Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
amintirea Regelui de Mihai Zamfir

e amintirea de acum a Regelui, din decembrie 2017, din momentul întoarcerii sale definitive în ţară, 70 de ani după alungare.

Ceremoniile organizate pentru înmormîntarea Majestăţii Sale Mihai I au avut şi au încă reverberaţii naţionale care vor persista o perioadă greu de prevăzut. Dar nu fastul simbolic şi politic al evenimentului rămîne nota cea mai frapantă, ci un fapt mai puţin obişnuit: dispariţia Regelui României a provocat evocarea a zeci de capitole din istoria noastră naţională, recentă sau îndepărtată, obligînd populaţia ţării la o severă recapitulare şi la un examen de Istorie cu majusculă.

În urma examenului, mii de politicieni, de oameni publici din cele mai diferite categorii s-au văzut „picaţi” la verificare; alţii s-au ales cu note minime, mai degrabă ruşinoase; foarte puţini au putut răspunde onorabil la confruntarea cu comisia constituită ad hoc şi compusă din ţara întreagă. Greu de trişat în asemenea condiţii! Ar trebui ca majoritatea responsabililor oficiali de care, în ultimele decenii, a depins România să se ascundă, să se facă mici, să nu mai scoată nici o vorbă pînă cînd ecourile unei incomode ceremonii să se estompeze. Doar astfel situaţia lor de „repetenţi la Istorie” va putea fi cîndva uitată.

Au existat, de-a lungul ultimelor lungi decenii, şi cîteva luări de poziţie lucide în legătură cu Regalitatea, dar au fost atît de puţine, încît se pot observa uşor, deoarece memoria colectivă le-a reţinut. Ca şi pe cele ruşinoase de altfel – infinit mai multe. Nu pretind că textele pe care le-am scris în acea perioadă despre Rege vor fi fost neapărat exemplare, însă ele aveau avantajul de a aparţine curentului majoritar, adică vocilor fără putere de decizie.

Cînd Regele a fost fugărit pe şosea şi întors din drum, în acel Crăciun 1990, ca şi atunci cînd nici măcar n-a fost lăsat să intre în ţară, să coboare din avion (în octombrie 1994), m-am simţit obligat să exprim cîteva reflecţii.

Le reproduc, fără nici o modificare, aşa cum au apărut ele atunci, în numerele din 10 ianuarie 1991 şi 15 octombrie 1994 ale României literare, revistă care îmi va recunoaşte, poate, vocea şi după trecerea unui sfert de secol.


LEGE

Cui trebuie să-i ceară voie un rege pentru a intra sau a ieşi din propria sa ţară? Pusă în Marele Secol, întrebarea ar fi părut stupefiantă, în secolul al XIX-lea bizară, iar în epoca noastră, indiferent de avîntul republican general, cel puţin provocatoare. Şi totuşi ea a trebuit formulată în seara de Crăciun a anului 1990, într-o ţară pe care regele său îndepărtat a vizitato pe neaşteptate.

Din punct de vedere juridic, desigur, lucrurile par destul de clare: orice avocăţel de provincie le poate descifra. În ochii autorităţilor republicane, Mihai de România nu mai este cetăţean român din anul 1948; în propriii săi ochi, Mihai I nu a încetat nici o clipă să fie. În ochii specialistului de drept internaţional, viza acordată pe paşaportul diplomatic în Aeroport nu este legală; în ochii regelui, viza reprezintă un act cu totul secundar, căruia nu trebuie să-i acorzi prea multă atenţie; cînd Hohenzollernii au început să domnească în România, se circula fără vize şi fără scandal de-a lungul întregii Europe. În ochii autorităţii republicane constituite, hîrtiile oficiale şi ştampilele sunt sacrosancte; pentru un rege, simpla comunicare orală ori scrisoarea semnată, fără ştampilă, prezintă cel puţin la fel de mare valoare.

Nenorocirea este că ne aflăm în prezenţa a două serii paralele de adevăruri. Ce ar fi adevărat pentru unul este fals pentru ceilalţi, şi invers. Cînd se intitulează „Rege prin mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională”, regele constituţional crede cu tărie în nobila formulă. Pentru el, mila divină a întîlnit în chip fericit sufragiul popular, iar poporul său a trăit o clipă de graţie: legile lumeşti încep să i se pară simple jocuri de copii.

De ce oare a neglijat regimul comunist din România să încropească o ficţiune electorală în legătură cu regalitatea? Doar a pritocit atîtea! Ce-l costa să organizeze, din 1950 pînă în 1989, un referendum asupra formei de guvernămînt, în care republica să fi ieşit victorioasă cu 99,99% din voturi? Ar fi fost aşa de simplu! A neglijat din cauză că nu şi-a închipuit, nici în cele mai negre coşmaruri, că se va putea pune din nou această problemă. Ca şi în toate chestiunile fundamentale, lipsa de imaginaţie a vechiului regim s-a dovedit, din fericire, totală. [...]

În lumina acestor constatări, întîmplarea de la Crăciun poate fi citită de o manieră mai simplă şi mai logică. Cînd spune ceva, un rege nu minte niciodată. Cei „şapte sute de ani de acasă” îşi spun cuvîntul. Între cuvîntul unui rege şi cel al oricărei alte persoane, simţul practic te va îndemna să dai crezare celui dintîi.

Nu trebuie uitată cea mai interesantă figură a întîmplării, umilul şi anonimul funcţionar al Ministerului de Interne de la punctul de frontieră Otopeni, cel care a pus viza în paşaportul regal. Nu ştiu dacă acest acar Păun al politicii înalte şi al zborurilor internaţionale a avut atunci simţ profesional; ştiu însă că a avut cu siguranţă foarte mult bun-simţ. Cu carul!

Şi-o fi zis bietul om că, dacă oricui i se poate acorda la cerere viză românească în Aeroportul Otopeni, atunci i se poate acorda şi lui Mihai de România. De s-ar fi dat ascultare bunului-simţ popular, s-ar fi împăcat perfect curtoazia, politica şi obrazul în faţa celorlalţi. S-ar fi respectat logica elementară şi politeţea.

(Ianuarie 1991)


RUŞINE

Ruşinea este un sentiment complex, specific uman, mai specific decît iubirea, ura ori disperarea, pe care le împărţim cu celelalte vieţuitoare. Evoluţia noastră pe scara speciilor este marcată, între altele, şi de apariţia subtilului sentiment al ruşinii – sentiment încercat rareori de om, tocmai din cauza complexităţii lui. E adevărat că unor oameni acest sentiment le rămîne în veci inaccesibil: ei nu vor şti niciodată ce înseamnă ruşinea.

Există ruşine şi ruşine; dar ruşinea de a aparţine comunităţii istorice a poporului tău mi se pare, de departe, cel mai greu de suportat. Personal, am încercato rareori. Ultima dată însă extrem de intens, în ziua de 7 octombrie a acestui an, la venirea pentru o oră a Regelui Mihai pe Aeroportul Otopeni. Cum să nu-ţi ardă obrazul cînd vezi Guvernul, Preşedinţia, SRI-ul şi mai ştiu eu cine montînd o penibilă punere în scenă, mobilizînd forţe de sute de soldaţi, funcţionari, poliţişti în uniformă şi în civil – contra cui? Contra unui singur om, calm şi neînarmat. Mai bine zis, înarmat doar cu convingerea în dreptatea lui.

Din fericire, ruşinea de a fi român mi-a fost rapid ştearsă fără urme de un alt român, de însuşi Regele Mihai. Modul în care el s-a comportat în mijlocul mizeriei minuţios pregătite, demnitatea fără ostentaţie, convingerea că se află în dreptul său şi că morala pînă la urmă învinge îl transformaseră într-un fel de Ghandi european. La fel de modest, la fel de convins de puterea spiritului. Dacă nişte compatrioţi ai mei s-au purtat cu această ocazie lamentabil, un alt compatriot al meu a răscumpărat pînă la capăt afrontul adus propriei noastre istorii.

Astfel, ruşinea României oficiale a fost ştearsă tot de un român. Pentru că – nu le fie cu supărare juriştilor amatori de la Bucureşti – Regele Mihai este, după toate legile umane şi divine, la fel de român ca oricare altul.

Şi încă unul dintre cei mai străluciţi pe care ia dat acest pămînt.

(Octombrie 1994)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara