Numărul curent: 29


de


Simple impresii
Anul 2007 le-a adus cititorilor români numeroase traduceri care confirmă sincronizarea cu piaţa de carte a lumii: au apărut deja în româneşte bestseller-urile recente, mari premii literare din anii trecuţi au fost publicate rapid, a început descoperirea "continentului India", din care, după Salman Rushdie, tot se ivesc noi şi noi talente, a crescut vizibil pasiunea pentru "japonezării" - o dovedeşte colecţia "Niponica" inaugurată la Humanitas cu trei titluri.
Marele public este încă fascinat de romanul cu tentă religioasă sau esoterică (după Codul lui Da Vinci de Dan Brown a proliferat o întreagă industrie editorială), ficţiunea continuă să exploateze zestrea culturală acumulată, au devenit surse de inspiraţie şi pretexte epice cărţile Vechiului Testament şi Evangheliile, marile călătorii ale lui Cristofor Columb sau Marco Polo, explorările şi descoperirile făcute de Galileo Galilei, Darwin sau Freud, ca şi vieţile scriitorilor, de la Sappho la Walter Scott, de la Dante la Henry James.
Un fenomen interesant mi s-a părut reînvierea interesului editorial faţă de proza franceză contemporană: un număr sporit de cărţi traduse, promovarea lor spectaculoasă în prezenţa autorilor, prin colaborarea editurilor cu Institutul Francez şi Ambasada Franţei. Semnalul l-a dat Pascal Bruckner sosind în România ca să lanseze colecţia "Eroscop", a cărei coordonare o împarte cu Magdalena Mărculescu, la Editura Trei.
Au venit pe rând şi "cei trei Philippe": Philippe Claudel (romanul său Suflete cenuşii a apărut la Polirom în 2007, tradus de Claudiu Komartin), Philippe Grimbert (bestseller-ul Un secret a fost publicat de Editura Trei, tradus de Mioara Izverna) şi Philippe Forest, a cărui minunăţie de carte Sarinagara (Editura Nemira, 2006, tradus de Dan Petrescu) îmbină ficţiune, confesiune şi erudiţie fină.
La Târgul de carte Gaudeamus, din noiembrie, promovările noilor apariţii au benficiat şi de prezenţa autorilor traduşi pentru prima oară: Laurent Graff, autorul unui roman straniu, Strigătul (Humanitas, traducere de Sabina Chişinevshi, 2007) şi Régis Jauffret, cu două romane apărute aproape simultan la noi: Poveste de iubire (Leda/ Corint, traducere de Dragoş-Ionel Jipa) şi Case de nebuni (traducere de Vasile Savin, 2007).
Se adaugă vizita la Iaşi a lui François Weyergans, laureatul Premiului Goncourt din 2005, cu două romane de referinţă apărute la Polirom (Franz şi François, traducere Ileana Cantuniari, 2007; Trei zile cu mama, traducere de Dan Radu Stănescu, 2006) sau întâlnirea de la Bucureşti cu scriitorul şi psihanalistul Michel Schneider, autorul unei cărţi în care îşi dau întâlnire psihanaliza, cinematografia, ficţiunea: Marilyn pe divan (Editura Trei, traducere Doru Mareş, 2007).
În "şiragul francez" s-au strecurat şi scriitorul Aarnon Grunberg (primul roman publicat la noi, Istoria calviţiei mele, Ed. Humanitas fiction, traducere de Gheorghe Nicolaescu) şi polonezul Andrzej Stasiuk, legat de lumea românească, aşa cum arată şi titlul Călătorind spre Babadag (Editura RAO, traducere de Cristina Godun, 2007). Editurile au învăţat aşadar să creeze evenimente din lansări, indiciu clar de profesionalism şi de sincronizare cu marile pieţe de carte.

Un gen nepieritor
Literatura confesiunii pare uneori să intre într-o zonă de umbră şi, brusc, o autobiografie sau un jurnal, corespondenţa sau memoriile unor scriitori o relansează spectaculos. Aşa s-a întâmplat, probabil cu Decojind ceapa de Günter Grass (Editura Polirom, traducere de Victor Scoradeţ), cea mai controversată autobiografie a ultimelor decenii, depăşind prin proporţii şi miză scandalul pe care îl provoca orice nouă apariţie editorială.
Înainte de intrarea cărţii în librării, scriitorul a avut grijă să pregătească atent momentul, declarând în presă că a făcut parte din SS. Iar cartea detaliază: în octombrie 1944, la vârsta de 17 ani, s-a înrolat în Waffen SS, fără să fie conştient ce înseamnă un asemenea angajament, ce semnifică semnul runic de pe gulerul uniformei, convins că intră într-o unitate de elită, plin de mândria stupidă a tinereţii necugetate. Nimic din ce a urmat ca succes literar şi ca prestigiu n-a putut să şteargă această pată din propria conştiinţă.
Reacţiile au fost violente, de la a-i scrie numele cu sigla infamantă (GraSS) şi cererea de a i se retrage titlul de cetăţean de onoare al oraşului Gdansk sau chiar Premiul Nobel, până la reacţiile unui Mario Vargas Llosa care cere iertare pentru Grass, sau ale lui Volker Schlöndorf sau Salman Rushdie care îl susţin, respectându-l pentru curajul de a recunoaşte adevărul. Marea conştiinţă a Germaniei vreme de peste o jumătate de secol s-a trezit deodată în postura de judecător judecat.
Cartea evocă două decenii cruciale pentru formarea scriitorului: povestea începe în 1939, la Danzig, cu intrarea în război, şi se încheie în 1959 la Paris, cu publicarea capodoperei sale, Toba de tinichea, care-l consacră. Apar relatate aşadar sfârşitul copilăriei, pierderea inocenţei, adolescenţa marcată de îndoctrinare şi de război, anii tinereţii petrecuţi într-o ţară preschimbată-n ruine şi lupta pentru supravieţuire, afirmarea vocaţiei literare.
Anii de formare a scriitorului sunt marcaţi de cele trei "înfometări": hrană, iubire şi artă. Mulţi critici afirmă că Decojind ceapa este cel mai bun roman al lui Günter Grass, având în centru personajul cel mai interesant. Cât despre excepţionala metaforă din titlu, anunţă că autorul nu se dezminte alegând o imagine astringent-suculentă pentru intenţia cărţii: desfolierea succesivă a foilor ce compun fiinţa şi biografia artistului până la esenţa lui.
Şi, aproape simetric, tot în 2007 a apărut confesiunea unui mare prozator evreu, laureat al aceluiaşi premiu Nobel, silit să părăsească Polonia din cauza nazismului: Pierdut în America de Isaac Bashevis Singer (Editura Hasefer, traducere Anton Celaru). Este a treia parte a unui ciclu, iar cele care îl preced, netraduse încă la noi, au titluri semnificative: Un băiat în căutarea lui Dumnezeu, Un tânăr în căutarea iubirii.
În nota iniţială, autorul mărturiseşte că i-ar plăcea să dea celor trei scrieri un titlu comun: Contribuţii la o autobiografie pe care nu am avut niciodată intenţia să o scriu. Poate şi pentru că ea implică rememorarea unui periplu al pierderilor: întâi o ţară, Polonia, în care s-a născut şi s-a format, apoi lumea evreiască ale cărei istorii fabuloase le relatează, apoi o limbă, idişul, în care continuă să scrie şi după ce ajunge în America.
Ce nu pierde însă cu nici un chip scriitorul este umorul şi plăcerea de a povesti întâmplări în care tragicul şi comicul, urâţenia şi gingăşia nu se pot separa. Şi, prin comparaţie cu formarea scriitorului german, la Bashevis Singer întâlnim o triadă similară marcându-i periplul: Dumnezeu, iubirea, scrisul. Iar peste tot şi toate pluteşte un aer straniu generat de conştiinţa că lumea care l-a modelat şi l-a hrănit spiritual se stinge.
Şi dacă în cazul celor două scrieri suntem tentaţi să citim autobiografiile în cheia ficţiunii, în cazul altei cărţi, tentaţia îşi inversează traseul: Paula de Isabel Allende, apărută în seria de autor de la Humanitas fiction, în traducerea Corneliei Rădulescu, este romanul pe care îl citim ca pe o fabuloasă confesiune autobiografică, reînviind lumea din care s-a născut Casa spiritelor, considerat capodopera scrisului ei.
Când tragedia se abate asupra vieţii ei, Isabel Allende recurge la singurul remediu pe care ştie că îl stăpâneşte mai bine ca toţi medicii şi terapeuţii: povesteşte pentru fiica ei de 28 de ani, bolnavă de porfirie, aflată în comă luni de zile într-un spital madrilen. Ce anume povesteşte? Istoria unui neam, a bunicilor şi a părinţilor, propriile căutări, toate interferate cu istoria ţării, Chile, a continentului şi a lumii.
Ce au în comun cele trei cărţi, dincolo de substanţa autobiografică? Mai întâi, răvăşirea micilor istorii personale şi familiale sub tăvălugul Istoriei, apoi nu atât plăcerea, cât mai degrabă nevoia de a rememora cele întâmplate pentru a le înţelege şi a se elibera de povara lor, şi mai ales dorinţa de a lăsa mărturia experienţei trăite. Oricât de ruşinoasă, dureroasă ori şocantă a fost. Poate că toate la un loc explică de ce asemenea cărţi sunt pur şi simplu devorate de cititori.

... şi artistul, ca personaj
Dincolo de graniţa dintre ficţiune şi autobiografie se află romanele care au ca personaje artişti. Apariţia recentă şi cea mai surprinzătoare este Povestea lui Lisey de Stephen King, publicată în 2007 şi apărută la noi în 2007 (Editura Nemira, traducere Mircea Pricăjean). Este capodopera lui Stephen King, o lungă şi cumplită investigaţie asupra darului care îi este dat scriitorului (personajele principale fiind scriitorul şi soţia lui, Lisey) şi totodată romanul său cel mai ambiţios, cel mai şocant.
Dar este o carte riscantă, pentru că fanii lui Stephen King se vor simţi înşelaţi, iar cititorii dezinteresaţi de genurile sale predilecte (horror, fantastic, fantasy) nu se vor simţi tentaţi să îi deschidă paginile. Şocul îl vor produce şi pentru unii şi pentru alţii, atât subiectul cât şi personajele: o lungă istorie rememorată de Lisey, după moartea soţului ei, Paul, în care se amestecă poveşti cât pentru mai multe romane.
Este mai întâi o poveste de dragoste neobişnuită, dată fiind afinitatea celor doi şi procesul scrisului, povestea unei copilării apăsate de toate abuzurile psihice şi supradotarea fraţilor ce trăiesc izolaţi, terorizaţi de nebunia paternă şi o ereditate încărcată până la distrugere şi autodistrugere, evadările într-un loc misterios, la balta de unde toţi se adapă pentru a-şi vindeca rănile şi de unde îşi pescuiesc cuvintele.
Citit în cheie autobiografică, romanul pare inspirat de biografia interioară a lui Stephen King şi din prezenţa soţiei sale, citit în cheie psihanalitică, pare o demonstraţie a relaţiei artistului cu Anima sa, figură protectoare şi liniştitoare. Ca roman de groază, reuşeşte să mute oroarea din dimensiunea exterioară a întâmplărilor în cea lăuntrică, pe cărările unui psihic chinuit de propriile căutări şi fantasme.
Suferinţa scriitorului devine un veritabil program indispensabil creaţiei în Torturaţi-l pe artist de Joey Goebel (Humanitas fiction, traducere de Irina Horea, 2007). Mitul artei născută din durere şi al artistului damnat reinventat continuu de la romantism încoace îl îndeamnă pe un magnat al industriei divertismentului american să-şi întemeieze propria pepinieră de talente, prin şcoala Noua Renaştere, unde tinerii înzestraţi trebuie torturaţi pentru a crea în mod genial.
Altă pereche de personaje se află în centrul romanului: cel mai talentat elev al Academiei, Vincent Spinetti, şi supraveghetorul său, Harlan Eiffler, iar surpriza o produce inversarea de roluri între artist şi torţionarul său. Relaţia ambiguă ameninţă să distrugă tot eşafodajul şi, transformată în prietenie, să provoace schimbări imprevizibile. Umorul şi violenţa sunt semnele distinctive ale universului explorat de scriitorul de 27 de ani, comparat deseori cu Chuck Palahniuk.
Tot un artist, de data aceasta pictor, îi îngăduie lui Peter Carey o satiră ţintind altă lume, cea a colecţionarilor şi a marilor critici de artă, în romanul Furtul. O poveste de dragoste (Humanitas fiction, traducere de Dana Crăciun, 2007), în care comedia neagră alternează cu tragedia veselă, vocea artistului cu cea a fratelui idiot, dar cu spirit de observaţie plin de haz şi cu accese de inteligenţă uluitoare.
Romanul are construcţie ingenioasă, pe o schemă binară: tribulaţiile lui Michael Boone, pictorul australian celebru cândva, acum ieşit din modă şi din... închisoare, şi posteritatea pânzelor altui pictor, Leibovits; succesiunea a două iubiri; vocaţia picturii şi cea a iubirii, egocentrismul artistului şi devotamentul fratelui. Furtul lui Peter Carey aminteşte prin tehnică narativă de Zgomotul şi furia, capodopera lui William Faulkner, şi îi îmbogăţeşte faimoasa definiţie shakespereană: viaţa-i doar o poveste plină de zgomot şi de furie (şi de iubire!), spusă de un idiot (şi de fratele său, artistul, care pare uneori şi mai idiot!).

Ambiţia totalităţii
În 2007 au fost traduse câteva romane cu ambiţia de cuprindere a unui oraş, a unei ţări, a vieţii într-o durată bine delimitată în timp. Greu de urmărit ca subiect, ele stârnesc interes prin tentativa de inovare a formulei narative. Într-un fel, indică impactul noilor ştiinţe în modul de a gândi şi de a construi ficţiunea, prin pulverizarea epicii, prin multiplicarea personajelor, prin dilatarea sau contragerea timpului. Nu doar psihologia şi psihanaliza au modificat radical harta ficţiunii, ci şi fizica cuantică, sociologia şi antropologia.
Ragtime de E.L. Doctorow (Editura Leda / Corint, traducere de Antoaneta Ralian, prefaţă de Paul Cernat), apărut în 1975, este o carte deja clasicizată, la graniţa ce nu poate separa distinct modernismul şi postmodernismul. Amestecând evenimente reale şi imaginare, ca şi figuri consemnate de istoria recentă cu personaje, cartea evocă America de la începutul secolului XX până la Primul Război Mondial, prin trei poveşti de familie ce interferează: familia din clasa mijlocie, albă şi protestantă, familia de imigranţi evrei, familia de negri dornică de emancipare.
Spaţiul narativ dintre ele îl umplu evenimente reale: expediţia la Polul Nord a lui Peary, faimoasa călătorie americană a lui Freud însoţit de doi discipoli, numerele de magie ale lui Houdini. Translaţia de la document la ficţiune este dublată de trecerea din Lumea Nouă la bătrâna Europă, de la dramele indivizilor la cele ale maselor, de la conflictele de clasă la cele de rasă. Toate într-un singur ritm, de ragtime, muzică exprimând ea însăşi continua alunecare.
După trei decenii, timp în care Ragtime a fost ecranizat, adaptat ca musical, a apărut în literatura italiană un roman cu altă ambiţie a totalităţii: O zi perfectă de Melania G. Mazzucco (Editura Polirom, traducere de Alina Huţan şi Cristian Huţan, 2007) urmăreşte câteva personaje pe parcursul a 24 de ore, într-o Romă ce găzduieşte existenţe şi drame de toate felurile, ale unor personaje de toate vârstele, ale căror trasee se intersectează.
Între ele, se situează romanul debutului din 1988 al lui Jonathan Franzen, Al 27-lea oraş (Polirom, traducere şi note de Ion Creţu) dovedind că romanul de tip frescă socială tot îşi recuperează teritoriul, dezvăluind corupţia şi ambiţiile care macină şi distrug, provocând declinul unui oraş. Pentru cititorii de la noi, are o actualitate înspăimântătoare, pentru că investighează variatele mecanisme ale unei rapide îmbogăţiri şi complicităţile clasei politice, ale poliţiei şi funcţionarilor.

Prime traduceri
Mai mulţi scriitori şi multe scriitoare au trecut în 2007 pragul limbii române fiindu-le traduse prima carte în limba română şi merită semnalate, mai ales că romanele lor au trecut probe de foc, ale premiilor literare şi ale timpului. Ei aparţin unor literaturi cu tradiţie de secole, cum este cea spaniolă sau engleză, dar pot fi totodată cetăţeni ai lumii. Scriitorii înşişi continuă o tradiţie sau se distanţează de ea polemic.
Mai întâi două romane care şi-au disputat Booker Prize în 2006, traduse la Polirom. Moştenitoarea tărâmului pierdut de Kiran Desai (traducere de Vali Florescu) Veghea de Sarah Waters (traducere de Magda Teodorescu). Prima carte, câştigătoarea prestigiosului premiu, polemizează cu întinsa proză a coloniilor, cu o răsturnare de perspectivă, dinspre experienţa colonizatorilor spre dramele celor colonizaţi, de la rămăşiţele imperiului britanic la potenţialul exploziv al Indiei. Al doilea roman, favoritul criticii, răsuceşte printr-o inovaţie naratologică, teme frecvente ale prozei engleze: războiul şi complicaţia iubirilor lesbiene.
M-aş opri apoi la doi autori foarte interesanţi, care vin din spaţii culturale diferite, dar au în comun preocuparea pentru filosofie. Álvaro Pombo este un scriitor spaniol cu o operă solidă şi, din 2002, este membru în Real Academia de Lengua, încununat cu numeroase premii literare. Romanul său cel mai bun, Donde las mujeres, apărut în 1996 este tradus cu titlul Nud cu insulă (Nemira, traducere de Ileana Scipione, 2007) şi ilustrează tipul de ficţiune preferat de autor, cea psihologică, pe linia unui Henry James.
Trenul de noapte spre Lisabona de Pascal Mercier (Vivaldi, 2007) apărut în spaţiul de limbă germană în 2006, premiat şi tradus rapid, a provocat surprize criticilor literari şi cititorilor, căci pseudonimul francez ascunde un reputat profesor de filosofie, Peter Bieri, născut în Elveţia, care predă la Universitatea din Berlin. I se cuvin nu doar mulţumiri, ci şi elogii distinsei germaniste Sanda Munteanu care a propus spre publicare, a tradus şi prefaţat romanul care inaugurează o serie de autor.

... şi cărţi-bibliotecă
Există o categorie aparte de cărţi care nu pretind lectura integrală, care îngăduie să fie şi doar răsfoite... Ele încântă de sărbători, corespund într-un fel, almanahurilor ce îmbină o aparentă superficialitate cu o informare plăcută şi aerisită. Fie structurate ca enciclopedii sau dicţionare, fie ca istorii literare prescurtate sau antologii năstruşnice ori eficiente, ele te atrag irezistibil.
O carte impresionantă sub toate aspectele (dimensiuni, ţinută, grafică) a publicat Editura RAO: 1001 de cărţi de citit într-o viaţă, enciclopedia alcătuită sub coordonarea lui Peter Boxall de peste o sută de colaboratori. Apărută în 2006, ca răspuns al secolului XXI la fabulosul ciclu oriental, mizând nu doar pe magia povestirii, ci şi pe efectele imaginii, enciclopedia de aproape o mie de pagini prezintă succint cărţile care au stârnit imaginaţia omenirii, de la O mie şi una de nopţi până la romanele recente ale lui Ian McEwan şi Daniel Kehlmann.
Tomul gigantic are o "umbră" fascinantă, chiar dacă redusă ca proporţii: Cartea cărţilor pierdute de Stuart Kelly (Editura Nemira, traducere de Irina Negrea) traversează istoria literaturii universale inventariind autori ale căror scrieri n-au înfruntat timpul, de la tragicii greci până la Sylvia Plath şi Georges Perec. Replica ei, 100 de cărţi interzise. O istorie a cenzurii în literatura mondială, realizată de trei autori, Nicholas j. Karolides, Margaret Bald şi Dawn B. Sova (Paralela 45, traducere de Daniel Duma), indică triumful timpului asupra tabuurilor şi prejudecăţilor.
Toate cele trei cărţi îi aduc pasionatului de aventura cărţii pe firul timpului "biblioteci la purtător", au meritul că îl informează scurt şi la obiect, îi elucidează multe întrebări puse ori încă nepuse, îl inspiră să-şi caute autori şi titluri de care n-a avut habar. Aşadar, un excelent ghid de lectură!