Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Amintirea lui Emil Botta de Ioana Diaconescu

Despre Emil s-au făcut aprecieri ce sugerau ceea ce, peste ani, a devenit un loc comun; stranietatea, impresia că aparţinea altei lumi, că venea de pe altă planetă, erau notele la adresa omului. Ca scriitor se spunea, cel mai adesea, că-şi înscena trăirile pentru a scrie versuri. Toate aceste însuşiri bănuite de cei ce nu l-au cunoscut nici ca scriitor, nici ca om îşi aveau, poate sorgintea, într-o înfăţişare ieşită din comun şi în vocea unică, ambele recognoscibile în orice spaţiu şi orice timp.
Eu am să scriu, însă, despre cu totul altceva. Despre firescul, simplitatea şi uneori chiar asceza consimţită, despre omenescul, umorul şi generozitatea sa, despre inocenţa celui care se pregătea, fără s-o ştim, să urce "în cer, în alt sat", despre smerenie cît şi despre suferinţa vădită în faţa snobismului, a îngîmfării, a imposturii, a răutăţii. Despre poetul care, nopţi la rînd, făcea şi refăcea un poem, despre publicistul ce ţinea pe o măsuţă modestă un volum considerabil, scris de mînă, pe care l-a distrus cu două zile înainte de moartea sa. Despre creatorul de literatură care-şi desăvîrşea perpetuu opera pe care nu o socotea însă niciodată desăvîrşită. Despre constanţa şi devotamentul în prietenie, despre devotamentul în prietenie, despre modestie şi gestul incomparabil de a dărui, despre locuinţa sa care nu cuprindea decît o cameră ce semăna cu chilia unui monah. Despre actorul de teatru în al cărui joc contrastau extremele unei interpretări geniale şi care adesea renunţa la machiaj şi perucă pentru a-şi face mai originală creaţia actoricească. Despre frumuseţea lui fizică, despre luminile ochilor săi albaştri peste care se zbăteau, ca aripile de corb, genele negre.
Amintirile mele legate de Emil Botta vin din ultimii săi doi ani de viaţă. Ani chinuiţi de o boală cardiacă severă ce-i înghiţea, treptat, viaţa. Nu arăta nimănui chipul bolii sale. Nu se plîngea. Semnul că ceva se petrecea era pentru mine graba cu care începuse să-şi facă ordine în manuscrise şi scri­sori. Mai precis, graba cu care începuse să le distrugă. Cu vîrsta mea de atunci, mă miram. Am salvat, furîndu-i-le, cîteva fotografii şi cîteva manuscrise pe care le-am publicat mai tîrziu. Puţin, prea puţin, îmi spuneam. Astăzi îmi dau seama că nu dorea să lase nimic imperfect în urma lui. Opera lui era o operă în perpetuă devenire.
A trăit firesc, a murit liniştit, cu zîmbetul pe buze. în dimineaţa zilei de 24 iulie 1977, într-o duminică, vegheat de devotatul medic Radu G. Ioan, Emil Botta, prinţul "întunecatului April" s-a stins şoptind "mă simt foarte bine".
îmi spusese cu puţină vreme înaintea morţii: "Cînd am să plec, am să ştiu tot. Am să te văd şi vreau ca în ziua aceea să te bucuri." Cum mi se părea, pe atunci, imposibil ca el să plece atît de curînd am luat acest îndemn drept o glumă originală. Astăzi, la treizeci de ani de cînd a plecat tocmai cînd mă aşteptam mai puţin, mă bucur enorm de şansa de a-l fi cunoscut. L-am visat, la scurtă vreme după moarte, înălţat pe o scară, mult mai sus de nivelul solului. Capul nu i-l zăream, ascuns undeva în nourii amurgului. Urcase, se vede, în "extramundana puritate".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara