Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Amintirile unui scriitor în communism de Adina Diniţoiu

După mulţi ani de activitate publicistică la „Academia Caţavencu” şi, ulterior, „Caţavencii”, prozatorul Ştefan Agopian revine, în 2013, cu o carte de amintiri, intitulată Scriitor în comunism (nişte amintiri), apărută la Editura Polirom. Marele prozator, autorul romanelor Tache de catifea (Cartea Românească, 1981; Polirom, 2004, 2012), Tobit (Eminescu, 1983; Polirom, 2005) şi Sara (Eminescu, 1987; Polirom, 2006) şi al volumului de povestiri Manualul întâmplărilor (Cartea Românească, 1984; Humanitas, 1993), dă curs aici unor – savuroase – evocări cu titlu biografic, începând cu parcursul său formator (în secvenţa „Scriitor în comunism”), continuând cu evocările lui Nichita Stănescu şi Marin Preda, dar şi cu aceea a redacţiei României literare, unde a lucrat ca tehnoredactor, şi încheind volumul cu Patru povestiri autobiografice (publicate deja anterior, din câte ştiu). Amintirile lui Ştefan Agopian nu sunt numai pline de savoare – într-un fel în care numai el poate să o facă, într-un limbaj pe şleau, direct şi colorat, în evocări adesea brutal de sincere, nepăsătoare la reacţiile pe care le-ar provoca autorilor vizaţi –, dar şi foarte preţioase pentru istoria literară, fie ea şi aşa zicând orală.
Paginile despre Nichita – cu care a fost bun prieten – se parcurg pe nerăsuflate: e acolo, pe lângă multă anecdotică, pe lângă picanterii – Nichita fiind, ni se spune, el însuşi un mare bârfitor –, şi multă afecţiune discretă, şi fidelitate de bun prieten. Strălucitor ca personalitate, risipitor cu banii – mulţi – pe care-i lua din scris şi din compromisurile de nevoie, deschis şi cu inocenţe de copil, mare băutor de vodcă şi iubitor de femei – pe care le cucerea uşor cu vorba (nemergând mai departe, ni se spune) –, Nichita Stănescu e înfăţişat de Agopian cu sinceritatea şi tandreţea unui prieten. Către final, măcinat de boala de ficat – scrie Agopian – „strălucirea lui intelectuală şi verbală, o strălucire neegalată de nici unul dintre contemporanii lui, se deteriora rapid, aşa că a început să apeleze la vechile paradoxuri, care sunau, din cauza prea multei folosinţe, dogite, ca o placă de patefon uzată. Când mă mai nimeream pe acolo, îmi făcea rău fizic să-l văd cum se degradează pe zi ce trece, şi intelectual, şi fizic. «Lasă, bre, Ago, spunea el, că nu mai durează mult!». «Nichita, îi spuneam eu, ai putea s-o laşi mai moale măcar cu băutura!». «Nu mai pot, Ago, am încercat şi e ca şi cum cineva miar apăsa o pernă pe faţă şi m-ar invita după aia să respir»”. Cu acelaşi amestec de umor şi tristeţe afectuoasă, Ştefan Agopian se gândeşte, spre finalul evocării, că „n-ar fi rău” să facă o listă cu defectele poetului, conform principiului că „defectele oamenilor, fie ei chiar poeţi de geniu, sunt mult mai interesante decât calităţile lor”. Peste tot, în aceste amintiri şi evocări, se întâlneşte acest mix – curios – de băşcălie, de gust pentru picanterii, de limbaj slobod, insensibil la menajamente şi la vreo corectitudine politică, pe de o parte, iar pe de alta, de scrupul pentru exactitatea informaţiei. Agopian se simte dator mereu să furnizeze cititorului date exacte şi informaţii despre evoluţia ulterioară a personajelor pe care le evocă. Membrii redacţiei României literare, de pildă, ori grupul scriitorilor onirici, patronaţi de Miron Radu Paraschivescu – în al căror cenaclu va citi, susţinut de Vintilă Ivănceanu – sunt, rând pe rând, prezentaţi pe scurt, în evoluţia lor ulterioară amintirilor înfăţişate. În ciuda limbajului său cârcotaş şi a sincerităţii fără nici un fel de menajamente, scriitorul dă dovadă, când e cazul, de o reală vocaţie de prieten (aşa cum i-o spune chiar Nichita Stănescu, la un moment dat) şi de un soi de atitudine să-i spun morală, care-l face să refuze compromisurile (refuză, de pildă, să fie „informatorul” lui George Ivaşcu, în redacţia României literare), aşa cum, în copilărie, refuza instinctiv să aprobe furtişagurile de tot felul la care îl făcea părtaş mama sa – căreia îi dedică, de altfel, pagini necruţătoare în secvenţa autobiografică Scriitor în comunism. El nu se cruţă, în fond, nici pe sine – aşa cum n-o face cu cei evocaţi –, şi nu se fereşte să recunoască, adesea, că în purtarea lui – în cazul convocărilor scriitoriceşti, la USR, în redacţia revistelor etc. etc. – era inclusă şi o mare doză de frică. O frică omniprezentă într-un regim opresiv, o frică pe care trebuie s-o fi resimţit – alături de anxietăţile legate de propria- i creativitate de poet, speculează Agopian – chiar Nichita Stănescu (unul dintre defectele lui era... „frica de miliţieni”) şi pe care acesta din urmă şi-o îneca în vodcă. În Un fel de concluzie: Vise de glorie şi trândăveală, scriitorul explică, de altfel, cu o ironie amară, la limita sarcasmului, că regimul comunist i-a împins pe scriitori – pe cei foarte buni, mai ales – către alcoolism şi moarte prematură, iar Nichita Stănescu se dovedeşte, în acest context, un caz exemplar (dar sunt foarte mulţi în cazul lui, fie şi numai dacă luăm în considerare numele evocate de Ştefan Agopian în carte): „Printre multe alte griji, comuniştii au avut-o şi pe aia de a nu-i lăsa pe artişti prea multă vreme în stare de trezie. Fiindcă un artist pilit nu-şi doreşte decât să se îmbete ca lumea. Şi ca să aibă bani s-o facă temeinic, nu trebuie să-l supere pe tătucul Partid. Aşa încât concluzia evocărilor memorialistice pe tema devenirii sale ca scriitor e surprinzătoare, de un umor mai mult negru – graţie amânării publicării cărţilor lui şi intrării în USR, scriitorul a ocolit destinul de scriitor „împlinit” în comunism, alcoolic şi mort prematur: „Aveam 36 de ani când m-au primit în Uniunea Scriitorilor, doi copii şi un ficat foarte sănătos. Stau astăzi şi mă gândesc că, dacă nu erau «Tezele din iulie», Conu’ Alecu cu lenea şi ezitările lui, Partidul şi Securitatea atât de vigilente, astăzi eram de mult un nume pe o cruce la Cimitirul Armenesc. Nu-mi rămâne decât să le mulţumesc şi să le port veşnic recunoştinţă”.
Din paginile sale memorialistice, aflăm informaţii preţioase despre ce însemna, aşadar, să fii scriitor în comunism: avantajele financiare, din clipa în care reuşeai să publici, păreau suficient de mari; la fel şi şansa de a obţine un paşaport şi de a călători în străinătate; dar şi norocul de a nu munci, de a te ocupa exclusiv de scris (un noroc ce se obţinea mai greu, odată cu celebritatea – Agopian nu l-a avut, el a lucrat zece ani la program, la „ISPIF, un institut de îmbunătăţiri funciare”; mai târziu ajunge şi el la România literară, unde Nichita Stănescu era angajat de ani buni, dar nu dăduse niciodată pe la locul de muncă...). „Pe vremea aceea – scrie memorialistul (adică anii ’60-’70) –, dar şi mai târziu, chiar până în ’89, scriitorii obţineau relativ uşor paşaport în comparaţie cu muritorii de rând. Era unul dintre avantajele lor, deloc de lepădat”. Mai greu era, se pare, până publicai: Agopian a debutat în primăvara lui ’71, în revista „Luceafărul”, cu o „povestire onirică, intitulată Ploi calde pe umerii noştri” (pe care ia... 400 de lei), graţie prietenului Valeriu Pantazi (o figură literară uitată azi). Debutul în roman va veni, totuşi, mult mai târziu, în ’79, când îi apare Ziua mâniei la Cartea Românească.
De altfel, evocarea lui Marin Preda – directorul CR – începe cu întâlnirea şi masa la Capşa pe care i-o plăteşte acestuia, în ’79, ca semn de mulţumire pentru apariţia cărţii. Trebuie să spun că sunt întru totul de acord cu consideraţiile pe care Agopian le face în privinţa lui Marin Preda, un scriitor supralicitat (chiar şi astăzi!) şi rural, care şi-a ratat mare parte din cărţi încercând să scrie romane citadine, cu personaje intelectuali.
Scriitor în comunism este – aşa cum indică titlul – şi o meditaţie, plecând de la biografie, asupra scrisului şi a destinului de scriitor în comunism. Ştefan Agopian porneşte hotărât pe drumul ales încă din vremea adolescenţei, abandonează Facultatea de Chimie în anul al doilea şi se apucă de scris; o bună parte din romanele lui extraordinare sunt scrise în anii ’70, când – la început – se confruntă cu şomajul, iar apoi cu serviciul epuizant la program (la mai sus-pomenitul ISPIF). Tribulaţiile scriitorului, ca şi poveştile sale din lumea scriitoricească a anilor ’70- ’80 sunt, aşadar, în paginile acestor amintiri.
Şi mai este ceva aici: pe lângă partea de formare personală (plus, copleşitoare, imaginea în negativ a mamei sale, pe care o „ura”), sunt pagini întregi de evocare a meseriilor bucureştene dispărute şi a copilăriei în mahalaua Oborului şi pe Calea Moşilor – pagini de mare culoare, farmec şi pitoresc melancolic. Tot aşa cum nenumărate figuri de scriitori ai epocii – unii activi şi în prezent – populează paginile amintirilor (printre ei, o figură misterioasă, un anume Mitică Peristeri, poet, care, „pe la începutul anilor ’50, îşi pusese amprenta nu numai pe Nichita, ci şi pe prietenii lui, Ionel Vianu şi Matei Călinescu”). Autoironic şi băşcălios, direct şi fără menajamente, Ştefan Agopian ne oferă nişte amintiri preţioase – şi savuroase – pentru reconstituirea unui „parfum” de epocă, cu tot cu subiectivităţile sale acide.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara