Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Amos Oz şi Gabriel Liiceanu la Ateneu de Ana Chiriţoiu

Dialogului din 27 februarie 2012 dintre scriitorul israelian Amos Oz şi filosoful român Gabriel Liiceanu, al patrulea din seria „Conferinţelor de la Ateneu”, deşi agreabil, i-au lipsit momentele care să-l facă şi memorabil – cel puţin în sensul în care a devenit memorabil unul dintre dialogurile precedente desfăş urate sub aceeaşi egidă a Ateneului, avîndu-i ca protagonişti pe Herta Müller şi pe Gabriel Liiceanu. E posibil ca de această dată cei doi conferenţiari să nu-şi fi propus oricum decît un dialog consensual şi delectabil, ceea ce le-a şi reuşit. Atîta că, date fiind diferenţele de orientare politică dintre cei doi, cred că aşteptările unei părţi consistente a publicului ar fi mers către o polemică mult mai nuanţată.
Cei care i-au citit cărţile lui Amos Oz sînt familiarizaţi deja cu inteligen- ţa sa foarte versatilă şi nuanţată, pe care autorul a probat-o şi în seara de la Ateneu, chiar dacă a reiterat nu doar teme, ci şi replici mai vechi – unele dintre ele realmente strălucite. La rândul lor, admiratorii lui Gabriel Liiceanu au putut aprecia probabil şi de această dată prezenţa de spirit a filosofului român, chiar dacă intervenţiilor sale pe teme strict literare le-a lipsit o anumită consistenţă. Iar în ce priveşte dialogul în ansamblu, lui Oz i-a lipsit fie provocarea care să-l scoată din vechile reflexe şi replici, fie cheful de-a produce unele noi; lui Liiceanu, pe de altă parte, i-a lipsit tocmai curiozitatea de care tot vorbea Oz (şi pe care Liiceanu a asociat-o inexplicabil, spre finalul discuţiei, cu curiozitatea informatorilor Securităţii) şi care l-ar fi putut inspira să deschidă un dialog pe altă temă decît comunismul românesc, despre care scriitorul israelian are puţine lucruri de spus. Cei doi au părut să nu aibă prea multe teme în comun, iar pe cele cu potenţial polemic s-au ferit să le discute amănunţit. Din păcate. Pentru că ar fi fost pasionant să urmărim o punere în discuţie a poziţiilor ideologice şi politice atît de diferite ale celor doi. Dacă Gabriel Liiceanu nu are nevoie de prezentare, amintesc măcar că Amos Oz e un fost locatar de kibuţ, membru al Partidului Laburist Israelian, apropiat al lui Shimon Peres şi, pînă de curînd, agricultor. Această simplă enumerare e suficientă pentru a proba potenţialul pe care l-ar fi avut discuţia, dacă Liiceanu ar fi fost ceva mai dispus să-şi depăşească propriile teme (între referinţele sale: Noica, Cioran, Kierkegaard), iar Oz, ceva mai înclinat către polemică. Astfel că, deşi formatul evenimentului este de dialog, de data aceasta titulatura de „conferinţă” pare mai potrivită.
Însăşi premisa discuţiei, aşa cum a fost enunţată ea de Gabriel Liiceanu, a fost una declarat paşnică, de dialog domestic, nu de dezbatere publică: „Mi-aş dori ca discuţia dintre noi să aibă loc ca şi cum am sta pe două fotolii într-o cameră, cu o ceaşcă de ceai sau un pahar de whisky în faţă, şi să putem discuta aşa cum am discutat deja cu dv. în gînd de multe ori, citindu-vă cărţile de-a lungul multor ani.” Curioasă premisă pentru un dialog care urma să se desfăşoare, totuşi, în faţa unui public care s-a grăbit să epuizeze biletele încă din ziua în care au fost puse în vînzare.
În prima parte a serii s-a discutat despre literatură şi scris. Scriitorul israelian şi-a reafirmat fascinaţia pentru familiile nefericite ca subiect literar, pe filiera lui Tolstoi, dar şi metafora scrisului ca mariaj – subiect care a prilejuit, de altfel, un schimb spumos de replici între cei doi protagonişti ai scenei. Amos Oz a mai vorbit despre „genele româneşti” prezente în cultura evreiască şi despre amintirile plăcute de ambele părţi, în ciuda faptului că relaţiile dintre cele două culturi – şi populaţii – n-au fost mereu „o lună de miere”, anticipînd întrucîtva tema celei de-a doua jumătăţi a dialogului. Mi s-a părut de remarcat, din această primă secvenţă, următoarea clarificare adusă de Amos Oz poziţiei sale politice: „Poetul englez John Donne a spus cuvintele celebre «Nimeni nu este o insulă». Şi îndrăznesc să adaug: Nimeni nu e o insulă, dar fiecare, bărbat sau femeie, este o peninsulă. Ideologic şi politic, cred că trebuie să avem dreptul de-a rămîne peninsule. Resping sistemele politice care vor să înghită individul într-o masă, să facă din el o moleculă dintr-un sistem. Dar resping şi ideologiile care recomandă tuturor indivizilor să fie insule, deconectate de restul umanităţii şi în conflict cu aceasta. Dacă mi-aş putea formula răspunsul ca pe o lozincă politică, aş spune: «Votaţi cu peninsula!».”

A doua parte a debutat cu o provocare lansată de Gabriel Liiceanu, care, într-o paralelă dintre Tratatul de descompunere şi Cum să lecuieşti un fanatic, a amintit că Oz consideră palestinienii şi israelienii două victime ale aceluiaşi tiran, Europa. Şi, tocmai cînd înregistram că pe scena Ateneului se discută, probabil în premieră, despre postcolonialism, chiar şi fără a se pomeni cuvîntul, discuţia a luat o turnură surprinzătoare. Gabriel Liiceanu a declarat: „Această teorie pe care aţi făcut-o – arabii, palestinienii şi israelienii, victimă a unui singur tiran, Europa – m-a rănit de două ori. M-a rănit în primul rînd pentru că dv. aveţi rana dv., eu am rana mea, şi amîndoi trebuie să ne respectăm rănile. Făcînd această teorie, dumneavoastră nu respectaţi rana mea. Europa este aceeaşi care mi-a făcut rana mie. Comunismul nu s-a născut nicăieri pe glob, ci în Europa. Jumătate din continentul european i-a căzut victimă comunismului. A privi Europa ca tiranul absolut, polul răului, este un mod de a-mi refuza statutul de victimă a Europei – mie, nouă, acestor popoare care au trăit una dintre cele mai cumplite experienţe ale omenirii, alături de Holocaustul [trăit de] dumneavoastră. Dar m-aţi rănit a doua oară, pentru că înăuntrul acestui cuvînt care înglobează, Europa, unitară, un bloc, aţi trecut cu vederea oamenii extraordinari care în viaţa lor au fost orice, dar nu agenţi ai tiraniei. Au fost oameni care şi-au păstrat educaţia umanistă sau bunul-simţ al umanului de-a lungul întregii istorii a Europei. Atunci cînd mi-e ruşine să ştiu că în istoria României există Pogromul de la Iaşi din iunie 1941, şi mi-e profund ruşine, ca să-mi salvez ruşinea mă gîndesc că a existat Viorica Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman, care a oprit unul dintre trenurile morţii şi a dat jos evrei şi i-a salvat de la moarte”. „Pentru oameni de felul acesta”, a insistat Liiceanu, „dumneavoastră nu vreţi să salvaţi Europa?”. Acesta a fost unul dintre cele cîteva puncte cu potenţial polemic. Amos Oz a expediat, dar ferm, acest potenţial, apreciind că nu de un dezacord e vorba, ci de o „neînţelegere”: „Cînd afirm că atît arabii, cît şi evreii au fost victime ale Europei, nu rezum istoria Europei, ci pe cea a arabilor şi-a evreilor. Sigur că sînt conştient că milioane de europeni au fost victime ale altor milioane de europeni, prin sîngeroasele războaie religioase, prin comunism şi nazism, prin şovinism şi naţionalism. (...) De fapt, acest mic continent a vărsat, pe parcursul istoriei, mai mult sînge nevinovat decît toate celelalte patru continente la un loc, inclusiv propriul său sînge. Sigur că aş fi salvat Sodoma pentru zece drepţi. Viaţa mea nu e o vendetă împotriva Europei. Dar eu port în mine o anumită ambivalenţă evreiască în legătură cu Europa”. De aici încolo, intervenţia lui Amos Oz a reiterat teza cunoscută din Cum să lecuieşti un fanatic, care susţine că israelienii şi arabii se percep unii pe alţii prin prisma acestui abuz la care i-a supus Europa; conflictul dintre ei este de fapt tragedia a două victime care văd una în cealaltă extensia tiranului, a mai spus el, revenind apoi la istoria evreilor din Europa. În acest sens, Oz a amintit că generaţia părinţilor lui a suferit o deziluzie sentimentală despre care, aş adăuga, se aminteşte rareori în discuţiile despre Holocaust: ei iubeau Europa, dar Europa nu i-a iubit pe ei. „Acum optzeci de ani, singurii europeni din Europa erau evreii; toţi ceilalţi erau patrioţi români, spanioli şamd. Pentru care au fost etichetaţi drept cosmopoliţi, intelectuali dezrădăcinaţi şi paraziţi. Poate vă amintiţi că aceste trei peiorative erau comune comunismului şi nazismului”, a deschis Amos Oz discuţia spre o temă dragă lui Gabriel Liiceanu, după cum s-a văzut şi din intervenţia următoare a acestuia: „Aţi pus alături nazismul şi comunismul. Cum se face că, atunci cînd spui antinazism visceral, lucrul acesta e absolut firesc, nu e negociabil, n-ai cum să fii în trepte antinazist. În schimb, eticheta anticomunism visceral, creată în Franţa, este peiorativă, este socotită o formă de exces, de fanatism. N-ai voie să te ridici din toată fiinţa ta împotriva încarnării răului. (...) De ce acest tratament diferit pentru două forme caracterizate ale răului?” Nici aici însă Amos Oz nu a vrut să intre în polemică: „Nu voi intra într-o dezbatere despre asemănările dintre comunism şi nazism. Sînt două lucruri diferite, dar au foarte multe în comun. Le detest pe ambele pentru că nu ne permit să fim peninsule”, a spus el. „În unele părţi ale lumii, nu în România, oamenii au avut experienţa nazismului, dar nu a comunismului. E posibil să fi rămas cu anumite iluzii în ce priveşte comunismul”, a mai adus el o clarificare.
La ultima observaţie lansată de Liiceanu, cum că „ne dăm sufletul pentru cărţi, dar asta nu schimbă în mod semnificativ lumea. (...) Omenirea e împărţită în continuare în două specii: urmaşii lui Cain şi urmaşii lui Abel. (...) Eu cred în continuare că sînt oameni care nu pot fi vindecaţi de fanatism”, Oz a răspuns la fel de simplu, reluînd teza eseului său amintit: nu deţin un leac pentru fanatism şi cruzime, dar mă pot gîndi la cîteva antidoturi limitate: simţul umorului şi capacitatea de-a te pune în pielea celuilalt, curiozitatea. Literatura nu poate face minuni, dar ne ajută să ni-l imaginăm pe celălalt şi, deşi citind nu vom renunţa la statutul de peninsule, vom putea totuşi să fim mai deschişi în a recunoaşte existenţa altor peninsule, vom deveni cu un milimetru mai buni. Nu există un prieten mai bun decît cartea. (Ana Chiriţoiu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara