Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Amprenta - al doilea episod de Liana Tugearu

Programul AMPRENTA, iniţiat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, al cărui prim invitat a fost Răzvan Mazilu, a continuat, în luna mai cu Mihai Mihalcea şi invitaţii săi. Dansator, coregraf şi pedagog, actualmente directorul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, Mihai Mihalcea este unul dintre artiştii dansului ale cărui creaţii le-am urmărit de-a lungul anilor, începând de prin 1992, când făcea parte din compania Marginalii, prima trupă de dansatori independenţi creată în România după 1989. Piese scurte, concepute împreună cu Cosmin Manolescu, precum Fluturi fără aripi, sau cu Florin Fieroiu, Suspine, sau alte piese şi spectacole integral create de el, cum ar fi Posibil vis, Timp fără gust, Pierdut în univers, Memoria corpului secret, Hammam sau Prizonier în cutia toracică, Solo fără titlu, Memorie de vânzare (copilărie inclusă), You com to see the shou and you'll get an extra burger! şi, în fine, Stars High in Amnesia's Sky, au fost lucrări pe care le-am urmărit şi consemnat în paginile acestei reviste. Socotindu-l drept unul dintre cei mai importanţi " actori" ai dansului contemporan românesc, alături de Cosmin Manolescu şi Florin Fieroiu, i-am luat, ca şi acestora, un amplu interviu, în care şi-a exprimat, pe larg, concepţiile, realizările şi nemulţumirile.
De când ocupă funcţia de director al CNDB, i-am admirat tenacitatea cu care a încercat sa transforme un spaţiu destinat altor activităţi într-unul potrivit atelierelor şi spectacolelor de dans. De aceea, deşi ştiam că nu a mai avut vreme pentru creaţie, am aşteptat cu interes AMPRENTA care urma să-i pună în valoare, prin reluarea unor lucrări, dar mai ales prin invitaţii săi, opţiunile actuale.
Stars High in Amnesia's Sky, poate cea mai importantă creaţie de până acum a lui Mihai Mihalcea. Concepută în anul 2000 - probabil prima abordare scenică a trecutului nostru comun de dinainte de 1989 - îşi păstrează şi astăzi prospeţimea şi interesul pentru subiectul abordat. De astă dată, spectacolul a fost precedat de o Instalaţie gândită de artistul Simion Cernica, intitulată Loc improvizat de reciclat (istorie). Ne-am reîntâlnit aici cu urmele comunismului, păstrate de obiecte şi înscrisuri, pe care ar trebui să nu le uitam, dar, din păcate, le ignorăm, uneori individual, alteori în proporţie de masă. Una dintre persoanele care semna într-o revistă, adusă în respectiva Instalaţie -, un text laudativ pentru dictator, jenant de citit astăzi, a primit un premiu important, la câteva zile după ce am văzut Expoziţia. Grea mai este convieţuirea cu propriul nostru trecut! Cealaltă lucrare readusă în actualitate, You com to see the shou and you'll get an extra burger!, din 2001, a fost concepută ca un Remix, la părţile deja existente, dar şi ele reconfigurate, adăugându-se o serie de părţi noi, mai ales în textul citit de actriţa Mihaela Sîrbu, "adus la zi" din punct de vedere politic.
În acest al doilea episod al AMPRENTEI a mai fost invitat şi spectacolul aflat sub direcţia artistică a Mariei Baroncea, Odă artificialului, în care coregrafia aparţine fiecărui interpret în parte, adică Mariei Baroncea, lui Eduard Gabia şi lui Florin Flueraş. Conceput ca o succesiune de secvenţe, puse în pagină de fiecare dansator în parte, acestea lăsau să se citească câte ceva din natura proprie fiecăruia. Dincolo de intenţiile lor, nemărturisite: o mişcare mai puţin clară, mai ezitantă la Florin Flueraş, una puternică, uneori cu explozii de răzvrătire la Eduard Gabia şi, în fine, una complexă, rafinată la Maria Baroncea.
Dacă toate evenimentele pomenite până acum, din cea de a doua serie a AMPRENTEI, s-au dovedit a fi vrednice de luare aminte, altele pun foarte serios sub semnul întrebării rostul şi sensul în care evoluează dansul contemporan, în cadrul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Seara desfăşurată sub titlul Nespus, la care au luat parte Mihai Mihalcea şi invitaţii săi, s-a desfăşurat ca un party, care ar fi putut avea loc la unul dintre artişti, acasă. Întâlnirii i s-a dat, parţial, o notă funestă, prin unele atitudini, veşminte, gesturi ca cel de a vărsa pe jos, dintr-un pahar, câteva picături de vin. Atmosfera a fost completată de excentricităţi tolerabile doar în intimitatea unui grup. Deşi unele nici acolo plăcute, precum, să spunem, tăiatul unghiilor. S-a servit masa şi s-a băut, şi, pe rând, câte un invitat a citit fragmente din biografia gazdei. Unii s-au ameţit către final, precum Florin Fieroiu. Care, prinzând curaj, fapt sinonim cu a nu mai avea control complet asupra sa, a început să prezinte într-o lumină nefavorabilă episoade din biografia gazdei. Justificându-se prin nevoia de sinceritate absolută şi, probabil din acelaşi motiv, a scris apoi, aşa ca între băieţi, pe un laptop, cu majuscule, o expresie vulgară, proiectată îndată pe un ecran. Ion Dumitrescu a cântat la chitară, Eduard Gabia şi-a provocat o tăietură la mână, lăsând să cadă câteva picături de sânge pe podea şi apoi s-a urcat pe masă, printre farfurii. S-a şi dansat, fiecare în voia lui, principalul cal de bătaie fiind, ca de obicei, parodierea dansului clasic. Problema în artă nu este, însă, de ce anume te dezici, de ce te desparţi - o face fiecare generaţie, pe rând -, ci de ce pui în loc. La acest capitol lucrurile sunt extrem de subţiri la mulţi dintre cei care se autodenumesc coregrafi de dans contemporan. Două note aparte au existat la această petrecere cu public: toţi s-au manifestat degajat, cu excepţia Iulianei Stoenescu, care a fost extrem de artificială în gesturi şi, în acest ambient stânjenitor pentru public, care părea că a fost pus să se uite pe gaura cheii, în casa vecinului, ca într-o caricatură de Daumier, am avut surpriza plăcută de a constata ce bogăţie interioară are în mişcare Carmen Coţofană, atunci când se desfăşoară liberă. Neprogramată de desenul preexistent al unei coregrafii date. Cam puţin însă. Şi, oricum, necompensator pentru tot restul serii. Seara respectivă nu a fost singulară. Într-o atmosferă înrudită se desfăşoară şi aşa-numitele Miercuri lejere, din fiecare săptămână, proiect coordonat de Maria Baroncea. Cine doreşte dintre dansatorii obişnuiţi ai Centrului, înjghebează un moment "coregrafic", în care, dacă e vorba de Ion Dumitrescu, atunci doar se vorbeşte şi se fac glumiţe, în română şi engleză. Bine le-ar prinde tuturor celor implicaţi în întreaga activitate a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti să conştientizeze cum se vede din afară întreaga lor activitate. Activitatea unei instituţii unice în spaţiul coregrafic românesc şi extrem de necesară acestuia. Apoi, să se întrebe către ce public şi-au deschis porţile. Şi cum vor reuşi să le deschidă cât mai larg către un public cât mai numeros şi cât mai diversificat. În clipa de faţă, este foarte restrâns şi mereu acelaşi. Centrul a devenit un club exclusivist, manifestând un mare dispreţ pentru tot ce se petrece în afara clubului. Nu numai faţă de alte domenii ale dansului românesc, dar şi faţă de artişti străini, puternic ancoraţi în dansul contemporan. Nimeni nu s-a dus la Operă să vadă actuala montare cu Lacul lebedelor, în care, dacă este ceva valoros sunt partiturile moderne incluse în spectacol de Gheorghe Iancu şi, afară de Vava Ştefănescu, prezentă fugitiv, nimeni nu a venit la conferinţa de presă a unuia dintre cei mai importanţi coregrafi francezi de dans contemporan, Josef Nadj.
În AMPRENTA concepută de Mihai Mihalcea, el a avut şi câţiva invitaţi virtuali, pe Pina Bausch, pe Merce Cuingham şi pe Mats Ek. Ceea ce presupune că spre ei merge admiraţia sa şi, în consecinţă, i-ar fi dorit prezenţi, dacă ar fi avut posibilitatea financiară pe care o necesita un atare demers. Spre deosebire de ceea ce se petrece la CNDB, unde accentul se pune pe concept şi pe bătutul apei în piuă asupra explicaţiilor lui, toţi cei mai sus evocaţi sunt în primul rând mari artişti, care ştiu să dea concreteţe proiectelor lor, prin dans sau prin mişcare cu valoare artistică. Ce rost are să-i pomenim, dacă ceea ce fac ne lasă, de fapt, indiferenţi?
Critica de dans a devenit o profesiune riscantă. Opera Naţională Bucureşti nu mai îmi dă invitaţii după ce a apărut cronica mea la Lacul lebedelor, deoarece le stric imaginea. Cum i s-a spus şi doamnei Anca Florea, care a scos până acum şase volume cu istoria Operei Române. Din cîte ştim, cenzura a dispărut. Se vede treaba că nu de peste tot... Poate unii dansatori de dans contemporan vor alege să se gândească la părerea criticului. Să accepte că pot exista mai multe păreri despre acelaşi fapt artistic şi să nu aleagă divorţul, ci dialogul. Vom vedea!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara