Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
ANA BLANDIANA - „Scrisul este forma mea de existenţă, singura posibilă“ - dialog cu Iulian Boldea de ---

Stimată doamnă Ana Blandiana, aş dori să încep interviul pe care aţi avut amabilitatea să mi-l acordaţi cu o întrebare în aparenţă naivă: aveţi amintiri din copilărie? Care este cea mai pregnantă amintire de acest tip?

Amintirile mele din copilărie sunt de două feluri: cele pe care mi le amintesc eu şi cele pe care le ştiu, pentru că le-am auzit povestite de cei din jurul meu mai târziu, pe care am început prin a le asculta ca pe nişte poveşti în care personajul principal eram eu şi care au sfârşit prin a-mi da impresia că eu sunt cea care le povesteşte. Cred, de altfel, că lucrurile se petrec astfel în cazul tuturor copiilor, doar că, în cazul meu, între cele două tipuri de amintiri – cele ale mele şi cele despre mine – există o mare deosebire. În timp ce amintirile despre mine sunt pline de haz şi de farmec (am şi acum doi veri cu câţiva ani mai mari decât mine care, când vor să se amuze, vorbesc ca într-un limbaj cifrat în limba inventată de mine în care vorbeam pe la 3-4 ani), cele pe care eu le ştiu, şi le-am retrăit de sute de ori în coşmare, sunt profund dramatice şi îl au ca personaj principal pe Tata.
Prima şi poate cea mai importantă dintre aceste amintiri a fost cea dintâi arestare a Tatei, însoţită de o percheziţie care a durat ore întregi şi la care am asistat ca la un sfârşit al lumii. Aveam 6 sau 7 ani, fusese răscolit totul din pod până în pivniţă – fusese scos conţinutul dulapurilor de haine şi vasele din bufetele din bucătărie, şi cărţile de pe rafturile care acopereau pereţii – şi în mijlocul acelui haos de nedescris şi de neînţeles stăteam atârnată cu disperare de mâna Tatei, privind cum unul dintre securişti trage sertarul meu cu jucării şi se întoarce spre mine, arătându-mi deasupra păpuşilor un revolver. Tata a fost arestat pentru port ilegal de armă, iar eu am retrăit în coşmare repetate ani de zile acea scenă, ca şi cum faptul că printre jucăriile mele fusese aşezat corpul delict, fără ca eu să fi fost destul de atentă ca să-l împiedic mi-ar fi atribuit o formă de culpabilitate.
O altă amintire pregnantă – nu ştiu după cât timp după prima plasată în timp – este cea a unei întoarceri a Tatei din închisoare, când la poarta casei noastre, aflată într-un cartier locuit de ceferişti cărora Tata le era paroh, se făcuse un şir lung de oameni, care nu voiau decât să-l îmbrăţişeze şi care izbucneau în plâns în timp ce el îi recunoştea doar după voce, pentru că i se puseseră în ochi reflectoare puternice ce-l lăsaseră aproape orb pentru un timp.
Dar, aş vrea să adaug şi o întâmplare mai puţin întunecată, deşi nu lipsită de bizarerie, dacă nu cumva chiar de mister. E vorba de o amintire din prima categorie, adică povestită de alţii şi care nu se regăseşte în memoria mea: aveam 3 sau 4 ani când am auzit numele Doina, am decretat „Şi eu sunt Doina”, şi am început să vorbesc despre mine la persoana a treia sub acest nume, până când toată lumea, de atunci până în ziua de azi, mi-a spus Doina.

După instaurarea comunismului în România, tatăl dvs., preotul ortodox Gheorghe Coman, a fost arestat, ca „duşman al poporului”. Cum aţi resimţit această împrejurare tragică şi ce urme a lăsat ea în conştiinţa şi în creaţia dvs.?

V-am vorbit despre prima copilărie. De-a lungul perioadei următoare, în care au intrat chiar anii formării mele, Tata a fost închis şi eliberat în mai multe rânduri. Am crescut ştiind că geamantanul care se afla în permanenţă după uşa din antreu este pregătit pentru eventualitatea unei noi arestări. Un astfel de geamantan exista în majoritatea caselor prietenilor familiei noastre, ca şi în multe dintre casele colegilor mei de şcoală. Eram încă adolescentă când Tata a fost condamnat pentru ultima oară, la 6 ani. Pe măsură ce mă maturizam se strângeau în mine întrebări care ţineau de viaţa lui de copil de ţăran din Banat, fugit de acasă pentru că părinţii voiau să-l ţină să moştenească şi să cultive pământul; de tânăr care şi-a făcut studiile de Drept şi de Teologie la Cernăuţi, întreţinându-se singur din bursă. Dar mai erau şi – şi mai ales – întrebări care ţineau de istoria pe care a parcurs-o, întrebări care îl aşteptau să le răspundă. Faptul că a murit într-un accident, la puţin timp după ieşirea din închisoare, înainte de a fi putut s-o facă, a reprezentat marea frustrare a adolescenţei şi tinereţii mele. O dată cu moartea Tatei am avut revelaţia că destinul meu literar nu este doar o parte a destinului generaţiei mele, aşa cum crezusem până atunci, ci trebuie să fie o continuare a destinului lui, o încercare de luminare cu mijloace literare a şirului de suferinţe care l-au compus şi care aşteptau să li se dea un sens.

„În viaţa mea, verbul «a citi» a fost mult mai important decât verbul a trăi”, mărturiseaţi într-o carte. În ce împrejurări, în ce ambianţă v-aţi apropiat de lumea cărţii, de literatură?

Într-un interviu pe care l-am dat la începutul anilor ’90 lui Virgil Podoabă am povestit o întâmplare care răspunde acestei întrebări şi care a reprezentat un eveniment crucial al adolescenţei mele. Aproape mă jenez să repet, atât de des, acea povestire extraordinară care a fost citată. Este vorba de felul în care am intrat prin efracţie pe la 13- 14 ani într-un şir de camere umplute cu munţi de cărţi înalţi până în tavan, cărţile bibliotecii dezafectate ale Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, şi de felul în care am devenit intelectual epuizând acei munţi. Dar lectura a fost de-a lungul vieţii mele nu numai un instrument de cunoaştere şi o formă de a plonja în adâncul culturii, ci şi un mijloc de a mă sustrage realităţii pe care îmi era greu să o suport. Intram în cărţi – am mai scris asta – ca într-o apă pe malul căreia îmi lăsam, ca pe o haină de care mă dezbrăcam, viaţa. Iar în acest sens lectura semăna cu un drog, era ca şi cum aş fi luat un somnifer ca să adorm şi să pot visa ceea ce citeam. De altfel, au existat cărţi ale marilor scriitori care mi-au lăsat senzaţia că le-am trăit, nu că le-am citit.
După 1977, în urma cutremurului, ne-am mutat la ţară şi am descoperit nu numai miracolele legate de roadele pământului, pe care le produceam noi înşine, dar şi ţăranii bătrâni, o lume pe care n-o ştiam decât teoretic şi care, în tulburătoarea ei autenticitate, a fost în stare să concureze lumea din cărţi şi să devină izvorul unor alte cărţi, scrise de noi. Lectura, ca scut împotriva realităţii, a fost înlocuită de natură, ca scut împotriva realităţii, ceea ce a reprezentat nu numai o binecuvântare, ci şi o formă de maturitate.

Ce a însemnat Clujul pentru adolescenta Otilia-Valeria Coman? Când v-aţi decis să folosiţi pseudonimul Ana Blandiana? În ce ambianţă aţi debutat? A existat o întâmplare cu caracter mai special care a prezidat debutul dvs.?

Eram în clasa a zecea, când, împreună cu alţi colegi, am trimis revistei „Tribuna”, recent înfiinţată la Cluj, câte un grupaj de versuri pe care le-am semnat, într-un fel de joc, cu diverse pseudonime, care mai de care mai sonore. Blandiana era numele satului Mamei (între Alba Iulia şi Vinţul de Jos), iar Ana era rimă la Blandiana. Când mi-au apărut două dintre poemele trimise, m-am speriat şi am scris redacţiei o scrisoare în care mărturiseam care este adevăratul meu nume şi îmi ceream scuze pentru joc. Urmarea a fost că am fost vizitată de dl Ion Maniţiu, redactor al revistei, care a venit să mă cunoască, a aflat că Tata era închis şi mi-a spus că e mai bine ca de acum înainte să public cu acest nume, numele meu adevărat neavând nici o şansă să apară. Dl Maniţiu a fost deci nu numai omul care m-a debutat, ci şi cel care a optat pentru pseudonim. Din păcate, nici bunăvoinţa, nici stratagema lui nu au rezistat realităţii. În cel mai scurt timp, de la organele orădene au fost trimise tuturor publicaţiilor din ţară adrese prin care se atrăgea atenţia că sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica deţinutului politic, preotul Coman Gheorghe. Textul adresei aveam să-l citesc abia după revoluţie, într-un volum, Din arhivele ieşene, publicat de Lucian Dumbravă. Atunci, în epocă, am aflat doar că nu mai au voie să mă publice, după cum nu aveam voie nici să intru la facultate.
Interdicţia a durat 4 ani, pe care i-am petrecut la Cluj, dar nu mă mai numeam Otilia Valeria Coman, ci Otilia Valeria Rusan. La prima vizită făcută la redacţia „Tribuna”, îl întâlnisem pe Romulus Rusan, care mă ceruse de soţie după câteva ore de când făcusem cunoştinţă. Clujul a fost deci, pe de o parte, oraşul unde am descoperit marea dragoste şi, pe de altă parte, oraşul primei interdicţii, cea mai lungă şi cea mai greu de suportat, pentru că eram foarte tânără, abia împlinisem 18 ani, şi nimic nu-mi dădea dreptul să sper că lucrurile se vor schimba cândva. Grav era însă nu numai că nu aveam nici un loc în societate, prin faptul că nu puteam să intru la facultate şi nu puteam să public, grav era că nu mai puteam fi sigură nici măcar că merit acest loc, mă îndoiam că am talent, că aş fi în stare să trec examenele la care nu aveam acces. În acest sens, a fost o mare deosebire între aceşti patru ani ai primei interdicţii şi interdicţiile următoare, din 1985 şi din 1988-89, pentru că atunci eram un scriitor cunoscut, pe care persecuţia nu avea cum să îl pună sub semnul întrebării, dimpotrivă, funcţiona ca o confirmare. Şi chiar dacă, după acei patru ani, am intrat la facultate şi au urmat, tot la Cluj, anii de studenţie şi primele volume, în mod ciudat, nimic nu a mai reuşit să şteargă umbra acelei îndoieli de mine însămi sub semnul căreia mi-am început viaţa de adult.

Cum aţi circumscrie, într-un demers autoreflexiv, propria devenire poetică, de la primul volum (Persoana întâia plural), până la cel mai recent (Patria mea A4)? 

Primul volum, Persoana întâia plural, nu face parte din devenirea mea poetică. El era expresia unei vârste, nu a unui destin, o vârstă care era pradă tuturor manipulărilor, de la ceea ce ţi se băga în cap până la ceea ce ţi se băga în pagină. Toate acele volume de debut în colecţia „Luceafărul” (care reprezintă totuşi atât de mult în desprinderea de proletcultism) au fost în mare măsură rezultatul amestecului redactorului şi cenzorului în textele unor tineri care nu aveau nici un mijloc să se apere. Când am primit la Cluj volumul de debut, el era atât de deosebit de ceea ce predasem editurii, încât prima mea reacţie a fost să izbucnesc în plâns. Devenirea mea literară, cea care îmi poartă numele şi de care răspund până la ultima virgulă, începe cu Călcâiul vulnerabil şi cuprinde nu numai volumele de poezie, ci şi pe cele de proză şi de eseuri. Toate mă exprimă şi se deosebesc între ele doar în măsura în care eu însămi mă deosebesc de mine însămi, evoluând .

Ce înseamnă pentru dumneavoastră scrisul, cuvântul scris? Dar libertatea de expresie?

Scrisul este forma mea de existenţă, singura posibilă (mi-e imposibil să-mi imaginez o situaţie sau o forţă care să mă împiedice să scriu şi căreia să-i supravieţuiesc), dar libertatea de expresie nu are nici o legătură cu această predestinare, care este un metabolism mai mult decât o vocaţie. Libertatea de expresie este ceva exterior, are legătură nu cu scrisul, ci cu publicatul, nu cu esenţa, ci cu imaginea ei. Poate fi interzisă transmiterea cuvântului, dar nu naşterea lui. Au fost perioade în viaţa mea în care mi-a fost răpită libertatea de comunicare, niciodată, nimeni nu m-a putut împiedica să scriu.

Ce statut are acum poezia, în comparaţie, eventual, cu perioada dinainte de 1989? Ce credeţi despre publicul de poezie de azi, din ce în ce mai restrâns, cu pregătire din ce în ce mai precară?

Nimic nu mi-a fost mai greu să înţeleg şi să admit după 1989 decât evidenţa că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Şi asta nu numai pentru că dezvoltarea societăţii de consum a crescut interesul pentru materialitate în dauna celui pentru orice formă de spiritualitate, ci şi pentru că orice lucru are preţul pe care îl plăteşti pentru el, şi un poem pentru care poetul risca să aibă probleme era perceput mai acut de cititor decât un poem rostit în condiţiile în care oricare poate să spună orice. Am scris cândva că în jurul poeţilor adevăraţi cititorii se strâng cum se strâng palmele în jurul flăcării, ca să nu fie stinsă de vânt. Dacă vântul nu mai bate, flacăra rămâne să se consume nepericlitată, dar singură. E adevărat că importanţa pe care o avea poezia în dictatură era determinată de cantitatea de libertate pe care o încorpora şi o transmitea într-o lume neliberă, încât, în mod firesc, în momentul în care libertatea a devenit o valoare curentă şi gratuită, poezia a trebuit să se întoarcă la rosturile ei estetice, în mod fatal mai reduse.

Ce a însemnat pentru dvs. experienţa traumatică a ideologiei comuniste, a cenzurii şi a restricţionării libertăţii de creaţie dinainte de 1989? Care erau, pentru dvs., spaţiile compensatorii, modalităţile de evaziune din acea lume alienantă şi constrângătoare?

Experienţa traumatică despre care vorbiţi (de la restricţiile şi şicanele cenzurii până la pericolele fizice, prin care îmi era ameninţată nu pagina, ci fiinţa) a fost în permanenţă compensată pentru mine de prezenţa masivă a cititorilor, de solidaritatea şi protecţia pe care această prezenţă mi-o oferea. Nu am încercat niciodată să evadez din această ecuaţie, dimpotrivă, aş putea spune ca veşnica luptă cu cenzura, urmărită de cititori cu sufletul la gură, îmi dădea o senzaţie de vitalitate tulburătoare, era o garanţie a vieţii.

Sunteţi una dintre puţinele voci ale disidenţei româneşti, înainte de 1989. Cum se explică şi în ce împrejurări s-a manifestat acest curaj de a înfrunta, prin vers, dictatura comunistă?

Cred că este pur şi simplu o chestiune de fire. Mi-ar fi fost infinit mai greu să fiu oportunistă, decât să fiu eu însămi. De altfel, n-am făcut nimic extraordinar. Mi-am făcut doar datoria de scriitor, aceea de a scrie ceea ce cred şi a încerca să public ceea ce am scris. Restul e represiune.

Ce opinie aveţi despre „rezistenţa prin cultură”, despre care s-a vorbit atât de mult, la noi?

Am scris un eseu pe această temă polemică, în care încerc să delimitez rezistenţa culturii, care aparţine creatorilor, de rezistenţa prin cultură, care aparţine publicului, celor care au supravieţuit respirând ultimele molecule de libertate pe care le găseau în literatură şi artă. Era, de fapt, o supravieţuire prin cultură. În fond, verbul „a rezista” are două sensuri: a te opune şi a rămâne în viaţă. Faptul că în România nu a existat mai mult decât o rezistenţă prin cultură nu e un motiv să susţinem că nu a existat nici atât.

Atitudinea dvs. civică s-a manifestat şi înainte de 1989, prin dizidenţă deschisă, prin rezistenţa la dogme, la opresiune, dar şi după revoluţie, prin înfiinţarea „Alianţei Civice”, apoi a „Academiei Civice”, a Memorialului de la Sighet, prin numeroasele luări de poziţie în viaţa publică românească, atunci când aţi constatat derapaje de la logica libertăţii şi a democraţiei. Care sunt sentimentele dvs. faţă de realitatea socială, literară şi politică actuală? S-a schimbat societatea românească, în bine, în ultimii 22 de ani?

M-am simţit atât de umilită înainte de ’89 de faptul că împotrivirea reală şi eficientă nu era posibilă, pentru că solidaritatea nu era posibilă, încât, în condiţiile libertăţii („solidaritatea este superlativul libertăţii”am scris în mai multe rânduri şi a devenit deviza Pieţii Universităţii) mi s-ar fi părut că, dacă nu încerc să fac nimic pentru a schimba o realitate cu care nu eram de acord, aş fi fost vinovată şi pentru ceea ce nu reuşisem să schimb înainte. Dar ceea ce cred că a fost corect din punctul de vedere al istoriei pe care o străbăteam, era incorect din punctul de vedere al istoriei literare. Am scris mult mai puţin decât aş fi vrut şi ar fi trebuit să scriu în aceste două decenii. Poezie am continuat să scriu pentru că asta nu depindea de mine, dar nu am mai scris proză, n-am mai trăit bucuria de a mă aşeza la masa de scris, a scrie până când nu mai rezist fizic, a adormi şi a mă trezi pentru a continua după ce am citit ultima frază scrisă în ajun. M-aş simţi vinovată faţă de destinul meu literar, chiar dacă răspunsul la întrebarea dvs. nu ar fi NU. Şi totuşi, cred că, dacă ar trebui să retrăiesc aceste decenii, aş face mai mult sau mai puţin aceleaşi lucruri, care trebuiau făcute, doar că ar fi trebuit să le facă cineva pe care Dumnezeu nu-l făcuse să scrie cărţi.

Cărţile dvs. de eseuri mărturisesc o conştiinţă a literaturii de remarcabilă luciditate. Există, în viziunea dvs. un liant între poezie, proză, eseistică, ceva care apropie aceste modalităţi diferite de expresie?

Da, este aceeaşi substanţă care ia forma unor vase diferite. Deosebirea dintre ele este că, în timp ce poezia îşi creează singură forma, oferindu-mi-se pur şi simplu, proza şi eseul sunt opera mea, prin care încerc să înţeleg şi să detaliez ceea ce mi se oferise. Sau, ca să fiu mai exactă, ceea ce Dvs. numiţi luciditate nu e decât încăpăţânarea de a pătrunde misterul al cărui obiect sunt.

În opinia dvs. avem receptarea pe care o merităm în Occident, sau suntem, cumva subevaluaţi, discriminaţi, subestimaţi, din diferite motive?

Mult timp am fost aproape necunoscuţi nu ca scriitori, ci ca popor. Eliade, Ionesco şi Cioran erau foarte cunoscuţi, necunoscut era poporul căruia îi aparţineau. Niciodată nu mă simţeam mai umilită decât atunci când un elogiu care mi se aducea era împletit cu un fel de uimire că vin de unde vin. Apoi, după vijeliosul entuziasm stârnit de revoluţia română, am început să fim priviţi cu atenţie, o atenţie care s-a transformat după mineriade în uimire şi oroare. Cele patru premii Nobel ale literaturii poloneze nu demonstrează că e de patru ori mai bună decât literatura română, ci că polonezii, ca popor, sunt de atâtea ori mai respectaţi. Asta nu înseamnă nici că suntem nedreptăţiţi, nici că suntem persecutaţi, ci doar că trebuie să construim respectul de noi înşine, în afară şi în lăuntrul nostru. În ultimul timp am avut sentimentul că am reintrat în rândul lumii, iar contribuţia Institutului Cultural Român în acest sens a fost decisivă. În această primăvară, la Târgul de Carte de la Torino, unde România a fost invitat de onoare, au fost 30 de cărţi româneşti traduse în italiană într-un an, iar succesul repurtat a fost ieşit din comun. În ţară abia dacă s-a aflat. Ne stă în fire să fim mereu nemulţumiţi, să căutăm vinovaţi în afara noastră, să ni se pară că nu primim destul. Uităm însă că important nu e să fii în centrul lumii, ci în rândul lumii.

Aţi mai utiliza sintagma „popor vegetal” acum?

Nu. Mi s-ar părea că jignesc arborii.

Calitatea de martor e nu doar titlul unei cărţi publicate în 1970, dar şi o sintagmă ce defineşte cu precizie relieful şi finalitatea literaturii pe care o scrieţi. Care e rolul depozi- ţiei, al mărturiei în literatură, într-o societate ce se îndepărtează tot mai mult de valorile autentice ale culturii şi umanului?

Încăpăţânarea de a susţine cu disperare aceste valori, singurele prin care lumea – şi nu mă refer acum numai la români – mai poate fi salvată.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

Scriu de câţiva ani la o carte care se numeşte Fals tratat de manipulare, un eseu, ilustrat cu întâmplări din viaţa mea, despre felul în care suntem în permanenţă influenţaţi, înşelaţi, manipulaţi, transformaţi de lumea şi istoria prin care trecem, până la a nu mai şti când suntem de fapt noi înşine. Este o carte pe care o scriu fără bucurie, cu greu, cu sentimentul obligaţiei de a o scrie, dar de care trebuie să mă eliberez, pentru a putea merge mai departe.

Vă mulţumesc!

Iulie 2012

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara