Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
AMPRENTA Mădălina Dan de Liana Tugearu

Un program iniţiat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti în anul 2008, intitulat AMPRENTA, le-a acordat atunci, pe rând, lui Răzvan Mazilu, Mihai Mihalcea, Brynjar Bandlien, Vava Ştefănescu şi Cosmin Manolescu, posibilitatea de a organiza câte trei săptămâni de evenimente artistice în cadrul stagiunii CNDB, cu spectacole proprii şi cu spectacole invitate, dar înrudite cu universul artistic al curatorului.

Ideea care conducea la acest demers era aceea de a descentraliza viziunea conducerii Centrului, îmbogăţind-o cu viziunea fiecărui curator în parte. În toamna acestui an, a fost reluat programul AMPRENTA, încredinţându-l Mădălinei Dan, declarată artist asociat al CNDB în 2016. De astă dată, programul curatorial al Mădălinei Dan a avut o deschidere mult mai largă, cuprinzând trei direcţii: workshop-uri pentru profesionişti, apoi o serie de spectacole realizate iniţial în cadrul programului SODA, de la Inter-University Center for Dance Berlin şi Universitatea de Arte Berlin, care au fost apoi prezentate şi la Bucureşti, lărgindu-se astfel contextul proiectului, care a devenit internaţional, şi, în fine, redeschiderea programului AMPRENTA, cu piese recente sau colaborări mai vechi ale Mădălinei Dan cu alţi artişti dansatori. Prima componentă a programului, aceea a workshop-urilor pentru profesionişti, a avut chiar o amplă extindere temporală, desfăşurându-se din iunie până în octombrie 2016 şi fiind susţinută de o serie de cercetători şi pedagogi străini, invitaţi. Cea de a doua componentă a programului a cuprins o serie de piese realizate între 2014 şi 2016, la Berlin, ca lucrări de masterat la Solo/Dance/Authorship (SODA), piese semnate de Allison Peacock, Ivo Serra, Andrew Kerton şi Joshua Rutter. La toate acestea s-a adăugat, în cea de a treia parte a programului, ceea ce s-a numit The Agency of Touch şi, în fine, o serie de performance-uri, asupra cărora vom zăbovi mai mult.

Întru totul inedită pentru spaţiul autohton artistic şi social a fost terapia, folosită la CNDB şi apoi la Căminul Moses Rosen, în cadrul proiectului The Agency of Touch, realizat de Mădălina Dan, pe fondul sonor al Nataliei Bustamante şi în ambientul şi costumele concepute de Ana Botezatu. O terapie în trei etape, care adresându-se de fiecare dată unei singure persoane, stabilea mai întâi un contact fizic, direct, între terapeut şi invitat, prin atingere, prin experienţe tactile plăcute, calmante, un mod de a intra într-un dialog senzorial, energetic, între cel care dădea şi cel care primea îngrijire. Într-o lume dominată de experienţe vizuale şi mai nou de virtual, aceste contacte directe, cu receptori tactili care percep textura, presiunea, mişcarea şi vibraţia, au un efect benefic. După fiecare sesiune de circa 20 de minute, într-un spaţiu separat, persoana era invitată, într-o a doua etapă, să rememoreze prin culorile care i se puneau la dispoziţie într-un alt spaţiu, senzaţiile tactile percepute, după care, în ultima etapă, era rugată să împărtăşească şi celorlalţi experienţa trăită şi să expună desenul realizat. În această lume neatentă, distantă, grăbită, stabilirea acestor contacte intime între două fiinţe omeneşti, dintre care, de cele mai multe ori, una a rămas singură, are, de cele mai multe ori, un impact major. De la altă acţiune, de alt fel, a CNDB, la acelaşi cămin, eu am plecat plângând, după ce stătusem alături de o doamnă internată acolo, care mi-a spus că cel mai greu lucru este că nu are cu cine să stea de vorbă. Cei care îi îngrijes nu au timp şi de conversaţii. Pe linia performance-urilor, unele îmi erau deja cunoscute şi le consemnasem încă din 2011, precum (anti)aging, spectacol conceput de Mădălina Dan şi de Mihaela Dancs ca un fel de jurnal personal, scris la două mâini, în care cele două îşi propuneau să lupte cu îmbrătrânirea, de care se vorbeşte în titlu, prin prietenie şi prin dans. Apoi, arhivându-şi biografia şi creaţia artistică, urmau să le reviziteze, dintr-o altă perspectivă, peste 30 de ani, adică în 2041. Un alt performance, Mother of Steel, l-am consemnat în cronica precedentă, întrucât se încadra şi în seria de spectacole ce au aparţinut Bienalei Regionale de Coregrafie, de curând încheiată, în care Mădălina Dan, alături de artista poloneză Agata Siniarska, a rememorat şi a deplâns istoria faptică şi emoţională a propriilor ţări. În fine, dintre producţiile noi ale Mădălinei Dan am urmărit performance- ul All that mattered, conceput şi realizat împreună cu Sergiu Matis, o producţie a Festivalului de Arte Performative Timişoara, realizat cu sprijinul ICR Berlin şi Tanzfabrik Berlin. Fiind o creaţie recentă, voi zăbovit cu precădere asupra ei, lucrarea oferind şi posibilitatea unor discuţii ample prin problematica abordată şi prin mijloacele de realizare folosite. Întâmplarea a făcut ca să fi văzut, doar cu o zi înainte, spectacolul lui Carolyn Carlson, Acum, venit în turneu la Bucureşti. Şi spectacolul Carolynei Carlson şi cel al Mădălinei Dan evocau amintiri, desigur diferite, iar mijloacele scenice foloste erau în mare aceleaşi: un anume fond muzical ales, povestirea unor întâmplări trecute, folosirea unor obiecte aduse în scenă, proiecţii de filme pe fundal. Dar modalitatea de folosire a acestor mijloace era cu totul diferită şi rezultatul era şi el, de departe, diferit. La Carlson obiectele aduse în scenă aveau valoare simbolcă (fereastra plimbată prin scenă prin care mereu privea cineva), în timp ce în All that mattered erau doar decor. La Carlson un scaun sau o masă aduse în scenă erau intergrate unui moment de dans, nu umpleau doar spaţiul ca la spectacolul urmărit acum. Filmele proiectate pe fundal aveau legătură la Carlson cu ce se petrecea atunci în scenă, nu erau scene de demult, dificil de cuplat cu ce se spunea acum, ca la Mădălina Dan. Dar cel mai chinuitor aspect al acestui spectacol din urmă a fost fundalul sonor, desfăşurat pe parcursul a două ore şi patruzeci de minute (!), o înregistrare nu foarte fericită a Frumoasei din pădurea adormită, care ne-a chinuit urechile şi nouă şi lui Ceaikovski, pe lumea cealaltă. Şi în ce a constat „discuţia performativă” dintre cei doi interpreţi, Sergiu Matis, absolvent al Liceului de Coregrafie din Cluj, şi Mădălina Dan, absolventă a Liceului de Coregrafie din Bucureşti? În evocarea unor amintiri din perioada adolescenţei lor din anii ’90 şi cum „văd ei lucrurile în artă şi în contextul cultural geo-social-politic actual”. Şi ei le vedeau exclusiv cu un ochi batjocoritor. Batjocura era unica sursă de inspiraţie a celor doi, fie că era vorba de formele dansului clasic, fie de credinţa în Iisus Hristos. Mare sărăcie creativă! Dacă formele dansului clasic nu vă inspiră, cine vă împiedică să creaţi alte forme, precum colegii voştri de dans contemporan din Croaţia sau din Ungaria, pe care i-am văzut la Bienala Regională de Coregrafie, sau mai de aproape, din România? De curând am văzut un excelent spectacol românesc de dans contemporan, pe o scenă independentă coregrafică din Bucureşti. Şi, la această sugestie, e necesar să vă reamintim că acea formă hulită de disciplină clasică v-a modelat corpurile în şcoală, făcându-le capabile astăzi să facă faţă oricărei forme de dans pe care vreţi să o practicaţi. De asemenea, se mai poate adăuga că şi în prezent stilul incriminat vieţueşte prin mari coregrafi de dans neoclasic, de talie mondială. Iar în ce priveşte credinţa creştină, ar fi bine să vă reamintiţi că faceţi parte, totuşi, din sfera culturii şi că, fără o minimă cunoaştere a Bibliei, nu aveţi cum să pătrundeţi sensurile unei pagini din Pascal, ale unei muzici de Bach, sau să vă bucuraţi de o pictură a lui Rembrandt. Şi, în plus, aţi avut şansa să vă naşteţi într-un spaţiu geografic modelat de singura religie care a permis naşterea democraţiei (de care vă bucuraţi din plin), care nu se putea ivi nici în hinduismul dominat de caste, nici în islamismul ce nu punea semnul egal între bărbat şi femeie, ci numai într-o societate creştină, în care „nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este rob, nici liber, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”, cum spune apostolul Pavel, toţi fiind egali în faţa lui Dumnezeu. Este drept însă că în spaţiul european creştinii tind să devină minoritari, aşa că a venit, probabil, momentul să ne cerem drepturile de minoritari, printre ele numărându-se, poate, şi dreptul la respect.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara