Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Amintire din „epoca de aur" de Mihai Zamfir

„Epoca de aur” se șterge treptat din memorie – din memoria oamenilor maturi și a celor în vîrstă. Curînd va dispărea cu totul: pentru cei care n-au împlinit 40 de ani, ea de fapt nici n-a existat vreodată. Și n-a avut nici măcar șansa de a fi celebrată în multe scrieri memorabile.
Există din fericire și excepții: fragmentele de jurnal „din anii ciumei”, din anii 1987-1988, publicate acum de Liviu Ioan Stoiciu (Ajuns din urmă, Junimea, 2017) și acompaniate de romanul care ilustrează într-un fel jurnalul (Transfer, Polirom, 2017), ne readuc în minte, cu forța pe care o posedă un poet transformat în prozator, ultimii ani ai ceaușismului. Luasem contact și pînă acum cu fragmente din Jurnalul lui Stoiciu, dar Ajuns din urmă are o situație specială; e greu de spus cît document autentic și cît document asezonat reprezintă textul volumului, însă rezultatul mi se pare notabil din cel puțin două motive.
În primul rînd, cele cîteva luni descrise aici (martie 1987-iulie 1988) surprind o culme a mizeriei naționale. Fiecare pagină oferă detalii ce par astăzi neverosimile, dar pe care diaristul le-a consemnat exact. Sărăcia se grefează pe informații seci despre obținerea cu greu a cîtorva alimente, despre frigul obsesiv în micul apartament de bloc din Focșani, despre conflictul latent al eroului cu autoritățile, despre viața de familie chinuită, cu doi soți exasperați și un copil dificil. Totul însă realizat pe modelul clasic din O zi din viața lui Ivan Denisovici. Acea unică zi de Gulag imortalizată în nuvela lui Soljenițîn nu fusese mai rea decît altele, dimpotrivă; tocmai faptul că, la nivelul celorlalte, ea păruse mai acceptabilă punea în lumină oroarea absolută a sistemului concentraționar sovietic. Cele cîteva luni din Jurnalul lui L.I. Stoiciu nu par imposibile (povestitorul avusese parte de altele și mai greu de suportat), dar această mediocritate a răului face paginile memorabile.
În al doilea rînd, viața descrisă în Ajuns din urmă devine la o lectură din anul 2017 irealitate totală, literatură mizerabilistă; știm că acolo nu e nimic imaginat, că e reprezentată trăirea fidelă a unei existențe verificabile, dar neverosimilul ridică totul la nivel de literatură fantastică involuntară – veritabilă distopie.
Însuși autorul trebuie să fi observat insolita situație. Așa se explică prelungirea însemnărilor de jurnal intim cu cîte o poezie, revanșă față de atmosfera copleșitoare, poezii scrise în regim de aproape ilegalitate, noaptea tîrziu, cînd toată familia doarme. Citim poezii reușite, citim doar exerciții, rolul lor compensatoriu e însă vizibil în toate; poetul Liviu Ioan Stoiciu contrazice lumea din jur prin mici poeme redactate în sintaxa indimenticabilă din La fanion, cu tmeze brutale fragmentînd fraza și gîndul autorului.
„Doina îmi atrage atenția că nu mai avem nici zare de zahăr în casă. Merg și stau la coadă la pîine (4 lei bucata, cumpăr patru, pe trei zile, pe cartelă) și la zahăr se dă cîte un kil de persoană, 45 lei. Vin cu ele acasă și plec iar. Merg apoi la cofetăria «Teatru» și cumpăr patru prăjituri, 23 lei, iar la florăria de peste drum cumpăr o garoafă. În sfîrșit, revenit acasă. Nu e iar apă caldă la robinete (deși e sîmbătă și toți românii visează să facă o baie), stau la televizor, la un film american de cinematecă, de dragoste, cu Gregory Peck”. (Sîmbătă, 16 aprilie 1988).
Lecția e simplă: pentru a străbate lumea Focșanilor în 1988, o doză zilnică de ficțiune era vitală. În viziunea prozatorului L.I. Stoiciu, ficțiunea s-a multiplicat spectaculos; romanul Transfer (ingenios, cuprinzînd dedublări de eroi și de epoci istorice) descinde direct din Jurnal; documentaristul de la Biblioteca Județeană s-a transformat în pedagog la un liceu industrial, umanitatea măruntă a Bibliotecii devine umanitatea măruntă a unui internat, familia desenează același mic infern. Dincolo de fațadă, „epoca de aur” defilează în fața cititorului în culori întunecate, între gri-murdar și negru-catran.
Dacă literatură înseamnă, în primul rînd, ficțiune, Stoiciu a reușit să o demonstreze aproape didactic: notițele de Jurnal iau forma strofelor de poem; un roman propriu-zis dublează Jurnalul, așternînd o istorie peste însemnări intime; realitatea crudă de la care pleacă toate – Jurnalul, poemele incluse și romanul paralel – materializează neverosimilul social ridicat la cote înalte. Prin urmare, ficțiune de rangul trei, ficțiune la cub!
Formele literare încercate concomitent de Liviu Ioan Stoiciu pornesc ele însele de la o lume pe care, astăzi, n-o mai putem considera posibilă. A existat ea oare cu adevărat? Minima onestitate ne obligă să răspundem afirmativ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara