar pe locul Sighetului de pe această hartă este înălţat un altar-cenotaf în care se află depuse mici urne cu pământ adus din toate spaţiile represiunii: închisori, locuri de execuţii, gropi comune, cimitire din Bărăgan. Îmi amintesc, ca pe una dintre marile emoţii ale vieţii mele, ceremonia de acum câţiva ani cu şirul nesfârşit de oameni înaintând încet prin iarba înaltă care acoperea mormintele neştiute şi purtând micile urne cu pământ aduse pentru a fi depuse în altarul de piatră albă pe care scria „fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor”. Era vară, cerul albastru, pajiştea vie, iar frumuseţea care ne înconjura dădea clipei o limpezime de mister antic în care viaţa şi moartea îşi răspundeau şi se răscumpărau reciproc.

Sighetul e doar un punct dintr-un năvod al groazei care se întinde de la Canal la Aiud, şi de la Piteşti la Jilava. De câte Ana Blandiana şi de câţi Romulus Rusan mai avem nevoie ca să le preschimbăm pe toate în muzee?

Există încercări şi începuturi în mai multe locuri, la Râmnicul Sărat, la Aiud, la Piteşti, poate şi în alte locuri, mai puţin cunoscute, după cum există sute de troiţe şi monumente ridicate de oameni în locurile în care au suferit. Ticu Dumitrescu a editat un volum care le cuprinde pe toate cele de până la momentul respectiv, ridicate de filialele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din localităţile lor. Există în plus un vis la care nu vrem să renunţăm, deşi suntem cu toţii conştienţi că are puţine şanse de a se împlini, dar năluca lui s-a apropiat în câteva rânduri, gata să devină realitate. Este vorba de ideea de a transforma Fortul 13 de la Jilava într-un spaţiu expoziţional şi a-l pune astfel, cu tot cu teribila sa istorie, la dispoziţia publicului. Această idee a fost formulată pentru prima oară în anii ’90 de revista „Memoria” şi îmi amintesc că, în perioada în care Memorialul de la Sighet era în curs de amenajare, într-una dintre celule a fost expusă o machetă a acestei incredibile închisori subterane. Apoi, când Marius Oprea a înfiinţat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, părea că şansele ideii cresc şi s-a semnat chiar un acord de colaborare pentru realizarea ei între noul institut, GDS, revista „Memoria” şi Memorialul nostru. În mod evident Fortul 13, aflat sub pământ şi mustind de apă, nu putea fi transformat într-un muzeu, dar putea deveni un cutremurător exponat de muzeu, depăşind cu mult resursele de imaginaţie, oricât de pesimiste, ale vizitatorilor. Ideea mea era aceea de a adăuga, înaintea celebrei intrări a închisorii, o încăpere de sticlă în care să fie prezentată istoria acestui straniu spaţiu concentraţionar – fost parte a sistemului de fortificaţii militare a Bucureştiului în timpul lui Carol I – prin care s-au oprit, pentru un timp mai scurt sau mai lung în cadrul halucinantei mişcări browniene care îi muta mereu dintr-o închisoare în alta zeci de mii de deţinuţi politici. După ce afla astfel marile nume care au suferit sau au murit acolo, revoltele, torturile, execuţiile, condiţiile de viaţă şi de moarte în acestă bolgie lacustră, vizitatorul curajos, putea să coboare treptele jilave spre apa care clipeşte între celule, pentru a descoperi câte minute va fi în stare să reziste acolo, unde alţii au stat ani. Din păcate politica a avut prioritate, deci visul şi-a păstrat intacte toate virtualităţile. Memorialul de la Sighet se deosebeşte însă de aceste proiecte, realizate sau numai visate, prin faptul că nu celebrează doar suferinţa locului, oricât de cunoscut. Memorialul de la Sighet nu este un muzeu despre închisoarea de la Sighet, ci despre represiunea comunistă din România, căreia i s-au adăugat – la propunerea doamnei Sustrova, purtătoarea de cuvânt a Cartei 77 din Cehoslovacia – săli dedicate rezistenţei din alte ţări ale Europei de Est: Sala despre revolta de la Berlin din 1951, Sala despre revoluţia maghiară, Sala despre Solidarnosk şi grevele din Gdansk (realizată de Institutul Poponez), Sala despre Primăvara de la Praga. După cum i s-a adăugat – parte a unui proiect European – mare sală dedicată „Cronologiei Războiului Rece”, care schiţează cadrul mondial în care s-a desfăşurat între 1945-1989, expansiunea comunismului pe glob. Şi s-au mai adăugat lucrări de artă care celebrează suferinţa, materia primă a memoriei reconstituite, apărând-o de ariditatea cifrelor şi a faptelor şi canalizând-o spre emoţia capabilă să exorcizeze.

