Vom puncta acum cîteva aprecieri pe care Mircea Braga le înscrie pe marginea uneia din metodele la un moment dat în mare vogă, structuralismul. Înfăţişat de către entuziaşti drept o "filosofie", o concepţie cu articulaţii intrinseci, id est de sine stătătoare asupra lumii, încercînd a impune o metodă de cercetare distinctă tuturor disciplinelor, structuralismul a nutrit aspiraţii de sistem major, bizuit pe un "recurs pozitivist". Dar însuşi Claude-Levy Strauss nu şovăia a-i preciza insuficienţele: "Cercetările de structură nu revendică un domeniu propriu printre faptele societăţii; ele constituie mai curînd o metodă susceptibilă de a fi aplicată la diverse probleme etnologice, iar ele se înrudesc cu formele de analiză structurală în uz în domenii diferite". Spre a trage următoarea concluzie: "Structuralismul sănătos practicat nu aduce un mesaj, nu deţine cheia cu care se pot deschide toate broaştele, nu are pretenţia de a formula o nouă concepţie despre lume şi nici măcar despre om, se fereşte să elaboreze o terapeutică sau o filosofie". Pretenţia structurii de a accede la "esenţă", la "entelehie" n-ar putea fi justificată, căci ştiinţa s-a dovedit perpetuu incapabilă a defini fenomenul "în sine" şi totodată inaptă a elucida creaţia artistică. Formalizînd-o pe cea din urmă, dacă luăm în considerare structura drept un element al său, atunci aceasta n-ar putea fi decît unul ce mijloceşte legătura între sîmburele entelehial al proiectului creator şi formă, pe care o putem aprecia drept o manifestare a structurii în faza sa finală: "Prin însuşi faptul că nu poate constitui decît un pas - util şi însemnat, dar totuşi numai un pas - spre esenţe, structuralismul se opreşte la porţile filosofiei, efortul său fiind unul metodologic. Ca atare, Ťrelaţiať nu poate concura Ťexistenţať pe planul categoriilor filosofice fundamentale". Ideea de structură s-a impus ca o reacţie la ceea ce indicam mai sus, şi anume la dispersia fără oprire, la aspectul tot mai compozit al tabloului culturii în curs, precum o dorinţă de-a introduce criteriul "permanenţei, stabilităţii şi certitudinii acolo unde s-ar părea că nu există decît mişcare şi accident". Louis Millet şi M. Varin d'Ainvelle văd unul din izvoarele structuralismului în "nevoia de a sesiza unitatea realului pe care complexitatea îl fărîmiţează". Făcînd apel la precizia ştiinţei, în speţă la cea a matematicii, lingvistica, începînd cu Ferdinand de Saussure, şi-a însuşit noua perspectivă, care ulterior a fost aplicată nu doar în fizică şi chimie, dar şi în biologie, antropologie, etnologie, politologie, ca şi în critica de artă. Însă ni se semnalează şi un revers negativ al acestui nou "cult" ce înţelegea să oficieze "la altarul unui zeu al stabilităţii şi permanenţei", circumstanţă ce semnifica "spargerea unităţii fenomenului prin recunoaşterea esenţialităţii doar a unuia din factorii săi componenţi". Structuralismului i se reproşează neputinţa de-a aborda fenomenele şi pe latura lor diacronică, aderenţa sa exclusiv la spectrul lor sincron rămînînd astfel "simptomatică" aidoma unui funciar neajuns. Această fixare a observaţiei pe o verigă singulară, imuabilă a fenomenului investigat duce la un refuz al "supoziţiei", elimină arbitrar din zona cercetării momentul anterior structurii, deoarece "forma dinamică din spatele structurii, activitatea de structurare şi legăturile pe care ea le produce nu pot fi observate şi trebuie întotdeauna deduse cu un anumit risc" (R.Ruyer). Astfel analiza structuralistă nu ia în seamă întîia treaptă a procesului estetic care nu este structura, ci un impuls creator entelehial ce insuflă viaţă structurii. Rămînînd la figura imobilă a celei din urmă, concepţia în discuţie şi-a vădit inadecvarea îndeosebi în raport cu arta modernă, teren prin excelenţă al labilităţii, al metamorfozei, ţintind unicitatea fiecărei opere, deci refractar la îndemnul de organizare şi de sumisiune la un model, la raţionalismul "neoclasic" al structuralismului. Oricum, şi acesta e reproşul de căpetenie ce i se poate aduce, structuralismul nu are priză la nivelul axiologic, decisiv, al produselor de artă. Cum ar putea birocraţia analitică a acestuia să stabilească valoarea? În încheiere, transcriem pertinentele rînduri ale lui Gaetan Picon: "Toate încercările făcute pentru a da ideii de structură o precizie estetică şi o forţă estetică - adică pentru a determina la nivelul structurii calitatea operei - au eşuat. (...). Pentru ca noţiunea de structură să se identifice cu valoarea, trebuie ca ea să fie identificată cu opera însăşi în existenţa ei concretă: de îndată ce încercăm s-o precizăm în mod abstract, o separăm de operă. Şi nu mai ţinem în mîini decît o schemă lipsită de orice semnificaţie estetică". În sfera esteticii şi a criticii de artă, după toate probabilităţile, structuralismul constituie un capitol închis.
