Oare de ce un autor îşi alege un pseudonim pentru a-şi publica creaţiile? Care este motivul pentru care îşi alege un apelativ pentru a se prezenta lumii? Răspunsurile la aceste întrebări ne ajută să pătrundem în universul scriitoarei Ana Blandiana, pe numele său adevărat Otilia Valeria Coman, al cărei volum de nuvele Proiecte de trecut (1982) îmi propun să-l analizez în acest articol. Folosirea unui pseudonim are o primă şi logică explicaţie: prin intermediul acestuia, poeta debutantă încerca să se sustragă vigilenţei cenzurii din cauza condiţiei sale de fiică a unui "duşman al poporului", tatăl ei fiind preot ortodox, deportat timp de şase ani în lagărele create în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1947-1964). Este foarte semnificativ faptul că scriitoarea şi-a ales drept pseudonim numele satului ardelenesc unde s-a născut mama sa, creând astfel o rimă internă eufonică între Ana şi toponimul Blandiana.
Descoperim în această denumire tema principală a literaturii sale: dorul pentru viaţa de la ţară şi obiceiurile satului, nostalgia după o existenţă a cărei raţiune de a fi era înrădăcinată în conştiinţa românilor prin intermediul idealurilor şi al religiei - asociate în scriitura autoarei cu transcendentul - distruse odată cu venirea la putere a comunismului în România. Faţă de acest trecut descris cu duioşie în care exista o rază de speranţă - de aici o primă posibilă interpretare a titlului Proiecte de trecut - prezentul sub dictatură se înfăţişează ca un timp dezumanizat şi dogmatic, marcat de imperative materialiste care îşi găsesc cea mai bună expresie în spaţiul oraşului.
La oraş, oamenii îşi trăiesc existenţa sub semnul singurătăţii, neîncrederii, laşităţii şi oboselii - acest ultim cuvânt se repetă în mod insistent în paginile cărţii, împreună cu multe alte cuvinte semnificative cum ar fi coşmar şi teroare. Lipsiţi de posibilitatea de a trăi într-o comunitate aşa cum au făcut-o strămoşii lor, sunt mânaţi doar de ideea de a supravieţui, iar în tristele lor existenţe "l'enfer c'est les autres". Ar trebui să calificăm nostalgia Anei Blandiana - în sensul său etimologic "durere povocată de dorinţa de a se reîntoarce" - ca pe un dor de origini. Personajele sale sunt proiectate în mod continuu în spaţiul copilăriei, acolo unde divinităţile autohtone româneşti erau bine protejate în firidele fiecărei case şi unde "totul se afla la locul său".
Nostalgia este descrisă de-a lungul a unsprezece nuvele (extraordinare) înrudite cu poezia. Nu degeaba autoarea s-a remarcat mai întâi pe plan liric unde, aşa cum vom vedea pe parcursul acestui studiu, foloseşte simboluri şi strategii pe care le va utiliza şi în proză, ceea ce ne demonstrează unitatea şi coerenţa creaţiei sale.
Dintre toate textele aş dori să remarc nuvela "La ţară", dat fiind caracterul său paradigmatic pentru obiectul lucrării de faţă. Protagonista acestei nuvele începe prin a critica abandonarea formelor tradiţionale de viaţă cu următoarele fraze: "Părăsirea ei nu era firească, dictată de legile drepte ale naturii, ci de interese şi logici circumstanţiale, perisabile" (PT 49, PP 91). Oricât de mici ar fi obiectele din trecut pe care povestitoarea le găseşte în casa bunicilor, aceste lucruri deţin o valoare în sine fiind în mod frecvent asociate cu cuvântul onoare: "Mosoare de lemn a căror aţă se terminase demult, dar ele continuau să-şi păstreze prestanţa şi cinstea care li se acorda; cutii de metal (...) tratate cu toate onorurile datorate rangului lor (...); bancnote scoase din uz, valabile înaintea stabilizărilor" (PT 50, PP 97). Politica regimului comunist a condus la abandonul masiv al satelor iar protagonista se confruntă cu un prezent în care recoltele se strică pe câmp. Astfel fructele putrezesc "fără să fi hrănit pe cineva, fără să fi folosit celui mai neînsemnat scop" (PT 54, PP 97), în timp ce "ceea ce omul atât de incomprehensibil părăsise, păsările preluau cu un fel de gingaşă demnitate" (PT 55, PP 99). Concluzia nu poate fi mai devastatoare: în această situaţie, tinerii sunt "rupţi din mecanismul implacabil al universului" (PT 62, PP 107).
La baza cărţii Proiecte de trecut se găseşte un context disforic şi distopic marcat de lunga perioadă de violenţă şi represiune pe care România a îndurat-o în timpul dictaturii comuniste. Ne aflăm în faţa unei dure mărturii care - aşa cum a semnalat Hayden White în legătură cu noile posibilităţi ale istoriei (White: 111) -, se înfăţişează sub forma unui artefact literar.
Autoarea ştie că are îndatorirea de a protesta dar acest lucru o istoveşte. Faptul acesta este sesizabil în ultimele rânduri din "Reportaj", în care protagonista îşi doreşte să vorbească despre Paris - oraşul care reprezintă evaziunea prin imaginaţie- fără a se simţi constrânsă să depună mărturie (PT 104, PP 160). În acelaşi fel, în poezia "Metamorfoză", povestitoarea îşi deplânge destinul şi obligaţia de a fi luptat timp de prea mulţi ani împotriva regimului:
Sunt
Ca o sămânţă-ngropată
Care nu vrea să se facă
Nici plantă, nici pământ. (La cules de îngeri, 76-77)
Şi în "Cădere" se reflectă acelaşi efort pe care îl presupune continuarea luptei:
(...) îngerii cad
nu din păcat,
ci din oboseală (La cules de îngeri, 42)
Dar, în ciuda momentelor descurajatoare, obligaţia de a spune adevărul este prezentă în fiecare nuvelă, fiecare dintre acestea încheindu-se cu emoţionante epifanii prin intermediul cărora ni se înfăţişează o realitate pe cât de sordidă în prezent, pe atât de frumoasă în trecut. De aici putem intui o a doua interpretare a titlului oximoronic în care timpul viitor şi cel prezent se îmbină pentru a neutraliza situaţia actuală sub semnul tiraniei.
În majoritatea acestor nuvele asistăm la o evoluţie semnificativă: personajele întreprind o călătorie aparent banală dar în mod evident iniţiatică, care îi va face să-şi schimbe viziunea asupra lumii. Este cazul delfinului care iese din apă pentru a muri şi, în agonia sa, îşi dă seama de insondabila prostie omenească ("O rană schematică"); al fetei care se întoarce la casa bunicilor săi şi se înspăimântă când vede recoltele putrezite pe câmp ("La ţară"); al femeii care descoperă în aceeaşi situaţie semnificaţia unui costum mâncat de molii din copilărie ("Rochia de înger"); al ziaristei care călătoreşte către o insulă în mijlocul Dunării si află că aceasta este susţinută de cadavrele condamnaţilor care o construiseră ("Reportaj"); al autoarei care este înşfăcată de un beţiv gigantic în faţa indiferenţei trecătorilor atunci când se duce într-un cartier îndepărtat la cumpărături ("Imitaţie de coşmar"); al reporterei care se hotărăşte să meargă în provincie pe urmele unei vechi legende care sfârşeşte prin a se transforma în realitate chiar în faţa ochilor săi ("Biserica fantomă"); al actorului care călătoreşte cu trenul pentru a ajunge într-un sat ca să asiste la o reprezentaţie în tradiţia teatrului popular prin intermediul căreia descoperă povestea vieţii tatălui său dispărut într-un lagăr de concentrare ("Lecţia de teatru"). De asemenea în "Proiecte de trecut", nuvela centrală în ansamblul cărţii şi cea care dă titlul volumului, nişte nuntaşi sunt deportaţi în Bărăgan timp de mai mult de zece ani perioadă după care, o dată eliberaţi în atmosfera opresivă a României comuniste, regretă autonomia fostei lor existenţe robinsoniene.
Prin tematica şi structura lor, nuvelele prezintă un caracter unitar alcătuind astfel o adevărată colecţie de texte integrate. În acest sens ne amintesc de El llano en llamas (1953), în care Juan Rulfo a descris deziluziile provocate de revoluţia mexicană din 1910 şi consecinţele fatale ale acesteia. Revoluţia a atras după sine depopularea zonelor rurale, distrugerea tradiţiilor, pierderea simţului onoarei - mulţi ţărani au devenit haiduci - şi a condus la un nou val de violenţă care se continuă şi în zilele noastre.
Din acest punct de vedere, nuvelele care formează cadrul volumului sunt foarte semnificative. Astfel, "O rană schematică" ne avertizează asupra materialismului şi ne invită să privim lumea cu ochi milostivi. Lectura acestui volum ne confruntă cu situaţii absurde provocate de prezentul distopic şi dorinţa de a recupera vechile obiceiuri prin texte care examinează trecutul. "Biserica fantomă" încheie volumul cu un puternic suflu de speranţă graţie naturii sale fantastice. Această trăsătură a literaturii Anei Blandiana semnalată de critică drept una dintre caracteristicile definitorii ale prozei sale, permite autoarei să explice o realitate complet incomprehensibilă din punct de vedere raţional1. Dacă ţinem cont de faptul că Tzvetan Todorov a descris fantasticul ca pe "şovăirea unei persone care nu recunoaşte decât legile naturale şi care se confruntă dintr-odată cu o întâmplare de factură supranaturală" (Todorov: 26) iar Julio Cortázar a sugerat că misterul "nu se scrie cu majuscule aşa cum îşi imaginează atât de mulţi scriitori, ci întotdeauna se află undeva între, într-un spaţiu interstiţial" (Cortázar 1980: 260), vom putea înţelege de ce Ana Blandiana integrează cu atâta tenacitate experienţa fantastică în nuvelele sale. În starea de nesiguranţă care defineşte viaţa sub dictatură, personajele sale sunt copleşite de o mirare care îi face să perceapă o altă lume, fapt semnalat de autoarea însăşi în meditaţia cu care începe "Biserica fantomă": "Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate" (PP 314/ PT 226)
Pe parcursul acestei căutări a unei alte forme de percepere a lumii, Blandiana apelează în mod repetat la o viziune adamică a copilăriei. Copiii percep realitatea aşa cum este, fără ocolişuri sau idei preconcepute aşa cum o face copilul din "O rană schematică" care vede în durere dovada autenticităţii delfinului. Ei formulează puţine întrebări cum e cazul povestitoarei din "Proiecte de trecut" şi apără ceea ce este adevărat precum copila emoţionată de sat din nuvela "La ţară", care se joacă cu prietenele sale "de-a doamnele" şi ştie să aprecieze semnificaţia acestui cuvânt legat de nişte valori de altădată.
Majoritatea nuvelelor sunt povestite la persoana întâi pentru a putea exprima cu o mai mare profunzime subiectivitatea personajelor. Pe de altă parte, tensiunea creată de recursul la prospecţiunea narativă alimentează dimensiunea fantastică. Această senzaţie se intensifică atunci când personajele descoperă obiecte misterioase şi uşor ameninţătoare pe parcursul traiectoriei lor, obiecte care vor schimba în mod drastic perceperea realitaţii şi care nu sunt definite decât după mult timp de la prima lor apariţie în nuvelă: este cazul ouălelor din "Zburătoare de consum" şi a costumaţiei din "Rochia de înger".
Pe cât de sugestive pe atât de criptice, titulurile nuvelelor amplifică atmosfera generală de nesiguranţă aşa cum se petrece în nuvela "Proiecte de trecut". În aceeaşi categorie am putea situa "O rană schematică" -tresărirea "carnală" pe care o provoacă substantivul este contrabalansată de răceala adjectivului - "Zburătoare de consum" -, puţine expresii se îndepărtează atât de mult de descrierea arhetipală şi idealizată a unui înger (aici îmi amintesc că găsisei o formulare mult mai bună) - sau "Gimnastica de seară", exemplu al repetatei umanizări la care sunt supuse aceste creaturi divine în opera Anei Blandiana.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie să subliniem frecventa folosire a simbolurilor. Aşa se întâmplă cu apa care inundă insula construită peste cadavre pentru a purifica ororile comise în "Reportaj", biserica care zboară oferind o nouă speranţă povestitoarei din "La ţară" sau lăcaşul care pluteşte pe Dunăre la două sute de ani după presupusa lui scufundare în "Biserica fantomă". Dar adevăratul leitmotiv simbolic al autoarei, aşa cum am arătat mai înainte, este reprezentat de îngeri. Ei dau titlul volumului de poeme La cules de îngeri (1997) şi în acelaşi timp numele antologiei de poezii care a apărut în limba spaniolă Cosecha de ángeles (2005). Îngerii sunt de asemenea protagonişti în "Zburătoare de consum", "Rochia de înger", "Lecţia de teatru" sau "Gimnastica de seară". Aş dori să remarc natura "înverşunat umană" - ca să folosesc frumoasa definiţie a poetului spaniol Blas de Otero - a acestor creaturi mitice (foarte asemănătoare celei omeneşti). Faptul că le lipseşte aura ne aminteşte de protagonistul nuvelei lui Gabriel Garcia Márquez "Un domn foarte bătrân cu aripi enorme" (1972). Îngerii sunt o reflecţie a veşnic însetatei năzuinţe omeneşti către transcendenţă. Aşa cum autoarea însăşi comentează în poetica sa citându-l pe Novalis "suntem mai strâns legaţi de nevăzut decât de văzut"2.
O nuvelă extrem de semnificativă pentru critica Anei Blandiana la adresa gândirii materialiste "Zburătoare de consum" o are ca protagonistă pe kafkiana doamnă L., profesoară universitară care predă seminarul "Evoluţia ideilor ateiste în gândirea europeană", adeptă înverşunată a virtuţiilor filosofiei materialiste: "ea nu putea avea niciodată lipsa de umor de a trece dincolo de realitate în căutarea unei soluţii". Iar puţin mai înainte, ni se spune că "întotdeauna fusese convinsă că absurdul îşi are şi el logica lui" (Proiecte de trecut, 17,20). În faţa acestui personaj caricatural, vocea narativă lansează afirmaţii contradictorii care ne aduc aminte de valoarea esenţială a lumii onirice în vieţile noastre: "Nu există raţionamente mai perfecte decât cele desfăşurate în vis" (Proiecte de trecut, 25)3.
Doamna L. speră să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai crescând pui de găină în balconul său, sărăcia din România fiind foarte asemănătoare cu cea din alte regimuri totalitare. Astfel, Ronaldo Menéndez prezintă în Bestiile (2007) un profesor de Filosofia Artei care se vede obligat, la fel ca mulţi alţi cubanezi din zilele noastre, să crească un porc în baie pentru a putea supravieţui. Textul Anei Blandiana, plin de un umor grotesc datorită asemănării dintre profesoară şi cloşca speriată, dobândeşte o nouă dimensiune atunci când din ouă se nasc îngeri, iar femeia, incapabilă să explice această minune, se vede obligată să-i ascundă. Este vorba de o situaţie asemănătoare cu cea din nuvela lui Julio Cortázar "Scrisoare către o domnişoară din Paris" (1951) în care un bărbat vomită iepuraşi şi nu se arată surprins de extraordinara sa capacitate fiind preocupat doar de păstrarea curăţeniei în apartamentul prietenei sale. Totuşi, iepuraşii încep să crească - ca şi îngerii din nuvela Blandianei - ceea ce într-un anumit moment face necesară "revelarea miracolului". Într-o viaţă pusă sub semnul violenţei, represiunii şi cenzurii, exprimarea spaimei se face doar în mod indirect. Astfel se explică importanţa alegoriei în textele Anei Blandiana, în care fiecare întâmplare generează multiple interpretări. Chiar dacă simbolică în metoda sa, alos-agoreuo înseamnă "a spune altceva", iar alegoria ni se arată realistă în scopul şi limbajul pe care le utilizează şi ne permite să clasificăm nuvelele de faţă drept fantastice şi testimoniale în acelaşi timp.
Alegoria modernă rupe coerenţa şi ordinea pentru a ne înfăţişa un univers fragmentat şi pentru a frustra percepţia oricărui sistem nou, ceea ce explică finalul deschis al titlurilor precum "Zburătoare de consum" sau "Imitaţie de coşmar". În aceste nuvele, poate cele mai sumbre din volum, incertitudinea finalului obligă cititorul să ia atitudine faţă de întâmplarea descrisă. Acest lucru devine şi mai evident în cea de-a două nuvelă, o adevărată chemare la luptă în consonanţă cu poemul său de început "Eclipsa" în care vocea lirică începe cu două versuri semnificative - "Renunţ la milă greu ca la un viciu, / Cu mila sunt drogată de copil" - şi conchide cu dorinţa de a se transforma din înger în diavol pentru a putea continua lupta: "Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc / La capetele aripilor unghii." (Cosecha, 18-19).
Fiecare cuvânt generează multiple conotaţii şi sugestii care fac ca momentele de tăcere să devină deosebit de expresive. Aşa cum a semnalat Blandiana însăşi: "Poezia nu e o înşiruire de întâmplări, ci o înşiruire de viziuni (...) Idealul devine să exprimi puţin, să sugerezi mult." (Spaima, 143-144; Cosecha, 159). Astfel se întâmplă în "Lecţia de teatru", nuvelă cheie pentru a interpreta Proiecte de trecut, unde, prin intermediul unor reprezentaţii iniţial absurde pentru persoana căreia îi sunt destinate, - actorul de la oraş care călătoreşte la ţară- se dezvăluie semnificaţia înspăimântătoare a unor cuvinte. Sunt cuvinte care au legătură cu viaţa la ţară, un mod de viaţă aproape uitat în realitatea lagărelor - acasă, târziu, mare, gamelă - şi cuvinte care fac aluzie la represiune şi consecinţele acesteia - uimit, stuf, pedeapsă, ridicat -, la fel de înspăimântătoare precum cuvintele care paralizează de frică personajele din "Proiecte de trecut" şi care se concretizează în numele Câmpiei Bărăganului, în verbul a ridica sau substantivul Securitate.
Deportarea este reprezentată în mod alegoric de către un înger şi un diavol care, dacă la început sunt percepuţi drept figuri groteşti şi violent machiate, mai târziu dobândesc o dimensiune mitică atunci când protagonistul înţelege în sfârşit ceea ce trebuia să i se comunice. Este vorba deci de încercarea de a descrie indescriptibilul, o problemă cu care s-au confruntat şi alţi autori care au experimentat tirania în diferite colţuri ale lumii. Datorită specializării mele în literatura hispano-americană, mă văd obligată să insist asupra uimirii pe care mi-a produs-o asemănarea existentă între poetica Anei Blandiana şi cea a scriitoarei argentiniene Luisa Valenzuela în Aqui pasan cosas raras (1975) şi El libro que no muerde (1980), volume de povestiri scrise practic în aceeaşi perioadă, marcate de fantastic, absurd şi denunţarea dictaturii lui Videla. De asemenea, scriitoarea uruguaiană Cristina Peri Rossi, autoare a magnificului protest contra tiraniei El museo de los esfuerzos inutiles (1983), semnalează frica puterii în cartea sa Indicios de panico (1970) şi formulează o afirmaţie pe deplin aplicabilă textelor care formează obiectul acestui studiu: "În vremuri de lupte teribile pentru putere (...) cuvântul nu mai denumeşte în mod direct lucrurile ci doar face aluzii la acestea, în virtutea capacităţii sale de a semnifica. Atunci, în loc să desemneze, simbolizează: evită şi sugerează." (Peri Rossi 1970, 13)
În încheiere vreau să remarc similitudinea existentă între Ana Blandiana şi scriitorul argentinian Juan José Saer, cel care a reinterpretat fraza lui Joyce - "Istoria este un coşmar din care încerc să mă trezesc"- şi a demonstrat că o literatură de caracter universal este posibilă numai prin depăşirea unei experienţe traumatice:
Istoria, chiar şi cea contemporană, este un coşmar din care încerc să mă trezesc pentru a contempla într-un mod mai profund realitatea în ansamblul ei şi nu numai din a dimensiunii sale istorice. O contemplare, să zicem, a fiinţei ca un tot şi percepută prin intermediul unei experienţe mult mai personale şi mai profunde decât cea a simplului cronicar. Purificând experienţa istorică, vreau să esenţializez poziţia mea în univers, în această totalitate alcătuită de mine şi lume. (Saer, 77).
În consonanţă cu Saer, Blandiana condamnă situaţia din ţara ei dar, în ultimă instanţă, reflectează asupra condiţiei umane şi a momentelor ei de inflexiune - inocenţa, căderea, laşitatea, eroismul - şi asupra morţii satului care a devenit desuet în Europa din epoca globalizării.
Totuşi, nu aş dori să închei această prezentare fără a aduce în discuţie optimismul existent în Proiecte de trecut. Cartea se încheie cu o nuvelă bazată pe o imagine de factură epică: "biserica moartă" despre care vorbesc locuitorii Dunării de jos este în realitate vie, pluteşte pe ape şi poartă în interiorul său doisprezece bărbaţi care, precum vechii apostoli, intonează cântece populare româneşti în numele libertăţii. În ceea ce priveşte preotul acestei biserici, conducător al luptei împotriva ocupanţilor austro-ungari, acesta continuă neclintit în pofida a două sute de ani de suferinţă. Salvarea s-a produs, deci, la ţară, acolo unde se respectă şi se înţelege mitul, ceea ce explică faptul că locuitorii săi aşteaptă miracolul fară nicio umbră de uimire. Astfel, traiectoria bisericii purtate de ape reprezintă triumful spiritului, simbolizează victoria curajului printr-o imagine la fel de de frumoasă şi inedită precum cea a clădirii Palace d'Opéra care pluteşte pe Amazon în memorabilul film Fitzcarraldo (1988) al lui Werner Herzog.
______________
1 Întrebarea "De ce nu aţi plecat?" adresată în mod insistent de către povestitoare unchiului său în "Proiecte de trecut" este simbolică pentru încremenirea vieţii din acea perioadă, paralizie care a dus la situaţii aproape suprarealiste.
2 Ana Blandiana, "Poezia între tăcere şi păcat", Spaima de literatură. Bucureşti: Humanitas 2004, 151. Cosecha de angeles, 164.
3 Pe linia tradiţiei filosofice idealiste, Blandiana semnalează importanţa percepţiei în "Ochiul închis": "Nu îndrăznesc să închid o clipă ochii/ De teamă / Să nu zdrobesc între pleoape lumea." (Cosecha: 32-33). Ca şi Borges, creează un joc insistent pe baza dicotomiei între vis şi realitate, aşa cum se apreciază în frumoasa nuvelă metafizică numită chiar "Cel visat" şi inclusă în volumul de faţă.
Traducere de
Mihaela Ciobanu şi Viorica Patea
