Spirit perspicace şi laborios, vădind o temeinică informaţie asupra chestiunilor literaturii, Mircea Braga urmăreşte în două dintre ultimele d-sale cărţi un fenomen defel lipsit de importanţă în arealul cercetării literare, pe care l-am putea denumi metaforic amurgul metodelor. Cum să uităm că doar cu puţine decenii în urmă metoda ne părea încărcată cu o autoritate ultimă, precum o cheie aptă a rezolva toate misterele creaţiei, punct terminus al unor căutări naive, de-o stînjenitoare inanitate? Gata cu termenii unei recepţii imature precum gustul, sensibilitatea, intuiţia, cu impresionismul, "poezia poeziei", stilul, odată ce-am ajuns în stăpînirea unui instrument obiectiv, cu ştiinţifică alură, imbatabil! Nouă, nemetodologilor, nu ne rămînea decît să ne strîngem ruşinaţi bietele unelte desuete şi să părăsim scena. "Şocul metodologic" pe care l-au resimţit domeniile umaniste în veacul abia încheiat împingea însă "mecanismul interpretativ înspre interminabile şi oţioase discursuri justificative asupra capacităţii epistemologice a fiecărei teorii în parte", ceea ce putea naşte din capul locului o îndoială. Ce credit (absolut ) puteam acorda unei anume metode, fiecare atingînd o "inflaţie autonomistă", de vreme ce aveam a face cu mai multe soluţii? Cu atît mai dubioasă ni se putea înfăţişa fiecare din ele cu cît îşi aroga intenţia unei "eficienţe ştiinţifice", pe baza "unei teorii închegate, apropiate de un normativ filosofic, deci în înveliş sistemic". O diversitate de tehnici din ştiinţele exacte s-au văzut translate în zona culturii, cu orgoliul de-a deschide într-un chip fără precedent "drumul către profunzimi", de-a oferi explicaţii definitive. Cu toate că marea prestanţă a orizonturilor metodologice s-a destrămat, efectele iluziei persistă încă. Am mai putea oare acredita, se întreabă Mircea Braga, o estetică sociologică sau o estetică psihologică sau o estetică informaţională (generativă), am mai putea oare include în rîndul "poeticilor" statistica matematică? "Destinul acestor tentative poate fi citit în erodările survenite destul de repede pe segmente de iniţiativă propagate cu entuziasm şi rumoare încă de la început, de ar fi să menţionăm doar psihanaliza de tip freudian, structuralismul şi chiar semiotica (aceasta din urmă aflată în declin de cîţiva ani buni). Nu sîntem doar în faţa inerentei dinamici a ideilor, ci şi a costurilor însoţind o eroare de atribuire: mişcările respective s-au dorit mai mult decît puteau fi". Două sînt principalele cauze care au dus la proliferarea "masei metodologice", nescutite de un impuls originar al deturnării, întrucît aşa-zisele "teorii specializate" ale artei au dus nu o dată interpretarea produselor acesteia într-o inevitabilă fundătură. Pe de o parte reflexul pozitivismului inflorescent al secolului al XIX-lea, cu mirajul unor reţete "ştiinţifice" în toate domeniile, inclusiv în cele neformalizabile, în care spontaneitatea creaţiei nu răspunde, în cele din urmă, decît în faţa propriului său mister. Iar pe de altă parte acea explozie fără precedent a cunoaşterii care a marcat secolul al XX-lea, obsesia gnoseologică generînd o "obsesie a metodei". Să recunoaştem însă că o cuprindere a peisajului artistic într-o teorie e mai dificilă decît oricînd în epoca noastră. Formele tradiţionale ale creaţiei s-au ruinat, sub semnul unei furtunoase evoluţii a limbajelor care îşi sabotează graniţele. Raţiunea însăşi, instanţă suverană a mentalităţii clasice, acceptă explorarea subconştientului şi îşi admite tangenţa la absurd. Eseul s-a deversat în proză, viziunea lirică a invadat teatrul, după simbolism, dadaism, suprarealism, lettrism, poezia a devenit "concretă", înregistrăm o artă "psihedelică", o artă "cinetică", o artă "programată". Deruta analiştilor a fost indubitabil sporită şi de alterarea produselor culturii printr-o "democratizare" specifică societăţii "postmoderne". Sub presiunea cererii s-a produs o modelare a ofertei, "marfa" culturală modificîndu-şi statutul în sensul artefactului banal, al kitsch-ului. Utilizînd termeni variabili, cercetătorii converg în recunoaşterea unui parter al edificiului culturii cu iz industrial şi comercial. A unui parter ce-i absoarbe într-un tot mai mare procent activitatea frenetică, Stephane Santerres-Sarkany anunţă ivirea unei media-culturi, George Steiner consemnează o post-cultură, Bernard-Henry Levi crede că sîntem confruntaţi cu o post-cultură ce-şi toceşte reliefurile, Alain Fienkielkraut dezvoltă teza prăbuşirii culturii prin dizolvarea ei în loisir şi entertainment etc. . La urma urmei nu s-a extins noţiunea