Vladimir Bukovski, el însuşi invitat la Memorial, spunea în cartea pe care aţi publicat-o sub egida Fundaţiei „Academia Civică”: „comunismul nu a fost dezmembrat, liderii nu au fost judecaţi, iar arhivele au rămas secrete.” Este o exagerare slavă?

Nu, nu cred că este o exagerare, chiar dacă afirmaţiile pot fi nuanţate, ceea ce el, de altfel, a şi făcut în fascinantele conferinţe ţinute la Sighet. Că nici un fel de lideri comunişti nu au fost judecaţi în nici o ţară fostă comunistă este un adevăr evident, după cum problema arhivelor, cu toate progresele făcute în deschiderea lor, rămâne ambiguă. Ele continuă să păstreze peste tot impenetrabile conuri de umbră care pot să relativizeze, şi chiar să distorsioneze, adevărurile aflate. Bukovski povesteşte în Judecata de la Moscovaextraordinara lui experienţă în acest domeniu: chemat de Elţîn ca martor al apărării în procesul pe care i-l intentaseră comuniştii pentru scoaterea comunismului în afara legii, Bukovski a acceptat cu condiţia de a fi lăsat să pătrundă în arhivele sovietice. A primit aprobarea de a citi, dar nu şi pe cea de a copia documente, iar când a încălcat interdicţia şi a scanat în secret 7000 de documente pe care le-a pus apoi pe internet, a fost declarat, şi a rămas până azi, persona non grata în Rusia. În ceea ce priveşte nedezmembrarea comunismului, personal cred că el a dispărut ca sistem politic, dar nu şi ca reţele de putere, ca metode de manipulare şi ca mentalităţi. De altfel tot ce se vede cu ochiul liber în planul macropolitic se simte, mai periculos încă în fiinţa fiecăruia dintre noi. Reziduurile lui continuă să ne otrăvească ca nişte substanţe neeliminabile de care rămânem – prin aversiune sau prin adeziune, nici nu mai are importanţă – dependenţi pe viaţă. Faptul că ne simţim obligaţi să muncim la Memorial în loc să ne scriem cărţile este o formă de nelibertate, pe care o simt ca pe un semn al acestei dependenţe.

Cum facem să trezim Occidentul din blazarea şi inerţia cu care închide ochii la catastrofa comunistă?

Tot ce facem se înscrie în această pledoarie şi funcţionează în bună măsură ca un ceas deşteptător uneori surprinzător de eficient. Este, de altfel, un domeniu în care există o evoluţie şi un progres mai accentuate decât ar fi îndrăznit să sper la începutul anilor ’90, atunci când intelighenţia occidentală, rămăsese în continuare gauchist-ă, şi se purta nu numai ca şi când n-ar fi fost dărâmat zidul Berlinului, ci şi ca şi când n-ar fi fost niciodată înălţat. Îmi amintesc că atunci când, în ’93, am propus Consiliului Europei ideea unui Memorial al victimelor comunismului, prima reacţie a fost de uimire: „Victimele comunismului?” Formula – cu atât mai mult cu cât amintea de cea a victimelor nazismului – părea oarecum exagerată. Să nu uităm că încă nu apăruse Cartea neagră a comunismuluişi că – atunci când, peste câţiva ani, a apărut – a provocat în Franţa un imens scandal. Între timp a fost tradusă însă în zeci de ţări şi editată în mai mult de un milion de exemplare (una din mândriile noastre este că noi am fost primi care am cerut Editurii Laffont copyrightul şi că limba română a fost prima limbă străină în care a fost tradusă). Ca să mă întorc însă la punctul de pornire, faptul că, atunci în ’93, Consiliul Europei a acceptat proiectul nostru şi l-a luat sub egida sa a fost neobişnuit şi netipic. Faptul că peste mai puţin de patru ani, în 1997, Memorialul Sighet avea să fie nominalizat de acelaşi Consiliu al Europei printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa, dovedeşte viteza de schimbare a mentalităţiilor în acest domeniu. Pe de altă parte, intrarea ţărilor din Est în Uniunea Europeană în ultimul deceniu a schimbat şi continuă să schimbe percepţia asupra lucrurilor şi chiar evoluţia acestora. Nu mă îndoiesc că onoarea de a fi invitaţi să prezentăm o expoziţie despre Memorialul Victimelor Comunismului la Parlamentul European de la Bruxelles, acum doi ani, nu este fără legătură cu faptul că la acea dată preşedintele Parlamentului European era polonezul Jerzy Buzek, un fost membru al Solidarnosk. Imi amintesc că în cuvântul de deschidere al expoziţiei am spus că sunt fericită că suntem acolo, dar sunt fericită şi pentru ei, nu numai pentru noi. Sunt fericită pentru că au început să iasă din indiferenţa faţă de suferinţa noastră, înţelegând că vom putea fi o Europă unită numai în măsura în care ne vom cunoaşte şi care ne vom uni nu numai politicile, ci şi obsesiile. Iar obsesia noastră, pentru încă mult timp, va fi: cum a fost posibil să trăim ceea ce am trăit în comunism? Memoria – şi cunoaşterea pe care o implică – ne poate uni şi nu e un drum spre trecut, ci unul spre viitor.

Un fost deţinut politic mi-a spus că singurul rost al anilor de închisoare a fost ca el să-l descopere pe Dumnezeu. El astăzi nu mai crede, fiindcă ştie că divinul există. De unde paradoxul acesta macabru de a-l afla pe Dumnezeu numai în situaţii-limită?

Întrebarea nu mi se potriveşte. Am fost crescută în credinţa că nu sunt singură, că pot să îndrăznesc orice, că nu trebuie să-mi fie frică, indiferent ce mi s-ar întâmpla, pentru că lângă mine este în permanenţă cineva nevăzut care, dacă e nevoie, intervine. „Noroc în ghinion” obişnuieşte să definească soţul meu situaţiile prin care trec, nimerind în toate catastrofele şi reuşind să scap totuşi de fiecare dată. Nu am cum să nu cred. Dar răspunsul la întrebarea dvs. este destul de simplu: Fericirea se desfăşoară pe suprafaţa pielii, nenorocirea te coboară în adânc, acolo unde se fac marile descoperiri, inclusiv a prezenţei surprinzătoare a lui Dumnezeu. Pentru cei din închisoare, în mijlocul lumii care se prăbuşise definitiv în jurul lor, acesta devenea unicul punct de sprijin în univers. Când am construit într-una din curţile fostei închisori „Spaţiul de reculegere şi rugăciune” – care avea să devină unul dintre elementele magice ale Memorialului – tema pe care am dat-o concursului la care s-au înscris mai mult de 50 de arhitecţi a fost o frază care nu lipseşte, cred, din nici una dintre cărţile de memorii din temniţele comuniste: „N-aş fi rezistat, dacă nu credeam în Dumnezeu”.

Cum veţi marca împlinirea celor 20 ani de la înfiinţarea Memorialului?

