Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ambiguităţi ale erosului de Ştefan Cazimir

Cartea recentă a lui Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2016), confirmă şi consolidează profilul autorului, ilustrat plenar de activitatea lui anterioară : erudiţia amplă, acuitatea spiritului critic, echilibrul judecăţilor, claritatea şi fluenţa expunerii, valoarea informativă a textului asociindu-şi constant calitatea lui literară. Omul de ştiinţă riguroasă, care citează în bibliografia lucrării sale peste 700 de titluri, este acelaşi care născoceşte termeni ca „motivelnic” pentru a desemna Indexul motivelor mito-folclorice al lui Stith Thomson, „erozie” (eros + erezie) în legătură cu implicarea unor pelerini cucernici în alegorii erotice, „altfelitate” ca izvor al atractivităţii sporite a femeilor de altă etnie. Sînt exemple mărunte, dar elocvente pentru a defini stilul lui Andrei Oişteanu, străin de orice ariditate sau morgă şi călăuzit statornic de preceptul horaţian : „Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci/ Lectorem delectando pariterque monendo”i.

Scopul declarat al cercetării comparative, care se întinde, „pe verticala timpului, din Antichitate pînă în zilele noastre, şi pe orizontala spaţiului, din vestul Europei pînă în estul Asiei”, este decelarea unor „arhetipuri psihologice şi mentalitare”, a unor „modele mentale şi comportamentale care au supravieţuit tenace, în mod miraculos, rămînînd ascunse undeva în pliurile mentalităţii colective, chiar dacă doar în forme simbolice şi metaforice”. Interesul investigaţiei sporeşte de pe urma faptului că domeniul sexualităţii constituie, prin excelenţă, un spaţiu al ambivalenţei, al diversităţii, al „pluralismului” în teorie şi în practică. Ceea ce acum şi aici este moral, îngăduit, eventual obligatoriu, devine altcîndva şi aiurea imoral, nepermis, la rigoare condamnabil. Citind pe sărite tabla de materii a volumului, dăm mereu şi mereu peste „drepturi” : „Ius primae noctis în Antichitate”, „«Dreptul» şahului, sultanului şi hanului”, „«Dreptul» suveranului şi al seniorului în Europa medievală”, „Le droit du seigneur în literatura europeană (sec. XVII – XIX)”, mai apoi „«Dreptul» masculului”, „«Dreptul» naşului”, „«Dreptul» domnitorului”, „«Dreptul» suzeranului”, „«Dreptul» moşierului”, „«Dreptul» arendaşului”, „«Dreptul» boierului asupra roabelor ţigănci”, „«Dreptul» beizadelei”, „«Dreptul» jupînului”,”«Dreptul» socrului asupra nurorii”, „«Dreptul» stareţului”, «Dreptul» oaspetelui”... Toate izvorăsc, în esenţă, din primul, adică din „ius primae noctis”. Dar, parcurgînd studiul, ce se constată ? Că, încă din secolul V a. Cr., în Libia, el „nu este o obligaţie propriu-zisă a suveranului [...], ci un drept pe care acesta îl exercită ad libitum” (cineva, contaminat de jocurile lexicale ale autorului, ar fi putut zice ad libidum...); că, în cazul unor preoţi budişti şi taoişti din regatul Ziamba (sudul Indochinei), în secolul XIII, „nu se înţelege dacă era vorba despre un «drept» al preotului sau despre o «datorie», despre un privilegiu sau despre o obligaţie rituală”; că, potrivit orientalistului Jean-Paul Roux, „le droit de cuissage a fost un privilegiu real al monarhilor, dar unul «exercitat foarte puţin» de către aceştia [...] din cauza lipsei de entuziasm a regelui şi a nobililor”; că istoricul german Jörg Wettlaufer conchide: „Deflorarea [rituală] era descrisă mai mult ca o datorie periculoasă decît ca un privilegiu sau un drept.” Finalmente, perspectiva se răstoarnă: dacă cineva îi va fi invidiat vreodată pe regii şi seniorii feudali, el ajunge acum să-i compătimească! O dovadă în plus că ne găsim într-un spaţiu al ambiguităţii. Probele se pot înmulţi: în cazul violului, „păcatul era considerat prea mic şi, în plus, nu se ştia prea bine cui aparţinea: bărbatului violator sau femeii violate?”; într-o epocă arhaică, în mentalitatea populară, „nu era limpede dacă relaţiile sexuale dintre naş şi fină sau dintre naşă şi fin erau considerate «păcătoase» sau nu”, ş.a.m.d.

„Din păcate – remarcă A. Oişteanu –, una dintre perspectivele folosite uneori în discuţiile savante a fost cea morală. Spun «din păcate» pentru că este un mod inadecvat de abordare a fenomenului în discuţie.” În 1788, americanul John Ledyard („un «protoantropolog » inteligent”) efectuase o călătorie în Rusia. „Gafa lui a constat în faptul că, nu ca un antropolog autentic, ci ca un filozof iluminist, a tratat cu dispreţ popoarele non-vestice (pe cele est-europene, semite etc.) ca fiind «societăţi primitive şi necivilizate».” Astfel stînd lucrurile, ne putem întreba dacă autorul cărţii de faţă nu-şi trădează cumva propriul principiu atunci cînd apreciază unele pasaje din Amintirile lui A. Russo, animate de o „nostalgie ironică faţă de o societate premodernă, feudală”, drept „pline de trăiri excesive şi de imagini de prost gust. [...] Excesele bahice şi efuziunile erotice generează porniri gregare într-o atmosferă trivială, de un sentimentalism ieftin, fără de care spiritul manelelor nu poate fi pe deplin înţeles”; sau cînd semnalează, într-o stihuire a lui Conachi, „forme lubrice, triviale pentru coordonatele etico-estetice” ale timpului; „Limitele moralei şi ale pudorii acceptate de Zeitgeist erau depăşite. [...] El [textul incriminat] a devenit totuşi foarte popular prin folclorul urban, fiind răspîndit de lăutarii din Muntenia şi Moldova.” Şi atunci? Folclorul urban nu face şi el parte din Zeitgeist? Mai departe. În legătură cu zoofilia, „Stith Thomson consemnează legendele şi miturile privind această perversiune, această devianţă sexuală”. Dar cîtă vreme „mitologiile lumii abundă de relaţii zoofile şi de acuplări între oameni şi zei (sau daimoni) metamorfozaţi în animale”, de ce practicile respective, raportate la timpul lor, ar fi definite drept perversiuni şi nu ca acte de „imitatio Dei”? Intercalez aici o anecdotă germană. Profesorul (examinînd un elev): „Cine a spus «Danke, Schwan!» (Mulţumesc, lebădă!)?” Elevul (prins cu lecţia neînvăţată): „Leda”. Clasa izbucneşte în rîs. Răspunsul corect era „Lohengrin”.

Marea diversitate a temelor cărţii (greu de cuprins în spaţiul unei recenzii) se reflectă în capitole precum „Sexualitatea locuinţei”, „Sexualitatea părului”, „Sexualitatea piciorului”, „Sexualitatea limbajului”, „Eros &Ethos”, „Spitalul şi farmacia amorului”, „Năravuri sexuale în recluziune” etc., etc. Din cînd în cînd, pe parcursul lecturii, se iveşte tentaţia unor adaosuri marginale. De exemplu, „Sexualitatea piciorului” (podofilia) ne aminteşte versurile lui G. Topîrceanu, dedicate unui „sărman cizmar”: „Şi iată, ca-n atîtea rînduri, / Ai devenit sentimental, / Privind cu ochii duşi pe gînduri / Pantoful delicat de bal./ În căptuşala-i de mătasă/ Te-ndeamnă visul tău curat/ Să pui o formă graţioasă/ De picioruş aristocrat...” (Noapte de mai) Monahismul unor fete de boieri modoveni, mai ales la mănăstirile Agapia şi Văratec, evocat în capitolul „«Dreptul» stareţului”, apare şi la C.D. Aricescu în romanul Sora Agapia sau călugăria şi căsătoria (1871) . Prin schimbul epistolar dintre două călugăriţe, aflăm unele lucruri despre moravurile din acele mănăstiri, indicate prin iniţiale transparente (N=Neamţ, A=Agapia, V=Văratec): „Trebuie să ştii, Agapio, că această monăstire N..., vecină cu monăstirea de maici A..., de unde-ţi scriu, e despărţită d-aceasta printr-o dumbravă în formă de alee; cînd cuvioşii se duc la tîrgul N..., ei se întîlnesc cu cuvioasele, fără voia lor, fiind o singură cale ce duce la tîrgul N... şi de la monăstirea A..., şi de la monăstirea V... Dar nu numai pe şosea, dar şi pe stradele tîrgului, la tot pasul în fine, oaspeţii celor două chinovii se întîlnesc, atraşi d-un magnetism irezistibil.”

În capitolul „«Dreptul» oaspetelui” citim : „Pentru mulţi cititori acest fapt [ospitalitatea sexuală] va părea incredibil, dacă nu de-a dreptul scandalos”ii. Nu şi pentru mine, care dispun în acest sens de cîteva mărturii edificatoare. Prin 1950, Radu Cosaşu a publicat în „Scînteia tineretului” o schiţă cu următorul subiect : un activist UTM soseşte într-un sat din Argeş spre a pune bazele organizaţiei de tineret locale. E găzduit în casa unui gospodar văduv, tatăl unei fete nubile. A doua zi după instalare, activistul este abordat de către gazdă, care îl roagă stăruitor să nu-l facă de ruşine în sat, divulgînd faptul că fiica lui nu vrea să se supună obiceiului! Adică... Într-un număr ulterior al ziarului a apărut o notă redacţională, incriminînd drastic născocirea lui Cosaşu. Dar eu unul ştiam că nu era la mijloc nicio născocire. Lucruri similare se petreceau şi în judeţul Neamţ. Prietenul meu M.M. îmi povestise cu detalii cum un grup de elevi ai Liceului „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, din care făcea şi el parte, se deplasase într-un sat de munte spre a prezenta un program artistic. Seara, fiecare băiat a fost găzduit în cîte o casă de sătean. Peste noapte, amicul meu a simţit cum se strecoară lîngă el, pe laviţa unde se culcase, o făptură caldă şi mlădioasă. Ce să fie asta? O provocare a chiaburilor?! M. M. a rezistat eroic ispitei, pentru ca, a doua zi, să afle de la ceilalţi membri ai grupului că toţi întîmpinaseră ispite identice, dar niciunul nu refuzase neaşteptatul dar nocturn. Peste cîţiva ani, un absolvent al Facultăţii de Filologie, numit dascăl în acelaşi sat, mi-a confirmat persistenţa „obiceiului”.

Cartea lui Andrei Oişteanu, care se citeşte ca un roman, vizează latura fizică a erotismului. Despre latura lui spirituală s-au scris şi se vor mai scrie multe. Celui ce s-ar încumeta la un nou demers în domeniu îi pun la dispoziţie, ca primă de încurajare, un schimb de mesaje mai puţin cunoscut dintre Alfred de Musset şi George Sand. Primul aşterne în versuri o Demande : „Quand je vous jure, hélas! un éternel hommage, / Voulez-vous qu’un instant je change de langage? / Vous seule possédez mon esprit et mon coeur,/ Que ne puis-je avec vous gouter le vrai bonheur!/ Je vous aime, ma belle, et ma plume en délire/ Couche sur ce papier ce que je n’ose dire./ Avec soin, de mes vers, lisez les premiers mots,/ Vous saurez quel remède apporter à mes maux.” George Sand nu pregetă a-i trimite următoarea Réponse : „Cette grande faveur, que votre ardeur réclame,/ Nuit peut-être à l’honneur, mais répond à ma flamme.”

_______________
i „Toată aprobarea o capătă acela care întruneşte folosul cu plăcerea, / Desfătîndul pe cititor şi instruindu-l totdeodată.” (Horaţiu, Arta poetică, v. 343-344)
ii Date complementare în Dufour, Pierre [=Paul Lacroix], Histoire de la prostitution chez tous les peuples du monde depuis l’antiquité la plus reculée jusqu’ à nos jours. I-VI, Paris, 1851-1854.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara