Numărul curent: 47

 
Amintirea lui E. Lovinescu de Ioana Postelnicu


În anul 1881 se născuse în localitatea moldavă pe nume Fălticeni un tînăr pe nume E. Lovinescu ce avea să pornească pe un drum predestinat de către ursitoarele lui. Luase pe drumul ce avea să-l parcurgă în viaţă, condeiul pe care nu l-a părăsit pînă în clipa morţii lui, toiag pe care a lăsat să curgă ideile ce-i răsăreau sub frunte, lăcaş binecuvîntat şi cuprinzător a tot ceea ce avea să înmagazineze, să prelucreze şi să îmbogăţească prin studii temeinice privind procesul de creaţie a culturii noastre. Harul plămădit întrînsul de cînd se afla în matricea maicei sale a depăşit cele mai preţioase previziuni. Ajunsese pe pragul celei mai splendide vîrste creatoare, avînd înaintea lui porţile deschise spre tot ce putea să-i dăruiască: viaţa. Zidul despărţitor al Carpaţilor căzuse. România Mare se înfăptuise.
Urmînd desigur hotărîrile ursitoarelor mele, am ajuns din inima Transilvaniei în capitala ţării, încărcată de vise, de năzuinţe romantice, aflîndu-mă sub acelaşi cer cu uriaşa personalitate care era E. Lovinescu, fără a-l şti, fără a-l cunoaşte, fără a bănui că întreaga mea viaţă avea să ia alt drum, după ce-i voi păşi pragul casei, după ce voi deveni membră a Cenaclului Sburătorul care împlinise, la acel ceas, douăzeci de ani de existenţă. E. Lovinescu ajunsese la apogeul destinului său. Se luptase necruţător, apărînd cu argumente de nezdruncinat magnifica zidire care este cultura unei ţări. A trudit cu o imensă rîvnă să scoată din nebuloasele ascunzişuri ale talentului scînteia divină a marelui Aşteptat: Poetul. A năzuit ca el să-i treacă pragul laboratorului de creaţie care devenise Sburătorul, loc unde se slobozea din strînsori, licărul ce trebuia scos la lumină, sacrul foc al creaţiei. A urmărit şi a privegheat cu nedesminţită acuitate şi dragoste, pînă la dispariţia lui, pe toţi cei care i-au trecut pragul dînd culturii o pleiadă de creatori de valoare, adică tot ceea ce a produs perioada dintre cele două războaie, precum şi din perioada de dinaintea lor, analizîndu-le valoarea în studii critice cuprinzînd epoca trecută şi contemporană a cărei reverberaţie se va întinde de-a lungul mileniului în care am trecut.
Într-o fierbinte zi de vară a anului 1937, mi-am luat inima în dinţi şi cu o îndrăzneală pe care doar tinereţea mea o poate scuza am dat un telefon marelui scriitor E. Lovinescu. Mi-a răspuns o voce blîndă, care cu politeţe m-a invitat să-l vizitez în ziua următoare. Am sunat la uşa lui cu o îndrăzneală juvenilă la amintirea căreia roşesc şi astăzi. M-a întîmpinat cu o politeţe binevoitoare şi m-a poftit să iau loc într-un fotoliu aflat dincolo de tăblia biroului unde se aşezase. Am rotit ochii prin cameră zăbovind cu privirea la rafturile cu cărţi crescute pînă în tavan. Mă aflam înaintea unui bărbat de o statură puternică cu părul argintiu, cu obraji mari şi mîini albe, care părea a avea peste cincizeci de ani. După cîteva întrebări ce se refereau la conţinutul caietului ce-l adusesem cu mine şi-l aşezasem pe birou m-a invitat să citesc cîteva rînduri. În încăpere era o linişte pe care am întrerupt-o cu vocea mea cînd am început să citesc. E. Lovinescu mă urmărea cu atenţie îndemnîndu-mă să continui lectura. Deodată E. Lovinescu m-a oprit, s-a ridicat în picioare şi mi-a întins mîna. Nu-mi venea să cred că am auzit cuvintele pe care le-a rostit. Îmi comunica în felul lui bucuria receptării unui scriitor în devenire. Clipa aceea s-a fixat în memoria mea, ca un binecuvîntat ceas de răscruce. Am intrat în starea unei noi naşteri, în jurul căreia, ca în jurul unei flăcări, roiau fluturii speranţei, apărîndu-mi aripile să nu-mi fie arse de flăcări amăgitoare. Nu mi-au fost arse, pentru că am început să scriu şi pînă în ceasul acesta, cînd consemnez rîndurile de mai sus, nu m-am lăsat de această sfîntă îndeletnicire.
Am păşit în localitatea Fălticeni, locul de naştere al lui E. Lovinescu, de-abia după stabilirea mea în oraşul Bacău. Am păşit cu pietate pragul casei marelui critic transformată în Muzeu Memorial. Am străbătut încăperile şi am poposit îndelungi clipe, evocînd mental, încăperea în care Maestrul îşi petrecea concediul estival la masa de scris, încărcîndu-mă cu spiritul lui, care mi se părea că stăruie nevăzut în preajmă. În minte îmi stăruia amintirea ceremoniei de înmormîntare săvîrşită la crematoriul aflat în Bucureşti, în vara anului 1943. Se aflau atunci de faţă, la durerosul eveniment, floarea personalităţilor culturale ale ţării în frunte cu Rebreanu, Petrovici, Şerban Cioculescu şi alţi scriitori care au înnobilat cultura ţării. Pe cînd cei care au asistat la trista ceremonie părăseau incinta crematoriului, marcaţi de amintirea celui care dispăruse, s-a apropiat de grupul ce mai întîrziase, unde mă aflam şi eu, o persoană ţinînd în mînă un obiect de metal de o formă nemaivăzută, pe care a aşezat-o pe o măsuţă care nu ştiu cum a apărut acolo. Am făcut un pas înainte stăpînită de o dureroasă stare sufletească, copleşită de simţăminte pe care de-abia reuşeam să le stăpînesc. M-am apropiat cu paşi şovăitori mînată parcă de o forţă necontrolată, de cutia de metal aflată pe masă şi am privit. În cutie se afla o cenuşă caldă, prin care răzbăteau mii de steluţe calcinate, într-o strălucire disperată, în care se prefăcuse E. Lovinescu, dispărut în flăcările focului. Am părăsit incinta crematoriului într-o stare dureroasă, cutremurată de toată ceremonia la care am asistat şi care nu s-a şters din amintirea sensibilităţii mele, cu toate că au trecut atîţia ani de la acel dureros eveniment. Afară soarele de vară strălucea. Prin coşul înalt al crematoriului, nori mici de fum, ca un văl diafan, se risipeau într-o dîră spre albastrul cerului.
Bogată în amintiri şi trăiri, memoria mea păstrează, ca într-un sipet, preţioasele înmagazinări acumulate în cei 92 de ani pe care i-am împlinit în martie 2002, din care amintirea celui care mi-a arătat drumul străbătut pînă în clipa de faţă rămîne vie şi neştearsă.
Evocarea de acum la cei 59 de ani de la dispariţia marelui critic E. Lovinescu am dictat-o cuvînt cu cuvînt, cu mari eforturi de exprimare verbală şi sînt consemnate cu exactitate de persoana care poartă grija mea şi care va continua să consemneze şi pe viitor tot ceea ce memoria mea va reuşi să păstreze pînă la sfîrşit, viu şi neştirbit în adîncul sufletului meu.

Bacău - 2002