M-am întrebat la început dacă nu este o lipsă de modestie să încercăm să marcăm prin toate mijloacele care ne stau la îndemână jubileul de 20 de ani al Memorialului Sighet. Mi-am dat seama însă că, departe de a fi vorba doar de 20 ani de muncă decupaţi din viaţa noastră şi a micii echipe de tineri istorici pasionaţi şi prost plătiţi pe care am format-o, această aniversare are semnificaţii care ne depăşesc propriile mândrii şi sacrificii şi capătă valenţe simbolice a căror subliniere devine o obligaţie. Este vorba de primul memorial dedicat victimelor comunismului în lume, creat şi funcţionând într-o ţară care, în atât de multe clasamente şi atât de multe domenii, se află pe unul dintre ultimele locuri şi care totuşi nu are aerul că este mândră sau că observă măcar această prioritate. Deci marcarea jubileului are ca public ţintă în primul rând publicul român. Dar importanţa acestei aniversări trece dincolo de eventuala nostră mândrie patriotică. Pentru că momentul luării sub egida Consiliului Europei a proiectului primului memorial al victimelor comunismului marchează punctul solemn începând din care – în mod instituţional– în ecuaţia europeană a fost introdus şi punctul de vedere al victimelor comunismului. Existaseră înainte cărţi despre Gulag, existase Soljeniţîn, nenumărate şi cutremurătoare mărturii personale, dar pentru prima oară o esenţială instituţie europeană îşi însuşea punctul de vedere al victimelor comunismului şi accepta să privească istoria prin ochii lor. Am hotărât, deci să marcăm şi să sărbătorim prin toate mijloacele de care dispunem, acest moment. Iar aceste mijloace sunt diverse: conferinţe (prima dintre ele a fost ţinută, în urmă cu câteva săptămâni, de academicianul Alexandru Zub, în faţa unui numeros şi emoţionat public, la Biblioteca Naţională; cărţi (ultima apariţie – dedicată de scriitorul german Hans Bergel, fost deţinut politic, fratelui său, marele dirijor Erich Bergel, fost deţinut politic – aţi recenzat-o impresionat şi impresionant în România literară); vernisaje (în Galeria Dialog a Primăriei sectorului 2 a fost prezentată Expoziţia „Un cimitir programat – Canalul DunăreMarea Neagră” în cadrul căreia a fost lansată cartea lui Valentin Hossu Longin Canalul Morţii). Pe strada Jean Luis Calderon la nr. 66 va exista, începând cu data de 9 mai, un spaţiu expoziţional permanent al Memorialului Sighet în Bucureşti unde se vor organiza dezbateri, colocvii şi expoziţii temporare. La 15 mai, va avea loc la Ateneul Român un concert de gală în onoarea Jubileului, înaintea căruia se va deschide în holul Ateneului o expoziţie despre Memorial şi va fi lansată Cartea Morţilor, la care se munceşte la noi de mai mulţi ani, dedicată victimelor comunismului din închisori şi deportări (români, şvabi, unguri, bulgari, sârbi în Bărăgan, basarabeni în Siberia, saşi în Donbas). Corul şi orchestra Filarmonicii „George Enescu” dirijate de Horia Andreescu vor celebra prin interpretarea Recviemului de Mozart acest eveniment. Apoi, ca în fiecare an de Înălţare (anul acesta cade în 13 iunie), la Sighet va fi „Ziua Porţilor Deschise” când, se vor strânge foşti deţinuţi politici şi deportaţi cu familile lor din toată ţara şi când, ca de obicei, vor avea loc diverse manifestări şi dezbateri şi o slujbă de pomenire. Anul acesta va fi lansat volumul Copilăria, ca luptă de clasă, transcrierea colocviului cu aceeaşi temă desfăşurat anul trecut, la care au participat foşti copii ai unor deţinuţi politici. De asemenea va fi inaugurat monumentul înalt de 11 metri, terminat de curând în Cimitirul Săracilor, căruia noi îi spunem „Scara Vieţii” şi la înălţimea căruia se poate desluşi întregul sens al operei de artă horticolă şi arhitecturală care a devenit acest simbolic loc de veci al elitelor româneşti interbelice. Cel mai important dintre episoadele jubileului se va desfăşura între 12 şi 16 iulie la Sighet şi Bucureşti, în prezenţa unei bune părţi dintre istoricii (români, francezi, germani, englezi, americani, polonezi, cehi, unguri), care au conferenţiat de-a lungul celor 15 ediţii ale Şcolii, deveniţi între timp ei înşişi absolvenţi şi doctoranzi sau chiar doctori ai unor mari universităţi, unde au dus impactul emoţional şi informaţional pe care l-a avut asupra formării lor Memorialul. Întâlnirea se va încheia printr-o conferinţă de presă desfăşurată la sediul Reprezentanţei Uniunii Europene de la Bucureşti, în cadrul căreia va fi lansată emisia de monede scoasă de BNR cu prilejul jubileului.
Îmi cer scuze pentru această nesfârşită şi aproape birocratică înşiruire de acţiuni, care trebuie să sune destul de ciudat în gura unui poet.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara