Numărul curent: 39

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Amintiri din Mitteleuropa de Pavel Şuşară


La parterul Ambasadei Republicii Cehia din Bucureşti, într-un spaţiu neinclus încă în circuitul consacrat al galeriilor de artă, a fost deschisă, vreme de cîteva săptămîni, o mică expoziţie de pictură şi grafică a unui artist puţin cunoscut şi el, iar pentru generaţiile tinere aproape un necunoscut: Julius Podlipny. Mort în 1991, la vîrsta de 93 de ani, acest pictor timişorean este unul dintre cele mai prodigioase şi mai fascinante personaje din viaţa noastră publică a veacului pe care tocmai l-am încheiat. Născut la Bratislava în 1898, rămas, la numai şase ani, în urma unui accident de tren, fără braţul drept şi la numai nouă ani, tot în urma unui accident de tren, fără tată, el îşi începe viaţa şi secolul sub semnul dramelor, al riscului, al sărăciei şi al aventurii. Navetist, alături de mama sa, Renata Podlipny, şi de cei opt fraţi, dintre care trei mai mici, între Bratislava şi Budapesta, elev, student, artist şi revoluţionar prin marile oraşe ale Europei Centrale, înduioşat de suferinţa celorlalţi, fascinat de risc şi vînat de poliţie, el se stabileşte la Timişoara în 1926, după ce, în prealabil, cunoscuse atmosfera transilvăneană prin participarea, ca bursier, la viaţa artistică a coloniei de la Baia Mare. Personaj tipic pentru lumea contradictorie a asfinţitului de Imperiu, pentru acea atmosferă încărcată exploziv cu strigăte ale zădărniciei, cu voluptăţile din vecinătatea stingerii şi cu patetismele compensatorii ale diverselor profeţii socio-politice, Podlipny cumulează în arta sa toate aceste dimensiuni ale unei umanităţi obosite şi derutate, însă tocmai din această pricină cu resurse expresive şi simbolice ireproductibile în alte contexte. Microexpoziţia de la Ambasada Cehiei, care aduce în faţa publicului un număr infim de lucrări faţă de producţia de aproape şapte decenii a unui artist cu o enormă vitalitate, reuşeşte, în ciuda întinderii sale, să ofere un portret complex şi convingător al lui Julius Podlipny. Toate dimensiunile artistului, de la cele care ţin de psihologia şi de comportamentul său şi pînă la acelea care privesc direct stilistica şi limbajul picturii, sînt enunţate în această expoziţie. Prima observaţie care s-ar putea face aici priveşte interesul permanent al pictorului pentru desen, pentru desenul de sine stătător şi pentru desenul pregătitor, pentru acea fază de schiţă mereu îngropată în protoistoria picturii. Ca şi Corneliu Baba, un alt artist care aparţine profund spaţiului central european, Julius Podlipny înţelege desenul ca pe un act fundamental în ceremonialul creaţiei, ca separaţie aproape magică a imaginii de neant şi nicidecum ca un exerciţiu frugal de încălzire a mîinii, ca gimnastică expeditivă în vederea unei serioase abordări ulterioare. Şi tot asemenea lui Corneliu Baba, prin subteranele întregii picturi, dar şi prin atmosfera ei vizibilă, el îşi plasează propriul chip, atît ca o garanţie explicită a unei prezenţe personalizate, cît şi ca un comentariu metafizic pe marginea solidarităţii sinelui, a identităţii chiar, cu întregul spectacol al existenţei. Dincolo de aceste două elemente oarecum particulare, interesul pentru desen şi pentru autoportret, pictura lui Podlipny cumulează nenumăratele tensiuni şi mistere ale unui spaţiu cu o tectonică în continuă mişcare şi ale unui timp care stocase în sine germenii vizibili ai disoluţiei. Dihotomiile baroce, în special acelea care privesc coabiarea luminii explozive cu stările nocturne ale materiei, se acutizează pînă la paroxismul expresionist care prinde în vîltoarea lui deopotrivă structura, cromatica şi epica imaginii, aburul metafizic învăluie ca o atmosferă densă nenumărate scene bizare, aproape nepămînteşti, iar un simbolism difuz şi tardiv alunecă în imagine mînat de un vînt care bate parcă direct din lumea lui Kafka sau a lui Gustav Mhering. Iar în spaţiul acestei lumi în care misterul înalt se îngînă cu un grotesc scos, uneori, direct din rigolele existenţei, se aşază, învăluite cu o tandreţe virilă, adică nu lipsită de o anumită cruzime, acele figuri marginale, acea populaţie permanent exilată în proximitatea infernului social şi în numele căreia Podlipny a alergat hăituit prin Imperiu, a visat revoluţii mîntuitoare şi a trăit aievea nenumărate aventuri în care armele de foc şi impozantele uniforme jandarmereşti nu erau deloc simple obiecte de recuzită. Sub aparenţele ficţiunii, ale unei lumi butaforice cu lumini diriajate şi cu scene dramatice mîntuite în aburul unui plan secund, acela care desparte confortabil privitorul de obiectul contemplaţiei sale, Julius Podlipny dezvăluie, şi creează în acelaşi timp, un univers străbătut de o mare tensiune artistică şi morală. Ca un mare artist, care aşteaptă încă să fie descoperit, el investighează realul, atît în planul larg al umanului, cît şi în acela mai restrîns al socialului, îi inventariază decis frumuseţile şi eşecurile, apoi topeşte totul într-o materie tainică şi acidă în acelaşi timp, care cucereşte fără să facă şi anestezii, care stîrneşte reacţii morale şi interogaţii directe, fără a impinge în sociologism ieftin şi în sentimentalism gratuit. Aşa cum întreaga experienţă umană şi culturală a lui Podlipny se poate uşor citi în subtextul picturii, întreaga vocaţie de pedagog se poate descifra în gîndirea artistică şi în dimensiunea tehnică a lucrărilor sale. Există în concepţia globală a artistului, dar şi în gesturile sale imediate, o acurateţe a exprimării şi o generozitate a construcţiei pe care le justifică, în mod cert, dincolo de nevoia de comunicare generică, o conştiinţă clară a împărtăşirii: semn limpede că şi în expoziţiile mici, marii artişti sînt prezenţi cu totul, aşa cum într-o picătură de apă, dacă ar fi să recurgem la infailibila forţă persuasivă a truismului, se oglindeşte oceanul însuşi.