Înapoi la pagina curenta

Arte:
Amorul vrăjitor şi Tricornul pe scena Operei Naţionale Bucureşti de Liana Tugearu

După ce Recitalul Extraordinar de Balet de la începutul prezentei stagiuni dovedise că actuala companie de balet a Operei Naţionale Bucureşti s-a refăcut deplin , prima premieră de balet a stagiunii a demonstrat şi capacitatea companiei de a răspunde unor noi solicitări artistice.

Dipticul din care a fost alcătuită premiera, însumând două binecunoscute lucrări ale lui Manuel de Falla, Amorul vrăjitor şi Tricornul, a readus pe scena Operei bucureştene atmosfera specifică culturii scenice spaniole, cu un plus de autenticitate, datorat faptului că ele au fost montate de un coregraf spaniol, Carlos Vilán, născut în Argentina, dansator şi coregraf, de-a lungul anilor, în multe companii şi teatre din Spania şi din Argentina. De fapt culoarea specific spaniolă a spectacolelor a fost asigurată de toată echipa de realizatori, de dirijorul tot spaniol, Tulio Gagliardo Varas, venit de la Opera din Izmir (Turcia) precum şi de costumele concepute de Carmen Granell şi de decorurile lui Ricardo Sánchez Curda, ambii veniţi tot din Spania. Lor li s-a alăturat cântăreaţa româncă Ramona Zaharia, invitat special de la Operahaus din Düsseldorf, excelentă interpretă a rolului titular din Carmen de Bizet pe multe scene din lume, iar de astă dată interpreta Vrăjitoarei din Amorul Vrăjitor şi a Povestitoarei din Tricornul.

Aşa cum a subliniat şi criticul Vivia Săndulescu, o însemnată calitate a acestei premiere a fost şi faptul că ea este prima creaţie din ultimii trei ani, concepută anume pentru compania de balet a Operei din Bucureşti, şi nu preluată de pe alte scene ale lumii. Nu este însă prima dată când pe această scenă văd lumina rampei cele două balete ale lui de Fallla. Lăsând deoparte prima montare din 1930, pusă în scenă de coregraful Michail Sawitzky, solist al Companiei Baletelor Ruse, pe actuala scenă a Operei, amândouă lucrările au fost recreate de coregraful Vasile Marcu, Tricornul în 1959, reluat de fiecare dată cu acelaşi succes în 1974 şi 1982, iar Amorul vrăjitor în 1964. De fiecare dată, dirijori, scenografi şi mai ales interpreţi din epoca de aur a Operei, dintre care vom aminti, doar pe Valentina Massini şi Gabriel Popescu sau pe Ileana Iliescu şi Marinel Ştefănescu au asigurat marele succes al celor două spectacole de balet. Dar ce aduce nou actuala montare ? Aduce un aer de prospeţime, de autenticitate, datorită faptului că, de astă dată, creaţia aparţine coregrafului Carlos Vilán, format în chiar miezul efervescent al dansului spaniol popular, al diferitelor lui forme, al pasionalului stil flamenco. Însuşirea acestui stil de către întreaga companie bucureşteană de balet, de la ansamblu până la primii solişti, este şi principalul câştig pentru toţi balerinii Operei. Şi tare bine ar fi fost dacă coregraful şi-ar fi conturat întreaga compoziţie coregrafică cu mijloacele specifice stilului pe care îl stăpâneşte atât de bine. Dar Carlos Vilán şi-a propus să rezolve o problemă de translare de la dansul autentic popular spaniol, în care excelează, către dansul clasic, în care ştia că era formată compania. Şi în acel moment lucrurile s-au dezechilibrat. Chiar dacă paşi ai dansului spaniol au fost de mult transpuşi scenic în dansul clasic, unii fiind chiar preluaţi ca atare ( pas de basque, de exemplu), distanţa a rămas aceeaşi între cele două domenii ale dansului. În acelaşi timp, trebuia să se ţină seama şi de faptul că această Companie de Balet a Operei bucureştene are valenţe multiple, nemaifiind de mult una strictamente modelată numai pe clasic, căci aici s-au montat de-a lungul anilor, piese neoclasice, moderne şi contemporane, unele fiind încă în repertoriu. Şi de astă dată, compania a fost permeabilă şi şi-a însuşit deplin şi formele dansului flamenco, dar problema a rămas a coregrafului, care nu stăpâneşte ştiinţa compoziţională specifică dansului clasic. Aceasta, departe de a fi o simplă transpunere pe scenă a unor exerciţii de antrenament, pretinde aceeaşi fantezie compoziţională ca oricare altă formă de dans. Un excelent exemplu îl găsim, în nebuna inventivitate a multora dintre variaţiile create de Nureev pentru baletul Cenuşereasa conceput de el. În schimb, Carlos Vilán, alături de excelentele dansuri în stil flamenco concepute pentru ansamblu, a preluat exerciţii din sala de studii, precum piqué –uri, fouetté-uri, manejuri cu felurite turaţii şi sărituri şi le-a dat soliştilor, încercând să le integreze în mijlocul unor desfăşurări dansante cu care nu aveau nici o legătură. Un exemplu elocvent este modul cum a conceput celebru Dans al focului din Amorul vrăjitor, în care interpreta se aşază în mijlocul celorlalţi dansatori şi se porneşte să facă fouetté-uri, culmea, încălţată cu pantofi de caracte. O asemenea neconcordanţă între subiect, muzică şi mişcare nu mi-a mai fost dat să văd. Desigur, soliştii foarte buni ai baletului Operei au interpretat toate variaţiile ce le-au fost propuse cu acurateţe, iar în cazul duetelor cu nuanţele interpretative necesare, căci sunt artişti cu o bogată experienţă scenică. Mihaela Soare şi Vlad Toader în rolurile lirico-dramatice ale lui Candelas şi Carmelo din Amorul vrăjitor au scos la iveală dragostea lor pândită de ameninţarea Spectrului, dragoste care nu se poate elibera de vraja fantomei decât printr-un sărut – frumoasă metaforă scenică. Straniul personaj al Spectrului, ţinând cont de modul cum a fost conceput, a fost deplin pus în valoare de tehnica strălucitoare şi de vigoarea lui Ovidiu Matei Iancu. Alături de ei, primbalerina Cristina Dijmaru, în rolul Luciei, a contribuit prin intervenţia sa dansantă la eliberarea celor doi îndrăgostiţi de sub înfluenţa malefică a Spectrului. Două elemente scenice, regândite de coregraf, contribuie la atmosfera dramatică, ardentă, specifică mediului în care se desfăşoară povestea şi anume, cântecul şi jocul atât de expresiv al Ramonei Zaharia în rolul Vrăjitoarei, care a fost integrată între personajele din scenă, şi nu a cântat din fosă sau în culise, şi un prolog imaginat de coregraf, ce premerge muzicii lui de Falla, desfăşurat numai pe bătăi ritmice, în stil de dans flamenco: o luptă între două personaje care se sfârşeşte cu înjunghierea şi moartea celui care în piesa propriuzisă a lui de Falla va fi Spectrul ce va interveni mereu, malefic, între Candelas, fosta lui iubită, şi Carmelo, noul ei iubit. Ingenioasă ca idee regizorală a fost şi desfăşurarea acelei lupte dincolo de nişte cearşeafuri, prin care personajele se vedeau ca nişte umbre, situate astfel, cumva, în alt timp decât cel prezent. Mai puţin inspirate au fost tablourile vivante cu care se încheiau unele momente de dans, o subliniere care aduce o notă de ostentaţie, nu de valoare.

La polul opus dramei din Amorul vrăjitor, a fost comedia spumoasă din Tricornul, mai inspirată atât prin coregrafia de factură populară, deplin stăpânită de Carlos Vilán, cât şi prin decorul inspirat al lui Ricardo Sánchez Curda, în care peretele din sacii de făină de la moară sugerează locul acţiunii, dă culoare specifică şi sugerează cumva, scenografic, care vor fi personajele care vor câştiga partida. Şi costumele au fost concepute cu mai multă fantezie şi culoare de Carmen Granell, decât cele în culori terne create pentru Amorul vrăjitor. Piesa se bazează pe o temă clasică de comedie, în care un bătrân bogat, din înalta societate, Guvernatorul locului, aleargă după o tânără Morăriţă, care îl va amăgi şi apoi îl va face de râs în faţa tuturor, proclamându-şi dragostea neştirbită pentru soţul ei, Morarul, în mijlocul veseliei generale a întregii comunităţi. Şi de astă dată înterpreţii au fost la înălţime: atât Andra Ionete – Morăriţa şi Bogdan Cănilă – Morarul, buni tehnicieni şi virtuoşi interpreţi, cît şi cei cărora li s-au încredinţat roluri comice, Sergiu Dan – Guvernatorul şi Eliza Maxim – soţia sa Guvernatoarea, şi, cu nimic mai prejos, un alt bun solist, Valentin Stoica – Şeful gărzilor. Deci, ambele lucrări coregrafice au beneficiat de înterpreţi de foarte bună calitate, dar pentru ca o lucrare să fie rotunjită, împlinită, pretinde şi celui care a conceput-o să atingă acelaşi nivel valoric, pe toate palierele.