Numărul curent: 47

Istorie Literară:
Amintirile lui Şerban Cioculescu de Simona Cioculescu

Într-o viaţă de nonagenar, cu multe evenimente şi personale, dar şi ale societăţii în care a trăit şi al cărei membru eminent a fost, Şerban Cioculescu ar fi putut spune că a avut mai multe existenţe şi a fost în miezul multor întâmplări. Cele mai multe au privit mediul cultural în care a trăit, cel al literaturii propriu-zise, al criticii şi istoriei literare, în care a activat cu brio timp de şase decenii. Spre deosebire de mulţi alţii, Şerban Cioculescu nu considera "critica literară" un "gen artistic" şi ca atare nu-i recunoştea dimensiunea creaţiei. Critica era, după el, o disciplină obiectivă, supusă desigur temperamentului autorului, capabil să-şi domine subiectivitatea. Criticul trebuia să aibă din plin curaj, gust, sinceritate - dar nu şi plăcerea de a se pune pe el în valoare sau de a scrie frumos. Altminteri, critica ar fi fost pândită de riscul "literaturizării", în dauna obiectivităţii absolut necesare.
Principiile acestea a încercat, într-un fel, să le aplice şi în volumul de Amintiri, apărut în anul 1975, la Editura Eminescu (şi reeditat cu completări în 1981, la aceeaşi editură).
Intervievat cu ocazia apariţiei cărţii şi rugat să-şi compare amintirile cu Memoriile lui E. Lovinescu, Şerban Cioculescu răspundea: "Memoriile lui Lovinescu au vrut să fie literatură - şi sunt! Ele nu se valorifică decât în mod secundar, ca document... Eu am scris amintirile fără să urmăresc vreun efect literar. Prin alte cuvinte, n-am vrut să fac literatură. Dacă am lăsat impresia contrarie, n-am de ce să mă bucur!" Şi mai departe: "Memorialistul derivat din critic nu poate să scrie decât cu aceeaşi mână şi în acelaşi spirit cu care a practicat critica". întrebat, dacă printre critici mai sunt şi excepţii, recunoştea:
"într-adevăr, Sainte-Beuve, în însemnările lui ultime, a ţinut să se elibereze de otrăvurile rămase neexprimate în foiletoanele sale. îmi pare rău că nu sunt nici Sainte-Beuve şi că n-am nici asemenea rezerve de venin, ca să fiu mai interesant decât sunt".
Interesant din punct de vedere artistic a fost totuşi Şerban Cioculescu. Şi anume tocmai prin agrementul narativ al scrisului, prin umorul comprehensiv faţă de natura umană, ca şi prin lirismul nativ care i-a permis să-i înţeleagă pe atât de diferiţii şi genialii poeţi: T. Arghezi, I. Barbu, L. Blaga, I. Vinea sau C. Tonegaru. Citindu-i amintirile, lectorul aflat poate doar în aşteptarea preciziei şi a logicei, descoperă farmecul "cuvintelor potrivite", care dau savoare expresiilor şi personalitate stilului. în amintiri, omul cumpătat în viaţa practică şi secret în cea sufletească pare că ridică colţul unei cortine, dezvăluindu-şi feţele neştiute. în acest sens, capitolele "Grădina copilăriei mele", "Turnu-Severin de altă dată", "Tata", "Mama", "Tata-Mare", "Mama Tity", "Amintiri găieştene", "Profesorul" etc. vorbesc de la sine. Autoportretizările nu lipsesc nici ele din carte: "Eram un copil debil, expus răcelilor. De aceea luam untură de peşte. A fost tortura numărul unu a copilăriei mele: mai târziu, când am rămas orfan de tată şi de mamă, am fost internat la Şcoala Schewitz-Thierrin şi am făcut cunoştinţă cu o altă teroare de ordin gastronomic: mâncarea de carne de vacă cu prune". în schimb, Radu, fratele, cu un an mai mare, era "voinic, vesel şi optimist", aducea "în locuinţa mohorîtă de pe strada Decebal, numărul 27, şdin Turnu-Severinţ, un proaspăt vânt de primăvară". Grădina copilăriei este evocată, nu fără mustrări lăuntrice, faţă de efuziunile "impardonabile", într-un elan liric nebănuit şi care, spune criticul, "nu mă prinde":
"Paradis pierdut al copilăriei mele, grădină de vis, coborâtă pe pământ, tu mi-ai îndulcit copilăria de orfan sensibil şi oropsit, tu mi-ai păstrat voioşia înnăscută, tu m-ai învăţat să fac, să visez, să sper, tu mi-ai alinat lacrimile şi mi-ai întărit cugetul, pavilionul tău mi-a adăpostit primele lecturi libere, mi-a deschis zările îndepărtatului western, cu poveştile lui Karl May, cu epopeea Nibelungilor, cu miturile Helladei şi ale miezenopţii neguroase..."
începând de aici, amintirile se înlănţuie şi se întreţes într-un flux aparent liber, dar, de la un moment dat încolo, într-un climat restrictiv. Părinţii fraţilor Cioculescu au murit tineri (tatăl în 1912, când Şerban avea 10 ani, mama doi ani mai târziu), lăsându-i pe copii în grija bunicilor. Severitatea bunicii ("Goanga") care nu-l suferea, i-a marcat adânc psihologia, răul - paradoxal - transformându-se de la un moment dat încolo, în bine. "Ei îi datorez puterea de rezistenţă, voinţa înceată şi dârză, într-un cuvânt caracterul. Ea m-a făcut om. Fericirea nu are virtuţi educative".
Perioada studenţiei e evocată prin intermediul profesorului Mihail Dragomirescu, a lui N. Iorga, a lui Ch. Drouhet, Ovid Densuşianu, a colegului de an, Vladimir Streinu. Ovid Densuşianu, pe care l-a avut profesor în anul întâi: "Era un bărbat scund, claudicant, care se plimba în timpul prelegerii de la un capăt la altul al lungii catedre, dându-şi din când în când la o parte şuviţa de păr care i se lăsa peste ochi. Vorbea graseiat. Nu făcea mare impresie de la prima vedere".
De altfel, povestitorul însuşi se schimbase şi din adolescentul închis şi timid se născuse un tânăr student "pus pe harţă", care nu-şi făcea scrupule de menajamente critice. Astfel, la o şedinţă a Institutului de literatură, condus de prof. Mihail Dragomirescu, o colegă ţinuse o comunicare comparând - conform teoriilor profesorului - o nuvelă de Brătescu-Voineşti cu una a lui D. D. Pătrăşcanu. Iată ce scrie Cioculescu:
"Entuziasmul era general. Comunicarea se încheia cu judecăţile de valoare categorice, cum că prima nuvelă era o capodoperă, iar a doua, o operă de talent. Atunci am luat cuvântul (nu e consemnat în buletin) şi am spus că nu apreciez lucrările care aplică docil clasificările preşedintelui şi că eu unul fac deosebirea între studenţi (cei cu idei personale) şi elevi (cei ce merg pe urma paşilor profesorului).
Am umbrit, şi acum regret, încununarea unei lucrări meritorii, dar pe vremea aceea eram pus pe harţă..."
Perioada studiilor la Paris lipseşte din carte. Alegându-se cu cazier la siguranţă, din cauza simpatiilor sale de stânga, tânărul Cioculescu a pierdut bursa pentru capitala Franţei unde intenţiona să-şi ia doctoratul cu o teză despre criticul francez Ferdinand Bunetiere. La Paris a fost, împreună cu soţia sa, Mioara, pe cont propriu, după ce a vândut partea ce i se cuvenea din moştenirea Millotenilor (familia mamei). Fondurile nu i-au ajuns însă pentru o perioadă suficient de lungă, spre a-şi putea susţine teza, mai cu seamă că între timp i se născuse un băiat, Barbu, acest fapt atrăgând o creştere firească a cheltuielilor de întreţinere. Nu a vorbit în amintirile publicate de excelentele referinţe obţinute la prestigioasa "École Pratique des Hautes Etudes", de preţuirea unor mari profesori precum Fortunat Strovski, de colegii români cu care a împărţit sejurul parizian: Mircea Vulcănescu, Alex. Graur, Mariana Parlier etc.
Mai cu seamă nu s-a referit mai deloc la excepţionala legătură cu cea care i-a devenit soţie (pe numele de domnişoară Maria Ioviţoiu), după ce înainte îi fusese colegă de facultate. Şerban Cioculescu a găsit în ea o tovarăşă ideală de viaţă, care l-a iubit şi susţinut cu total devotament mai bine de şase decenii. De altfel, o dedicaţie pe un exemplar al Amintirilor din 1981, sună astfel: "Mariae - Carissimae uxoris - Servianus. 19 X 1981".
Nici despre relaţia cu fiul său, Barbu, nu a scris, din aceleaşi considerente de firească şi specifică discreţie. Totuşi, cei trei au format, în teribilii ani ai comunismului, o trinitate pe care nimeni şi nimic n-a putut-o distruge.
Asupra atmosferei anilor interbelici - perioadă când s-a produs afirmarea sa pe cele mai înalte trepte ale criticii literare - s-a oprit în treacăt evocând atât atmosfera politică, cât şi pe cea culturală din redacţiile revistelor Facla literară, Săptămâna, Kalende, Viaţa universitară, sau de la Cenaclul "Sburătorul". Portretele scriitorilor cu care era prieten sau apropiat sunt creionate cu luciditate şi simpatie. E cazul bineînţeles al lui Vladimir Streinu, cel mai bun prieten, apoi al lui Pompiliu Constantinescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Al. Rosetti, C. Beldie, V. Eftimiu, E. Lovinescu, Tudor Şoimaru, Dinu Pillat, Lucian Blaga, Martha Bibescu, D. Gherghinescu Vania ş.a.m.d.
Pe Vladimir Streinu, cum spuneam, cel mai bun prieten al său, îl cunoscuse în 1920, la seminarul profesorului Mihail Dragomirescu. De cum l-a văzut, a avut un şoc asemănător celui pe care l-a simţit Caragiale când l-a cunoscut pe Eminescu:
"Colegul meu nu purta chica eminesciană din portretul de la vârsta de douăzeci de ani. Părul era însă ondulat, iar portul său mândru, cu capul sus şi privirea deasupra noastră, Ťpeste veacť, îi conferea acea prestanţă pe care avea s-o păstreze până la sfârşit. Asemuindu-l la fi­zic şi la moral cu autorul lui Făt-Frumos din tei, îi spu­neam Făt-Frumos din Teiu (Teiu-Argeş, satul său na­tal!)".
Cei doi prieteni aveau de multe ori controverse. Temperament oscilant, când cordial şi sociabil, când rece şi distant, Vladimir Streinu iubea - ca şi Şerban Cioculescu - polemica, controversa literară. Părerile personale, fiecare despre opera celuilalt, şi le spuneau pe faţă - fără ca acest fapt să le altereze relaţia. "între patru ochi, scrie Şerban Cioculescu în capitolul între complimentări şi complementări, mă probozea că scriu prost, la care îi răspundeam că el scrie prea frumos şi că face, de fapt, literatură, în marginea beletristicii."
Sau altădată, în alt capitol intitulat O seamă de cuvinte ale lui Vladimir Streinu, o discuţie între cei doi a dus la acest schimb de replici spirituale: Şerban Cioculescu i-a spus "că se înşală afirmând valoarea Ťaxiologicăť a metaforei". Streinu i-a răspuns:
"- Este obiecţia care-ţi limitează mijloacele."
Replica lui Cioculescu a venit prompt:
"- Este iluzia care decurge din formaţia ta de poet."
în timpul rebeliunii legionare, un "fruntaş comandant" i-a spus lui Streinu despre ei doi:
"- O mie de ani n-o să se vorbească de voi".
La care amicul meu, cu prezenţa sa de spirit, i-a răspuns:
"- Cu atât mai bine. O să se vorbească după."
Şerban Cioculescu avea mult umor, cei care l-au cunoscut pot depune mărturie.
în anii senectuţii lecturile sale preferate au devenit memoriile, jurnalele, însemnările de călătorie, reflecţiile moraliştilor. Nu degeaba scriitorul francez Michel de Montaigne i-a fost cel mai apropiat în spirit. Şi nu scrisese acesta în Eseuri, "îmi place înţelepciunea veselă şi mă feresc de asprimea moravurilor şi de austeritate"?