culturii atît de mult încît nu mai ştim ce s-ar cuveni a rămîne în afara ei? Acelaşi Fienkielkraut nota, nu fără ironie, că, la ora actuală, "de la ritualurile religioase la tehnicile industriale, de la hrană la modul de a te îmbrăca, de la Ťbelles-lettresť la sportul în echipă, ştim că totul este cultural". Drept care funcţionează o apreciere amalgamată: "Există o admiraţie egală pentru Regele Lear şi Charles Jourdan, pentru o pereche de ghete create de un stilist şi Shakespeare, pentru o bandă desenată şi un roman de Nabokov, pentru un slogan publicitar şi un poem de Apollinaire sau Francis Ponge, pentru un meci de fotbal şi un balet de Pina Bausch, pentru un croitor şi Manet, Picasso sau Michelangelo. Toţi sînt creatori". Ofensiva metodelor reflectă încercarea conştiinţei de-a raţionaliza înţelegerea acestei mişcări total impredictibile, iraţionale, anarhice a artei, a culturii în ansamblu, fie spre înfăţişările unui insolit ţipător, fie spre cele ale consumului curent. În orice caz, departe de a-şi atinge ţelul presupus, prezumţioasele metode n-au făcut decît să amplifice excesul destructurant al mişcărilor artistice, abandonul unei imagini generale, atît prin pluralitatea lor concurenţială, cît mai cu seamă prin pedanteria unor clasificări, împărţiri şi subîmpărţiri scolastice, oţioase: "Senzaţia de sterilitate a comentariului, cea de exerciţiu gratuit s-a desprins atunci cînd acesta s-a abandonat exclusivismului metodologic, tendinţei de a lărgi şi Ťelucidať mereu alte detalii, în cele din urmă nesemnificative, resorturi formale decupate, izolate de un corp la care nu se mai puteau raporta. Pe canale ascunse, încă mai funcţiona refuzul pozitivist de a privi întregul de dincolo de mozaicul fenomenal, ceea ce făcea ca eficienţa să fie dedusă din măsurarea palpabilului în opoziţie cu un construct văzut ca imaginar, deci vădit impalpabil". Au fost stimulate un limbaj oneros, o aparatură teoretică greoaie, exterioară naturii operelor, care se străduieşte a se recomanda pe sine, contribuind prea puţin la progresul contactului estetic cu acestea, un contact neapărat emoţional, printr-un circuit ontologic între subiect şi obiect, ori natural speculativ, reverberînd jocul neconstrîns al intelectului critic. Unui gen de excese i s-a opus un altul, concretului artistic sau pseudoartistic, similar derutant în enorma-i expansivitate, i s-a contrapus un discurs abstractizant, uscat, cu resorturi abuziv extrapolate din alte sectoare ale cunoaşterii.

Generalizînd, să subliniem că nu există o metodă de-a selecta şi urma o metodă, că inteligenţa omenească e mereu dispusă a se cufunda în ea însăşi, a-şi reface la nesfîrşit regulile după care se conduce în nesfîrşitul şir de situaţii ale cunoaşterii. E riscantă elaborarea unei metode desprinsă de reflecţia, prin forţa lucrurilor, variabilă, asupra naturii adevărului. Există oare o metodă a metodei spre-a o descoperi în mod univoc? Cele patru reguli instituite de Descartes pentru a produce o metodă de o rigoare perfectă, de tip matematic, aparent simple, evidenţa, analiza, sinteza, recapitularea, nu-şi vădesc limitele prin împrejurarea că sînt interpretabile, posibilitatea erorii fiind indusă de puterea noastră de judecată care depăşeşte ceea ce intelectul consideră că ar fi clar şi distinct? Încă Leibniz critica infailibilitatea evidenţei , care e doar un criteriu subiectiv, după cum empiriştii i-au negat caracterul intelectual, apreciind-o drept un fapt sensibil. Tentînd a identifica metoda dialectică şi logica, Hegel releva că orice formă sistematică a cercetării se află în funcţie de conţinutul său, de "mişcarea conceptului însuşi", aptă a o modifica pe parcurs. În cartea sa, Metoda (1973-1991), Edgar Morin porneşte de la observarea enormei creşteri a reprezentărilor noastre despre lume, spre a sugera renunţarea la unificarea ştiinţelor şi a metodologiilor lor, acceptarea pluridimensionalităţii realului, incluzînd dimensiunea enigmatică, ireductibilă, a tuturor componentelor sale. Aşadar o "metodă a complexităţii", de bun augur. Coordonatele ce şi le asumă o atare "suprametodă" sînt eclectismul şi aproximaţia, în perspectiva teoriilor recente ale informaţiei. De menţionat că un gnoseolog de seamă precum Paul Karl Feyerabend, în scrierea sa, Împotriva metodei (1975), susţine că în genere nu există metode ştiinţifice, întrucît normele metodologice oferite de teoriile epistemologice au fost deseori nesocotite de practica ştiinţifică (nu o dată în chip fertil !) şi că, în consecinţă, suprapunerea raţiunii şi a metodei nu e decît o pură invenţie a filosofilor...