America nu e o numai o ţară. Cuvântul America numeşte un mit. Aşa trebuie să fi resimţit şi Ştefan Stoenescu spaţiul american când a ales să-l substituie cu "Lumea Nouă" în antologia poeţilor români din diaspora, Timpul, rană sângerândă, apărut în 2006 la Criterion Publishing, Bucureşti. Uitându-mă la acest titlu, nu mă pot împiedica să mă gândesc la două lucruri. Minunata Lume Nouă a lui Huxley (Brave New World), care e începutul pasiunii postmoderne pentru distopie, mai întâi. Acest volum pare, la prima vedere o distopie. Autorii lui sunt, cum bine zice Ştefan Stoenescu în prefaţă, câteva generaţii, de la cei emigraţi înainte de comunism ori foarte curând după 1947, la marile victime ale sistemului (deţinuţii, persecutaţii...) şi în cele din urmă la tinerii care s-au dus către Lumea Nouă după 1990 (din raţiuni mai puţin politice şi mai mult economice, eventual din nevoia de afirmare). Ei sunt, fără îndoială, exilaţi, şi durerea lor e de înţeles, până în 1990. Dar Lumea Nouă închipuită de Huxley era un loc imaterial, al minţii, o ameninţare pentru rasa umană de pretutindeni. Să nu uităm că poeţii acestei antologii au plecat totuşi la mai bine. T.S. Eliot şi Ezra Pound fugeau în Modernism de America, şi se îmbătau cu tot ce era pentru ei vechiul continent, cultura europeană. Putem oare ignora că, de peste optzeci de ani încoace, direcţia s-a schimbat? Că autorul se uită la America şi se visează în ea? Dar antologia are altă miză. Ea se concentrează pe "rana" autorilor. Ştefan Stoenescu nu spune că exilul e rana. Rana e "timpul", care într-adevăr ne însângerează pe toţi. Ce aleg aceşti autori să facă cu timpul lor e altă istorie. Coordonatorul antologiei însuşi îşi încheie prefaţa cu o întrebare: "Este exilul, ca mod de existenţă, bun conducător de poesie?" Nu putem nici judeca, nici generaliza. Poetul e bun sau rău, cum îi e harul. Ceea ce trebuie însă spus clar este că unitatea acestei cărţi dureroase vine din mintea şi sufletul coordonatorului ei, din empatia lui cu fiecare în parte şi din discreţia cu care îi lasă pe toţi să existe fără a-i brusca. Ar fi poate momentul să explic, aşa cum înţeleg eu, de ce Timpul, rană sângerândă este - cu toate că închide în el 36 de poeţi - opera profesorului Ştefan Stoenescu, el însuşi exilat. La început a fost profesorul. L-am cunoscut pe Ştefan Stoenescu în anul când Doamna Ana Cartianu s-a retras şi cursul de literatură victoriană a trecut în mâinile lui. Spre sfârşitul anilor '60 (mai precis în 1967), când a intrat la primul curs, studenţii mai aveau naivitatea de a se entuziasma intelectual. Literatura engleză era un refugiu. Ştefan a ridicat acest refugiu la rang de sanctuar. El a dat de fapt disidenţei - pentru noi, primii lui cursanţi - un statut şi o magna charta. Ştefan m-a învăţat multe. De la ritmul intelectual al lui Hopkins la eseul victorian. Mai citisem câte ceva - de pildă Areopagitica lui Milton, recomandată de Valeria Alcalay, un text care mi s-a părut mai palpitant decât orice roman. Să citeşti despre cenzură într-o epocă orwelliană, şi încă la recomandarea unui profesor, chiar din biblioteca facultăţii, sub nasul organizaţiei de partid, era de necrezut. Citeam cu uluire, cu bucurie interzisă şi cu sentimentul sfidării. Dar citeam singură. Aveam înţelegerea că ne fusese recomandat cu intenţie subversivă, însă neasumată. Ştefan a fost primul profesor care mi-a arătat că, indiferent de lumea în care avem (ne)norocul să trăim, avem o armă redutabilă: înţelegerea. Ar fi însă o nedreptate faţă de omul Ştefan, pus în balanţă cu profesorul Ştefan Stoenescu, să vorbesc doar de mintea lui extraordinară. El mai are un har la fel de rar: acela al prieteniei. De la gestul simplu, dar esenţial, de a împrumta o carte (era legendară geanta imensă cu care zilnic căra la facultate cărţi de împrumutat studenţilor şi colegilor), la disponibilitatea cu care asculta pe oricine îi cerea sfatul. Generozitatea lui intelectuală e dublată de o generozitate umană, un altruism de care prea puţini suntem în stare. Când mi-am dat doctoratul, în 1978, scrisesem o teză despre doi titani (T.S. Eliot şi Paul Valéry) şi aveam un acut sentiment de insuficienţă. Sigur că era o teză naivă. La susţinere, Ştefan a depus la dosar un "co-referat", o scurtă opinie necerută oficial, în care aprecia teza, atâta câtă era. Avea şi o obiecţie. Profesorul Coteanu, şeful comisiei, a citit numai obiecţia. Eu ştiam deja ce zice referatul şi aproape că n-am auzit ce citea profesorul Coteanu. Dar Ştefan a sărit de pe scaun, protestând: "Vă rog să citiţi tot referatul!" Trăiam într-o lume urâtă, cum a fost şi reacţia profesorului în chestiune, care a replicat tăios că nu se acceptă intervenţii din sală şi a continuat procedura. Dacă am ieşit cu un gust mai puţin amar din acel doctorat încheiat cu o susţinere pe timpul căreia Romul Munteanu citea plictisit "Luceafărul" pe catedră, fără să se fi uitat măcar peste un rând din teză, aceasta e numai datorită minţii şi sufletului lui Ştefan. El a pus lucrurile în ordine şi mi-a dat încredere într-o vreme când nu mai credeam în nimic. Iată, deci, de ce mă gândesc la perfecţiune când scriu aici, implicit, despre Ştefan: fiindcă în două direcţii esenţiale - singurele coordonate în care existăm ca fiinţe umane - şi anume mintea şi sufletul, el este impecabil. O minte de excepţie, un suflet care oblojeşte pe cei ce simt şi suferă că mintea lor nu poate merge mai sus. Acesta este Ştefan Stoenescu, profesorul de perfecţiune al generaţiei mele.

Antologia, care ar fi trebuit poate să se cheme Autorul şi America, e o imagine a lumii lui Ştefan după ce a plecat din Bucureşti. Migala cu care editorul s-a aplecat asupra fiecărui autor în parte, a grupat textele, a dat informaţia bio-bibliografică, tot aparatul auxiliar al antologiei creează o rigoare a emoţiei şi textului. Ştefan Stoenescu a aplicat exigenţa lui şi poeţilor antologaţi. Formal vorbind, varietatea acestei antologii e descurajantă pentru analiză: avem în ea poeţi excelenţi, poeţi cu har şi poeţi cu voinţă. Miza antologiei, însă, nu stă în rigoarea poetică, ci în radiografia unei stări de spirit. Atunci când noi cei mulţi dinăuntrul comunismului, care n-am avut curajul să ne dezrădăcinăm (dar nici prilejul), jinduiam la America, acest vârfuri intelectuale (profesori universitari, critici, medici, ingineri, agronomi, constructori, minţi realmente strălucite, care şi-au făcut un drum şi nu-şi plâng ratarea) se simt dezrădăcinaţi şi umiliţi de ea. După ce am predat un an lângă New York şi încă unul lângă San Francisco, mi-e tare dor de bibliotecile nesfârşite de la Berkeley. Dar eu m-am întors acasă. Aceşti autori nu. Cum altfel aş putea încheia decât repetând acel foarte vechi beauty is in the eye of the beholder (frumuseţea e în ochii celui ce o vede)? Fiecare cu America lui... Antologia lui Ştefan Stoenescu e o Americă a autorilor, şi nu orice fel de autori: oameni dezrădăcinaţi, care au ales să-şi ridice o chilie în ea. Numai cineva ca Ştefan Stoenescu, exigent, dar cu infinită sensibilitate, putea închega un tot din atâtea cărări pierdute, atâtea texte însângerate de îmbătrânire şi înstrăinare.